Glas de Harpă

Schimb de carte ortodoxă

Anunţ

 

Timişorenii sunt aşteptaţi Duminică, 23 octombrie, ora 16.00, la Sala Bibilotecii Parohiei Tipografilor (Pr. Ioan Dumitriu), la o discuţie despre cărţile ortodoxe, moderată de teologul Laurenţiu Dumitru, întâlnire organizată de Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Orthograffiti.

Schimbul de Carte Ortodoxă este o întâlnire între cititorii de carte ortodoxă, în prezenţa unui moderator şi într-o ambianţă plăcută, caldă, apropiată, întâlniri în cadrul cărora să putem schimba liber impresii şi păreri despre cărţile pe care le-am citit în ultimul timp sau care ne-au plăcut în mod deosebit. Fiecare participant este invitat să aducă cu el cartea despre care doreşte să împărtăşească impresii şi celorlalţi, iar la sfârşitul întâlnirii, cei ce doresc îşi pot împrumuta reciproc cărţile, pentru a avea astfel ocazia să citim cu toţii cuvinte folositoare. Sunt aşteptaţi şi cei care doresc doar să asiste la aceste întâlniri, să petreacă câteva ore plăcute şi cu folos sufletesc, dar care poate nu au încă curajul de a ne împărtăşi lecturile sau gândurile lor. Ei pot oricând să intervină în discuţiile create, să pună întrebări sau să-şi spună părerea.

Ideea "Schimbului de Carte Ortodoxă" îi aparţine teologului Laurenţiu Dumitru, care a lansat acest proiect în anul 2008.

În lumina asfinţitului

Oamenii vorbesc adesea despre tristeţe. Despre neîmplinire. Despre nenorocire. Sunt capitole ale vieţii despre care orice om ar avea ceva de spus. Mai în glumă, mai în serios, după putinţa fiecăruia de a depăşi hopul peste care i-a fost dat să treacă.
Adesea ei strigă. După un ajutor de Sus sau de la oameni. Îi înţeleg. Avem nevoie de sprijin ori măcar de un umăr pe care să ne lăsăm fruntea, obosiţi după îndelungi aşteptări, căutări, lupte...
Dar mie, mie mi-e mai uşor să vorbesc despre bucurie. Nu pentru că aş fi avut parte de ea mai mult decât alţii. Sau poate am avut. Oricum, mi-e mai drag să-mi opresc gândurile asupra binelui, frumosului, luminii, iubirii.
E o bucurie şi o frumuseţe în fiecare gest, faptă, e o bucurie şi o odihnă până şi în renunţare, în statul la răscruce, în fiece alegere cu care ne confruntăm la un moment dat. Mă duce gândul să mă bucur şi de binele pe care l-am descoperit ascuns de Dumnezeu în răul săvârşit de către om. Căci cine-i cel mai mare Magician în stare să transforme fapta rea a copiilor Lui în speranţă şi lumină, într-un nou început?!
Văd, văd tragediile semenilor mei, aud prin câte le este dat unora să treacă. Observ urâciunea care mă înconjoară, nu sunt oarbă deloc şi nici naivă, dar aleg mereu să-mi întorc privirea spre ceea ce mă bucură şi mă înalţă.
Am învăţat că oamenii greşesc şi plătesc un preţ pentru greşelile lor. Dar dacă au un strop de  minte şi de voinţă, de credinţă şi încredere, iubire, pe toate le pot converti în crâmpeie de viaţă senină. E alegerea lor şi sunt liberi să folosească aşa cum doresc ceea ce le este la îndemână. E şi în asta o bucurie, în a fi lăsat să faci ce vrei tu din tine în locul în care ai fost aşezat. După cum tot liber eşti să schimbi decorul pentru trai.
  Sunt bucurii şi frumuseţi
ale vieţii pe care numai cei îndărătnici şi înţepeniţi în scepticism nu vor să le vadă.
Iar şansa de a fi tânăr şi plin de speranţe, arzând de nerăbdare să iei viaţa şi lumea întreagă în piept, e o bucurie pe care o poate măsura la adevărata ei valoare doar acel ce devine conştient de bogăţia şi armele nepreţuite aflate în stăpânirea lui; mă gândesc că şi de acel ce le-a ignorat, pierzându-le, ca un nepăsător şi laş, şi înţelege, plângându-şi penibil de milă uneori, că nimic nu i le poate reda înapoi. Dar pentru cel din urmă, înţelegerea târzie este zadarnică şi-i aduce numai amărăciune şi chiar deznădejde.
Tinereţea este ca un seif a cărui valoare este dată de ceea ce-l umple: pot fi mărgele ieftine sau mărgăritare de preţ. Te poţi lăuda cu un mărgean sau un lănţişor, frumos împletite, dar de rând, câştigate uşor şi repede, însă cu atât mai mult îţi înfrumuseţează chipul un colier scump şi rar de perle, cumpărat din economiile tale, pe care le-ai pus deoparte cu răbdare şi trudă.
Mărgelele şi metalele obişnuite pălesc în strălucire o dată cu anii şi se devalorizează. Mărgăritarele şi pietrele preţioase  sporesc în valoare cu trecerea timpului, a cărui patină le şlefuieşte, din ce în ce mai mult, frumuseţea.
Aşadar, bucuriile anilor ce vin vor fi luminoase şi trainice sau întunecate şi scurte, în funcţie de clipele, trăirile investite în tinereţea fără de seamăn a sufletului şi trupului nostru.
E o bucurie să stai seara, în asfinţit, cu inima plină şi împăcată că ţi-ai ales şi pus deoparte ceea ce furul nu-ţi va putea lua niciodată, acea comoară nepreţuită pe care omul înţelept, luminat, chibzuit o strânge în adâncul fiinţei sale, din care poate împrumuta şi îmbogăţi şi pe alţii, fără a sărăci în vreun fel. Pe aceia lipsiţi şi goi din propria lor nepăsare, delăsare, inconştienţă. Ca greierul din poveste, cerşetor la uşa furnicii, tremurând de frig şi flămând în iarnă, numai şi numai pentru că nu i-a trecut prin cap să-şi cânte cântecul în serile de vară, îmbălsămate de parfum şi de dor, dar după o zi sfinţită prin  hărnicia cea binecuvântată.
E o bucurie ca, în lumina asfinţitului, să-ţi fii companie plăcută, să nu fii tulburat de regrete fără rost, ce ar putea să-ţi umbrească pacea şi lumina din suflet.

Sarah Blasko

 

Valsul comunicării între bărbat şi femeie

 Text de Rodica Ionescu

Crezi că ştii cum să te faci auzită? Crezi că mesajele pe care le transmiţi ajung la urechile (şi mintea) partenerului tău? Poate că da, poate că nu. Nu ştiu în cazul tău particular. Cert e că există câteva principii ale comunicării, care, nerespectate, conduc la informaţii şi emoţii distorsionate pe care iubitul / iubita / soţul / soţia le receptează ca atare. Hai să vedem:

“Sunt bărbat, nu sunt deloc complicat

Sunt relativ simplu; ce-am în inimă am şi-n minte.

Spun deschis tot ce gândesc, mai puţin

…Când vine vorba despre cele două cuvinte.

Cuvintele-alea două pe care-ai vrea sa le-auzi întruna, tu,

Însa dacă nu ţi le spun, nu înseamna că nu… că nu.

Şi să ştii ca eu…

Eu încerc da’ nu prea reuşesc,

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu…

Sunt bărbat, nu sunt genetic structurat

Să spun aşa ceva. Părerea mea.” 

(Taxi – "Cele două cuvinte")

Aşa, dragule. Hai că nu e greu. Mai incearcă. Vrei să te ajut?

Cum poţi să îl determini să se deschidă?

1. Când iubitul tău vorbeşte (Ooo, da! Bucură-te, pentru că s-ar putea să îl prinzi cam rar în ipostaza asta), fii atentă să nu îl blamezi şi să nu foloseşti un ton acuzator, ironic, dispreţuitor, zeflemitor sau vreo tentă de superioritate. Crezi că e suficient să transmiţi nişte informaţii şi să primeşti ceea ce ţi se dă pur şi simplu? Nu. Nu înseamnă că ceea ce transmiţi tu va fi corect recepţionat şi ceea ce ţi se va transmite va fi corect perceput. Ţine cont de impactul pe care cuvintele noastre îl au asupra interlocutorului (din ambele puncte de vedere, atât din punct de vedere emoţional, cât şi din punctul de vedere al înţelegerii informaţiilor).

În acest moment, în timp ce scriu (în background), asist la o convorbire foarte amuzantă între o cunoştinţă şi soţul ei : „Păi bine, bă, tu chiar nu pricepi nimic ? Tu chiar nu gândeşti ? Uneori te ascult şi mă minunez cum poţi să ai paie în loc de creier. Nu te duce deloc capul ăla. Hai, pa ! Când o să te mai destupi la minte, te rog să mă suni.” După care telefonul se închide. Concluzia ei : Doamne, cât de idiot e ! E caz real şi asist zilnic la astfel de discuţii între soţi şi soţii. Vrând-nevrând îi aud. Ce remarc cu precădere este folosirea unei atitudini agresive în comunicare (de genul : „Nesimţitule ! Nu te duce capul la nimic bun.”). Acest gen de atitudine este printre cele mai descurajatoare şi nu stimulează deloc deschiderea şi dialogul. Surprinzător e faptul că atitudinea agresivă este de multe ori foarte apreciată (inclusiv în viaţa organizaţională). Persoanele care ţipă, urlă, trântesc, ridică tonul, îşi apără războinic interesele, sunt considerate „cu personalitate”, „colerice”, „spirt”, „brici” – apelative spuse cu tentă pozitivă. Îmi place să fiu atentă la cuplurile în care cel puţin un membru are o atitudine mai impulsivă. Deşi nemulţumit şi neînţeles, celălalt membru îl apreciază pe partenerul său războinic, catalogându-l ca „neîmblânzit”, „rebel”, „independent”, „liber”. Greşit. Libertatea persoanei agresive e o sclavie deghizată în autonomie.

De cealaltă parte a baricadei sunt pasivii, care trec cu vederea şi minimalizează importanţa oricărui eveniment sau cuvânt rostit : „Lasă, iubitule, nu are nimic că ai ajuns la 7 dimineaţa acasă, nu mă supăr, stai liniştit.” Ţi se pare că femeia îi comunică soţului sentimentele sale reale? Da. Este posibil să i le comunice, în cazul în care femeia chiar nu s-a supărat pentru întârzierea soţului. Dar dacă este afectată de acest eveniment, atunci atitudinea ei pasivă are valoare zero pentru dialogul din cuplul lor. Care e concluzia ? Femeia nu are sens să îi comunice bărbatului ce simte, ce o deranjează, fiindu-i teamă că îl va supăra aşa de rău încât va pierde dragostea sau aprecierea lui. Femeia, în acest caz, nu numai că nu comunică eficient, ci nu comunică deloc. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri.

2. Încearcă să ai tu iniţiativa comunicării, dacă scumpul tău soţ este puţin mai introvertit.

3. Ascultă-l şi chiar dacă îţi vine să îi dai cu tigaia în cap (desigur, din pricina dezacordului între părerile voastre intelectuale despre modalitatea cea mai potrivită de tăiere a cartofilor : rondele sau pai), nu îi desconsidera opinia („Dacă nu te pricepi la gătit, de ce te bagi ? Marş din bucătărie !”) Ce-i asta dacă nu o atitudine arogantă prin care îţi manifeşti supremaţia într-un domeniu ? Ce e desconsiderarea dacă nu lipsă de respect ? Ia-i în calcul opinia chiar dacă nu eşti de acord cu ea. Tratează-l de pe o poziţie de egalitate chiar dacă nu se pricepe la gătit. („Tratează-l pe celălalt aşa cum ţi-ar plăcea să fii tratat la rândul tău” – acesta este un principiu după care, personal, îmi ghidez numeroase activităţi din viaţa mea ; şi nu, nu pentru că aş aştepta o recompensă, dat fiind că nu cred în cauză şi efect, ci pur şi simplu : pentru că reuşesc de multe ori să mă pun „in my  companion’s shoes” şi ştiu cât m-ar durea dacă cineva s-ar comporta cu mine într-un fel dispreţuitor). În relaţia de cuplu nu ar trebui să existe competiţie, să se pună problema cine e mai tare, cine are dreptate, cine e câştigătorul şi perdantul. Asist mereu la serviciu sau în alte locuri pe care le frecventez la discuţii între cupluri (şi nu numai) în care bărbatul sau femeia se luptă ore / zile întregi pentru a-i dovedi celuilalt că greşeşte.

4. Fă-l să simtă că i se acordă atenţie prin prisma contactului vizual permanent şi al posturii care să indice faptul că îl accepţi şi că frica nu are ce căuta între voi, indiferent de ceea ce îţi va spune. Privindu-l în ochi îi vei demonstra respect şi îi vei capta atenţia.

5. Comunică asertiv. De când am aflat ce înseamnă şi cum să o aplic, am devenit fan comunicare asertivă. Nu îmi reuşeşte deseori, dar cel puţin încerc. Şi ţin prelegeri despre comunicare asertivă tuturor celor cu care intru în contact şi care se lasă pradă impulsurilor în cadrul dialogurilor pe care le poartă (motiv pentru care cred ca am devenit ca un fel de părinte cicălitor pentru cei din jur; plus că am devenit nesuferită). Dacă îţi exprimi emoţiile atât negative, cât şi pozitive într-o manieră onestă, autentică, sinceră, directă, poţi face minuni cu cel căruia i te adresezi. Asertivitatea înseamnă de fapt asumarea responsabilităţii. Asumarea responsabilităţilor propriilor sentimente şi trăiri. Îmi place să mă distrez pe tema asta în ultima perioadă. Încerc să port o discuţie deschisă şi plină de asertivitate cu un interlocutor şi obţin rezultate aşa cum nu mi-am închipuit vreodată că aş putea obţine. E un miracol, aş spune chiar. Dar…e dificil, trebuie să recunosc. De multe ori mânia e mai puternică, iar cuvintele furioase şi acuzatoare sunt aruncate cu mai mult zel decât exprimarea calmă a sentimentelor (fie ele şi sentimente negative).  Dintre tipurile de comunicare predominante, şi anume comunicarea direct-agresivă (de sus, arogantă), comunicarea indirect-agresivă (sarcastică, ambiguă, manipulativă), comunicarea submisivă şi comunicarea asertivă, ultima mi se pare a fi cea fundamentală. Cea care poate schimba lumea.

Cuvântul “Eu” este miraculos. “Mă simt frustrată că ai venit la 7 dimineaţa”, “Eu sunt tristă pentru că m-am simţit abandonată atunci când ai petrecut noaptea în altă parte”, “Mă simt nerespectată pentru că nu m-ai salutat atunci când ai intrat pe uşă în casă”. E ceva neadevărat în toate aceste fraze? Nu: spun exact cum mă simt - evidenţiez nişte evenimente care s-au petrecut (poate cineva să infirme că nu m-ai salutat când ai intrat pe uşă sau că nu ai venit la 7 dimineaţa sau că nu ai petrecut noaptea în altă parte?) Toate afirmaţiile reprezintă realitatea. Am enunţat aceste realităţi şi am precizat cum mă simt eu. Atât. Ţie nu ţi-am adresat vreo acuză, vreun apelativ şi nu ţi-am reproşat nimic. Doar ţi-am adus la cunoştinţă cum m-am simţit eu. Spre deosebire de mesajele centrate pe “eu”, mesajele centrate pe “tu” aduc mari prejudicii eficienţei dialogului. Am fi putut spune: “Eşti un inconştient că ai ajuns la 7 dimineaţa acasă. Nu îţi pasă de mine!” sau “Porc infidel, unde ai petrecut noaptea?” sau “Nu ai pic de bun simţ. Chiar nu mă vezi? Nu-ţi pasă că eram aici când ai intrat pe uşă. Ai fi putut să mă saluţi. N-am cuvinte pentru comportamentul tău.” Ce reuşim cu astfel de mesaje centrate pe “tu” e să criticăm, să învinuim, să nu dăm ocazia interlocutorului de a se gândi la ce simţim noi şi să nu se gândească la o soluţie salvatoare, ci doar la cum să se apere mai bine. Destinatarul mesajului când e atacat scoate scutul şi începe să se apere. Plus că se simte agresat direct (atac la persoană), nu doar în ceea ce priveşte fapta sa. Se generalizează o trăsătură de personalitate pornind de la o întâmplare particulară, lipind etichete : „eşti un nesimţit” (generalizând trăsătura de personalitate, şi anume cea de „nesimţit” pentru toate aspectele vieţii respectivului). Personal, de câte ori am fost atacată în acest fel, am încercat să mă justific şi să mă apăr. De pildă : „Cum poţi spune că nu îmi pasă de tine şi că sunt insensibilă?”, după care am căutat numaidecât în cotloanele memoriei contraexemple : „Nu îţi aminteşti atunci când te-am ajutat cu proiectele pentru facultate, sau când am fost în vizită la părinţii tăi doar pentru că îţi doreai tu, deşi nu aveam dispoziţia necesară ? Asta denotă că nu îmi pasă de tine? etc.” Cam asta a fost modalitatea de a reacţiona : apărare, după care contraxemple (pentru a justifica faptul că nu sunt tot timpul aşa cum tocmai mi s-a spus).

6. Nu dezvălui celorlalţi (sigur…poate doar cu excepţia terapeutului sau duhovnicului : -)) gândurile sau sentimentele pe care partenerul tău ţi le-a împărtăşit cu toată încrederea. Confidenţialitatea înseamnă respect, iar dacă aceasta a fost încălcată, poţi să îţi iei adio de la deschiderea lui.

7. Abţine-te de la a trage concluzii cu privire la ceea ce îţi spune. Nu asculta în mod defensiv, ascultă cu mintea deschisă şi cu gura închisă, înfrânându-te a mărturisi cum ai proceda tu dacă ai fi în situaţia respectivă (bineînţeles, cu excepţia momentelor când ţi se solicită în mod expres părerea). Oferă doar feedback. E suficient. Spre exemplu, eu am m-am plâns ieri cuiva cu privire la o situaţie din viaţa mea, iar ceea ce am primit a fost simpla transpunere în cuvintele lui a ceea ce exprimasem eu (deci feedback, parafrazare, nicidecum evaluare, păreri ş.a.m.d.). A fost de ajuns ca să mă simt înţeleasă şi acceptată. Şi m-am liniştit.

8. Chiar dacă intervin momente de tăcere stânjenitoare, abţine-te de la a umple aceste pauze prin întreruperi.

9. Restabileşte atingerea. Comunicarea verbală însoţită de atingere fizică (fie şi doar un simplu contact al mâinilor, o bătaie pe umăr sau strâns în braţe) poate debloca tensiuni îngropate de ani întregi. Avem nevoie de atingere. O mână prietenească sau terapeutică pe umăr în momente cruciale este un gest înălţător şi de neegalat. Contactele umane printr-o atingere de dragoste (nu neapărat dragoste erotică) pot vindeca. O societate lipsită de atingere e o societate bolnavă. Societatea limitează atingerea şi o blamează, atribuindu-i automat conotaţii sexuale (mai ales când este vorba despre atingere între bărbat şi femeie). Fereşte-te să ţii cont de limitările de acest tip dacă vizezi vindecarea cuiva drag.

10. Formulează întrebări înţelepte. Evită „de ce-urile”. Întrebările care încep cu „de ce” sunt distructive. Nu aduc valoare adăugată discuţiei. O îngroapă. O stopează, de fapt mai mult: o fac să regreseze (în cazul în care ajunsese într-un punct avansat). Acuzaţiile determină un comportament defensiv din partea celuilalt. Întrebările care încep cu „de ce” sunt utile doar atunci când se urmăreşte obţinerea unei informaţii specifice.

11. Adresează întrebări directe. În loc de „Tu nu vorbeşti niciodată cu mine despre munca ta”, spune-i iubitului tău: „Mi-ar plăcea să aud mai multe despre ceea ce ai făcut astăzi la serviciu. În ce moment ai simţit că eşti relaxat? Dar tensionat?” Pune întrebări specifice, clare, concise şi directe, mai ales dacă partenerul este mai introvertit.

12. Stimulează-ţi iubitul să detalieze ceea ce îl interesează. De exemplu, dacă şi-a cumpărat un nou telefon, chiar dacă nu eşti foarte interesată de detaliile tehnice ale aparatului, întrebă-l ce anume apreciază cel mai mult la acesta, cum se simte acum (cu telefonul în buzunar) etc. Provocându-l la o discuţie despre un subiect (sau obiect) care îl pasionează, e posibil să continue dialogul şi în cazul în care la un moment dat, în mod discret, deviezi convorbirea spre o pantă care prezintă interes pentru tine.

13. Oferă încurajare. Dacă iubitul tău s-a deschis şi a început a împărtăşi ce simte, încurajează-l, strânge-l în braţe, felicită-l pentru intimitatea pe care aţi reuşit să o creaţi, arată-i cât eşti de bucuroasă pentru că a descuiat zăgazurile inimii. Gesturile acestea pot reprezenta un stimulent pentru a se deschide din nou.

Acum hai, iubitule, să încercăm din nou:

“Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu…

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu… băi, ce greu e… nu, că pot!

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iubesc.”

E, vezi că ai reuşit? Te felicit. Mă simt iubită. Şi eu te iubesc. : -)

(Preluat de aici: http://www.qmagazine.ro/despre-tine/valsul-comunicarii-intre-barbat-si-femeie/)

Schimb de carte ortodoxă

 ANUNŢ

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Orthograffiti, România, în colaborare cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) organizează duminica, 16 octombrie, la Chişinău, o întâlnire de suflet în cadrul proiectului “Schimb de Carte Ortodoxă”. Invitatul special este ieromonahul Savatie Baştovoi, autorul binecunoscutelor cărţi: “Diavolul este politic corect”, “Între Freud şi Hristos”, “Ortodoxia pentru postmodernişti”, “Nebunul”, precum şi altele. Ediţia de la Chişinău se va desfăşura la sediul central al bibliotecii municipale „B.P.Haşdeu”, începând cu ora 14:00.

Schimbul de Carte Ortodoxă este o întâlnire între cititorii de carte ortodoxă, în prezenţa unui moderator şi într-o ambianţă plăcută, caldă, apropiată, întâlniri în cadrul cărora să putem schimba liber impresii şi păreri despre cărţile pe care le-am citit în ultimul timp sau care ne-au plăcut în mod deosebit. Fiecare participant este invitat să aducă cu el cartea despre care doreşte să împărtăşească impresii şi celorlalţi, iar la sfârşitul întâlnirii, cei ce doresc îşi pot împrumuta reciproc cărţile, pentru a avea astfel ocazia să citim cu toţii cuvinte folositoare. Sunt aşteptaţi şi cei care doresc doar să asiste la aceste întâlniri, să petreacă câteva ore plăcute şi cu folos sufletesc, dar care poate nu au încă curajul de a ne împărtăşi lecturile sau gândurile lor. Ei pot oricând să intervină în discuţiile create, să pună întrebări sau să-şi spună părerea.

 În Republica Moldova ne confruntăm cu problema insuficienţei de carte ortodoxă, mai ales în limba română, de aceea ne dorim să familiarizăm publicul cititor din Chişinău cu titluri mai puţin cunoscute în stânga Prutului.

Noutatea acestei ediţii constă în faptul că întâlnirile vor fi organizate în mai multe oraşe din România (Bucureşti – 3 centre, Constanţa, Timişoara, Orăştie, Braşov, Râmnicu Vâlcea, Piteşti), dar şi străinătate (Republica Moldova – Chişinău, Turcia – Istanbul). 

Timişorenii sunt aşteptaţi Duminică, 23 octombrie, ora 16.00, la Sala Bibliotecii Parohiei Tipografilor (Pr. Ioan Dumitriu), la o discuţie despre cărţile ortodoxe, moderată de teologul Laurenţiu Dumitru.

 

Ideea “Schimbului de Carte Ortodoxă” îi aparţine teologului Laurenţiu Dumitru, care a lansat acest proiect în anul 2008.

Partenerii noştri sunt: Revista “Orthograffiti”, Editura “Filos”, Biblioteca municipală “B.P.Haşdeu”, Cercul studenţesc “Floarea de Foc”.

Capodopere româneşti

Moartea căprioarei, Nicolae LABIŞ

El-Zorab, George COŞBUC

Mistreţul cu colţi de argint, Ştefan Augustin Doinaş

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele "Sfânta Vineri", Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, "Vinerea Mare". Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele "Sfânta Vineri", Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, "Vinerea Mare". Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul Cuvioasa Parascheva nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­țătură în limba română despre viața sfin­­tei o găsim în "Cartea românească de în­vă­ță­tură" a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în lo-calitatea Madite pentru dra­­gos­tea față de cele sfinte și pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, "fiind într-o bi­serică a Precistei" a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: "Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, "părăsind frumusețea acestei lumi", s-a re­­tras "în adâncul pustiei". S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de viața pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și a Sfin­ților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­șire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă "nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie". Ea "pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta ... ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea".

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: "Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". După ce a avut această vedenie, sfânta "fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni". Ți mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: "N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am".

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. "Acolo", con­tinuă mitropolitul Varlaam, "trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța..., cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu". Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie și trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creș­tini să-l îngroape după rânduiala creș­ti­nească. Săpând deci o groapă, "aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mi­reasmă". Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creș­­tinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șe­zând pe un scaun luminat și înconjurată de mul­țime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: "Gheorghe, pen­tru ce n-ați so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dum­nezeu a iubit frumu­sețea ei și a vrut să o pro­slăvească pe pământ?" Iar îm­pă­răteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o fe­meie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mânt și l-au adus cu mare bucurie, "cu lu­mini și cu tămâie", așezându-l în Biserica Sfin­ții A-postoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spu­ne că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apro­pierea cinstitelor moaște s-a răs­pândit cu­rând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinților.

După trecerea ei la viața veș­nică și după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pă­mân­tească și istoria strămutării moaș­te­lor. Po­trivit tra­diției, cea mai veche lucrare aghio­gra-fică dedicată Sfintei Cuvioase Paras­cheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea pa­triar­hului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul vea­cului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târ-novei, în a doua jumătate a vea­cu­lui al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghio­grafi de mai târziu, scrierea diaconului Va­silisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târ­go­viș­te, a alcătuit, în grecește, o nouă "viață", pre­cum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de mitropolitul Varlaam al Mol­dovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și sla­vo­nești, prelu­crate după scrierea patriarhului Efti­mie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele mitropolit Dosoftei al Mol­dovei în lucrarea sa Viața și pe­tre­­cerea sfin­ți­lor (4 vol. Iași, 1682-1686), pre­cum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mi­neielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cer­ce­tat viața con­sem­năm pe cu­nos­­cu­tul aghio­graf grec Ni­­codim Aghio­ri­­tul (1749-1809). Spre sfâr­­­­­șitul seco­lu­lui al XIX-lea învățatul epis­cop Mel­­­chisedec Țte­fă­­nes­cu al Ro­ma­nului (1823-1892), a tipărit o lu­crare specială, intitulată Viața și mi­nu­nile Cu­vi­oasei noastre Parascheva cea nouă și istori­cul sfintelor ei moaște (Bu­cu­rești, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Pă­vă­loiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stă­nes­cu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scar­lat Por­cescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în țările balcanice, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minația Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraților Petru și Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de "Im­periul vlaho-bulgar", având capitala la Târ­no­vo. Peste câțiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniți în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un "imperiu latin de Constantinopol", care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relațiilor prietenești din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soțit de numeroși clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări și slujbe de că­tre drept-cre­dincioșii ro­mâ­ni și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și so­ția sa, Ana, precum și pa­triar­hul de aici. Au fost așe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reședinței sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, "se pare un valah", i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a în­cetat existența.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creș­­ti­ni, moștele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit și acest oraș, iar Ser­bia a fost transformată în pa­șa­lâc. Acum moaștele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaște ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute și să­ru­tate de credincioșii ortodocși din Peninsula Bal­canică aflați sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost așe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva "pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)", după cum se spu­ne în "scrisoarea sinodi­cească". Racla cu cin­stitele moaș­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoțită de trei mi­tropoliți greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului și Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de mi­­tro­­politul Varlaam și de episcopii de Ro­man și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului. Cins­titele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș, din acest motiv fiind mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și "prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni". A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fe­ricitul întru po­me-nire, Mitropolitul Iosif Na­niescu, a cercetat pa­ra­clisul, preaslăvind mi­nunea dumnezeiască. Pre­­fectul județului Iași, Leon Negruzzi, și pro­cu­ro­rul general al ora­șului au consemnat în procese ver­bale cele în­tâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor mol­do­veni, care îi cer Sfintei Parascheva să mij­lo­ceas­­că pen­tru ei înaintea tronului ceresc, ve­ne­rând-o cu mul­tă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Mol­dovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinți din neamul nostru, pre­cum și generalizarea cul­tu­lui unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Ho­tă­­rârea respectivă a fost transpusă în fapte în ca­drul unor mari festivități bisericești din cur­sul lunii octom­brie 1955. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iași, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zența a nu­me­roși ierarhi ro­­mâni, pre­cum și a unor repre­zen­tan­ți ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă și Bul­gară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinst­esc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din îm­pre­jurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocro­tire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cu­prinsul țării să-și plece genun­chii în fața raclei cu cinstitele ei moaș­te, ca să mul­­țumească pen­tru ajutorul și binecu­vân­­tarea ce lumi­nea­ză în via­ța lor.

Viața curată, împletită prin ru­gă­­ciune și fapte bune, tinerețea care stră­lucește peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înțe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne și priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezența Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ție­tății ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pă­mânt, când Biserica era una și nedespărțită, nădejdea biruinței asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor și necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.

(Preluat de aici: http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfintei-cuvioase-parascheva?page=0,2)