Cum gândeşte poporul român

Avem noi, românii, un proverb curios: "Unde e minte multă, e şi prostie multă." Să fie românul atât de înţelept, încât se teme de şi prea multă înţelepciune? În orice caz, ceea ce izbeşte la el - o vedem bine - e măsura. Nu numai în viaţa sa interioară, dar peste tot: în ce face şi ce se face în jurul său. Culorile artei noastre populare sunt "stinse", spunea sugestiv un critic; spaţiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv; iar până şi despre peisajul nostru, despre peisajul acesta exerior, cu munţii noştri, un Alecu Russo putea scrie rândurile acestea tulburătoare, deosebindu-i cu gândul de măreţia Alpilor: "În faţa munţilor noştri, sufletul se lasă dus de visare ca într-o elegie fără sfârşit, parc-ai vedea măriri căzute ori suflete rănite de atingerea lumii..." (Opere complete, Cugetarea, p. 185).

Avem o măsură - dar umbrită parcă de atingerea cu lumea. Poate că măsura e tocmai rana aceasta, tristeţea aceasta de care vorbeşte Russo. Şi câtă deosebire între măsura noastră, niţel tânguitoare şi biblică, măsura care-şi cunoaşte limitele, şi cealaltă, mediteraneeană, raţională, lucidă - suficientă. E aproape o glumă să invoci, aici, latinitatea noastră. Măsură, dreptate, lege nu sunt nici gândite, nici resimţite raţional şi juridic, cum înţelegem că au fost - dacă aşa au fost - la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă decât impusă. E mai angajată în absolut decât cea din Apus şi nu cade niciodată în suficienţă. Căci, în timp ce măsura de tip raţional poate deveni lipsă de măsură, prin abuz de raţionalitate, în timp ce bunul-simţ apusean poate duce, şi a şi dus, la exces - măsura noastră şi bunl nostru simţ par nestricate.

Dacă ar fi un sâmbure raţional în "măsura" noastră, am înţelege, cât de cât, raţionalitatea. O înţelege sufletul românesc? Credinţele noastre populare au închipuit o legendă plină de tâlc în această privinţă. E legenda celui de-al doilea păcat al lui Adam (Tudor Pamfilie, Povestea lumii de demult după credinţele poporului român, Bucureşti, 1913, p. 95). După ce i-a gonit din rai, spune legenda, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Adam şi Eva, văzându-i cît se chinuie. Le-a dat meşteşugul de a face pământul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult decât o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar, într-o zi, pe când Eva era însărcinată cu Cain, vine diavolul la ei şi-i întreabă: " - Voi mai aveţi grâu? - Doar pentru câteva săptămâni. - De ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?..." Iar Eva găseşte sfatul chibzuit, raţional (nu e semnificativ că întâi femeia e "raţională"?). Convinge pe Adam să facă cum e mai bine, iar, în clipa când lanul e mare şi făgăduitor, se arată Dumnezeu, pustieşte lanul şi-i spune lui Adam: "Tu, omule nesăţios... De azi înainte poţi ara cât îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cât îmi va plăcea mie."

Este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei în legenda aceasta. E vorba şi de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rânduieli omeneşti. Există o etică a muncii şi a productivităţii, care lipseşte aici. Munca e, pentru apusean, de pildă, sfinţită de rezultate. Iar americanul - apuseanul la limită - a dus etica aceasta până la absurd. Am putea deci să ne întrebăm - în lumina acestei concepţii, unde arbitrarul divin, iar nu raţionalitatea umană, e hotărâtor - dacă modernismul şi industrializarea (sau pur şi simplu "agricultura intensivă") vor fi vreodată acasă la noi. Dar acestea nu sunt decât consecinţe, pentru uzul legiuitorilor români, ale unei trăsături care ne interesează în ea însăşi: întemeierea valorii româneşti de măsură (poate şi de dreptate, lege) pe altă dimensiune decât a raţionalităţii.

Căci raţionalitatea nu ne-a tulburat niciodată în chip deosebit. Nu întâlneşti nicio tendinţă, pe linia aceasta, a fondului nostru popular, de a înălţa omul, în sensul bun şi prost; de a-l face cuget înţelegător în faţa firii şi, până la urmă, minte îngâmfată. Noi nici nu stăpânim lumea şi nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sau se face ea însăşi. Stăpânirea ştiinţifică a naturii, în sensul apusean, e o ciudăţenie şi un act de trufie. De unde simţământul acesta de proprietate? "Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa." Cine poate mai mult să încerce. Românul nici nu mai pierde vremea să încerce.

În faţa marilor întrebări am spus şi spunem încă adesea: "o fi". S-ar putea face o întreagă filosofie a lui "o fi", ca o concepţie românească despre lume. "O fi" acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecată disjunctivă: am să văd eu dacă este ori nu... el nu obligă la cercetare şi nu face grupări în materialul întrebării: e sau aşa sau aşa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e întrebarea şi, în orice caz, nu el dă răspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arată singur, dacă e să se arate. "Aşa o fi? Te pomeneşti că este." Te pomeneşti aşa, de la lucru înspre tine. De aci toate acele "înţelesuri" care sunt mai mult ale lucrului decât ale minţii. De aici, de plidă, noimă. "Au şi astea o noimă." În elină noimă avea sens de cunoştinţă, de cunoştinţă în definitiv sigură. În limba noastră, însă, noimă a devenit calificativul lucrului pe jumătate înţeles. E o degradare, dar şi o deplasare de la cuget spre lucruri. Iar la fel cu noimă exprimă jumătăţi de înţelesuri: rost şi tâlc. "Rostul" este încă mai apropiat de un înţeles deplin, pentru că pare legat de rânduieli omeneşti; dar "tâlcul" e din plin expresie a jumătăţii de înţeles.  Şi tocmai aceasta ni se pare că este categoria "agnosticismului înţelegător", de care vorbea, ca de o categorie a gândirii ţăranului român, Vasile Băncilă, într-unul din studiile sale atât de pătrunzătoare. Cugetul e neştiutor; dar parcă înţelege. În faţa marilor întrebări, înţelege şi nu înţelege.

Deplasarea aeasta a înţelesului către lucru - ca fiind înşeles nu despre, nici al lucrului, ci în lucru, dincolo de cugetul înţelegător, parcă - ţine de ceva mai adânc: de pierderea gândirii în fire. Înţelesurile cresc din fire pentru că gândirea este fire. E funcţie la fel de firească, într-un sens, la fel de tainică, într-altul, ca tot ce e funcţie în natură. Omul nu poate să nu gândească, dar nici nu poate să-şi prăpădească firea gândind. Căci gândul nu e făcut să se încumete şi semeţească. De aceea, prea multă minte aduce şi multă prostie, sminteală. Esenţialul e să nu pierzi măsura. Nu tu eşti măsura lumii, cum voia grecul acela, ci lumea îţi e măsură ţie.

Text semnat de Constantin Noica (fragment), preluat din cartea "Pagini despre sufletul românesc"

Heywood HARDY

Heywood HARDY, pictor englez, 1842-1933

Poezii de Li Tai Pe

Şopotul apelor

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
  De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
  Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
  Să mă-ntristez şi eu ...



La o ceaşcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !






Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.



Tinereţe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
      Nici nu mai vreau să ştiu ! »
   Şi-a-ntors încet fugarul
      Spre râsul auriu ...



Cascada din munţii Lu

Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind...



Pavilionul de porţelan

 Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.

Diversiuni lirice, Octavian Dărmănescu

Statul

Lumea e o imensă pistă cu tufişuri. Iar statul stă la pândă. Dihanie stranie din hârtie cu antet,  statul este o persoană fizică deghizată perfect într-una juridică, un anofel bine adaptat, acceptat prin deprindere, care suge fără să se sature din pielea nesimţită a boborului. În general, statul consumă mai mult decât produce. Îşi permite, căci stă pe cârca lungă a cetăţeanului. Cetăţeanul, denumirea oficială a boborului, un personaj colectiv, cu mult mai mare decât statul, dar docil şi somnoros, aşa cum îi stă lui bine în viziunea statului.

   

Statul nu suportă mişcarea decât în interes de serviciu. Idealul lui final este să-şi planteze icrele sub pielea ta fină de intelectual, să te spioneze total, adică din interior, pe tine, homo up-gradatus, să te reducă la muţenie (oricum, vorbeai numai prostii). Dacă l-ar mai ajuta contextul, statul i-ar lega din nou pe cetăţeni de glie.
În antichitate statul era, după posibilităţi şi după tehnică, un fel de baracă militară, Constantin, un fel de apocalipsă a anticilor, vizionar, face o nouă Romă. Azi e un colos bine pus la punct, care năpârleşte când în roşu, când în albastru, după cum se fură votul mai bine.

Statul ar vrea un supraom care să-i plătească la timp şi vesel birul. Taxa este respiraţia oficială a statului, guvernele, nişte hoţi care se bat pe ostatici. Nici infernul, cu cei mai buni călăi ai lui, nu întrece în inventivitate hârţogarii de la minister când e vorba de taxe. Statul merge cu primarul cum merg ţiganii cu ursul. Primarul este o slugă care se crede stăpân, slugă împlinită, stăpână pe extinctoarele şi cheile instituţiei.

Statul preferă oraşul, acolo concentraţia de indivizi e mai mare. Numai că la noi s-a întâmplat o ţeapă calitativă, satul s-a mutat la oraş, deci oraşul se cheamă mai multe sate cu acelaşi primar. Oraşul este o anomalie istorică, un cuib unde s-au adunat oamenii ca să mănânce, să se mănânce mai bine. Ciclop istoric, statul naşte pui vii la fel de monstruoşi: găini care (se) ouă de două ori pe zi, plop care face pere, răchită hibridă care oferă micşunele, verze record şi secretare dedate la muncă, însărcinate cu şefii lor din raţiuni de serviciu. Tăiaţi filmul, că lezează republica! Statul e coercitiv, că de aceea este stat: îi caută pe taţi în acte, pe mame în trecutul lor genetic, pe copii la verbele neregulate. Rolul presei, o frecţie la o limbă de lemn, e inutil, ca al evanghelizatorului în ceaunul tribului: nu poţi să-i înveţi pe canibali la pufarine sau vată pe băţ. Statul are vocaţie de jandarm, practică tunul cu apă şi tuşeul rectal. Are fitilul scurt, explodează din te miri ce: miliţia, mireasa cu trese a tuturor românilor arată că la noi statul este în genere iute la mânie. De fapt, statul e o imensă cultură de testicule soldăţeşti, prăsită artificial atât pe graniţă, cât şi în interior. Un guvern totalitar care reglementa până şi ritmul de creştere al sânilor prin pastile obligatorii. Statul dictează tot, deci şi istoria, un mezelic. În caz de abatere de la discursul unic, statul îşi întinde mâna şi te ia rapid şi fără cuvinte, ca un pipi de noapte. Cenzura e manierismul fatal al tuturor guvernelor pe moarte, ultimul lor copil în care-şi pun aiurea nădejdile.
Menajul stat-justiţie seamănă mai mult cu un divorţ acceptat. Dreptatea umblă mai mereu cu capul spart şi legată la ochi, că acolo a bandajat-o statul, din diversiune. Punctele de vedere ale statului sunt infailibile. Statul violează legea, apoi îi schimbă numele în ordonanţă. Discursul ordonanţelor sunt îndeajuns pentru a înţelege: statul te fentează discret pentru a trece el înaintea ta. Statul are un testicul supranumerar, de aici şi modul în care pune problema, de pe poziţia lui superioară. De-a lungul istoriei, s-a strâns atâta nedreptate, încât Apocalipsa se cere cu necesitate. Statul, ateu prin deprindere, ignoră sfârşitul istoriei, tarlaua pe care stă, ca dintele de porţelan caria. Statul este un vierme care roade inconştient trunchiul găunos al istoriei. După ce îl va fi doborât, va muri şi el, din lipsă de hrană. Statul are mare nevoie de eroi. Şi ce face istoria? Istoria îşi aşteaptă cuminte eroii să iasă de la duş, apoi îi usucă, îi ambalează şi-i îngroapă de vii în uitarea noastră. Istoria - minciună fosilizată, istoricii - canibali ai trecutului.
După beţia epocii de aur, ielele patriotismului, cârne, ne privesc mahmur, erecţie patriotică nu mai au astăzi decât nostalgicii, mai precis cei care atunci au avut şansa să fure mai bine. Statul nu-şi cumpără bătrâni, că, oricum, are destui şi, în plus, şi-au trăit traiul. Ei nu pricep un lucru clar: comunismul a fost legat în serie, capitalismul în paralel, aşa că tonele de nechezol băute în aşteptarea unei cafele mai bune au anulat definitiv gustul pentru ea. Şi, oricum, statul i-a deprins să gândească practic: e mai aproape cimitirul decât lumea ailaltă, aşa că prindeţi gropi cât mai sunt!
Bulgakov şi resemnarea filozofică a esticilor vizavi de greul istoriei: „Cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Statul se află într-o contradicţie flagrantă cu artistul. Artistul e cel mai periculos, căci are gura spartă şi în gură adevărul. Statul ştie că artistul e sensibil la dovezile de stimă, de aceea, pe care îl poate cumpăra, îl întărâtă asupra colegului de muză. Statul are oroare de pletoşi şi O.N.G.-uri, dacă ar putea, i-ar sugruma pe toţi rockerii ieşiţi din jaketa lui Elvis.

Vulg şi vulvă. Statul calculează aprioric şi gândeşte reducţionist: soldatul e glonţ, măcelarul carne, vaca balegă, preotul mărunţiş, pictorul tempera, judecătorul sugativă, strungarul menghină, solistul microfon, poliţistul semafor, femeia e o unitate de prestări servicii - un pistol cu coapse - bărbatul e carne de tun, copilul un urlac preţios - viitor factor de producţie -, pensionarul, un inutil care mănâncă şi bea de ciudă, un aparat retro-casnic. Pe stat nu-l doare dacă ţi s-a furat biciclul, ghinionul tău, au pierdut alţii mâini şi picioare în războiul de reîntregire! Statul te umple de tot felul de daruri: te duci la spital pentru un guturai şi vii acasă cu copil în braţe şi cu regina ploşniţelor în geamantan. Statul se teme de război doar dacă l-ar pierde. El stă frumos în graniţele sale, şi toarnă prin difuzor, în urechile publicului, otrava dulce a promisiunii.

De la stat s-au învăţat cele mai adânci cuvinte: ce se taie, nu se fluieră! 
                                  

                                    

Dracul

E rece, atonal, ahtiat după revoluţii, îi umblă pe mai-marii lumii spre progres, fumigena în care se ascunde. Împărat al muştelor, tomberon universal al strâmbătăţii, filosof al nimicului, se înfruptă din ruturile noastre, mizează enorm pe trup, sabotorul natural al sufletului. Ţine slujbe pentru bolnavii de ghinion, apoi îi loveşte cu damblaua norocului. Dracul nu e nici ateu, nici mason, nici liber-schimbist. Dracul e drac, adică unul care se crede Însuşi Dumnezeu. Cu aşa paranoie, întâlnită pe culoarele pestriţe ale Psihiatriei, nu e de jucat, trebuie să te pui în gardă, nu să îl conteşti, superior, luându-l drept bau-bau folcloric. Dracul e drac, forţă cosmică teribilă, şi dacă-ţi dă una, bine că nu e de capul lui, te lasă lat, cu toate sistemele tale anti-efracţie, cu tot miştoul tău de tip sagace. Un îndemn cuminte ar fi să nu-l zgândări, unii, pentru a trece puntea se fac chiar şi fraţi cu el.

Natura detestă golurile, îi repugnă vidul. Şi în chestiunile spirituale e la fel: dracul, unde găseşte un gol îşi plantează bocancii. Are undiţele aruncate în lume, nu se grăbeşte, are balta peşte. O întrebare legitimă e de unde atâta, cum de mai rezistă neamul omenesc. Ne vrea tuturor capul pe tipsie, are una pentru fiecare, călău al omenirii, aruncă sticlă spartă pe cărările prorocilor. Dracul are un registru colosal de intimidări, ne ştie foarte bine, că pe noi lucrează, noi, materia lui primă. Geambaş de suflete, cămătar perfid, dracul practică trocul şi dobânda naturală. El dă puţin, apoi te ia cu totul, cu pantofi, costum, cravată, să te anihileze în malaxoarele lui cosmice. Mai mult decât oricine, dracul jubilează gloria morţii fizice, parcă ar fi un pariu câştigat mereu cu istoria. A murit bogatul nemilostiv? De acum dracul e ruda cea mai apropiată a mortului, sau, cum se spune, l-a luat dracu’! Face contrabandă cu claruri de lună, le suceşte minţile poeţilor, îi face să se împuşte de disperare, de vid burghezo-moşieresc, cu toate că unii dintre păcăliţii aceştia au casă, masă, şpriţ, ţigări, adică tot ce le trebuie.

Paricopitat suprem, i se spune diavol, să fie mai acceptabil, dar el tot drac rămâne. În cârca lui tare, de hamal răzbunător, vai, ce nedreptate, se aruncă toate nedreptăţile săvârşite, de fapt, de către oameni. Demn de tot dispreţul, e în toată asuprirea, în lanţ, în bici, în tot ce prisoseşte unora şi lipseşte altora. Anomalie originară, căderea lui a antrenat Big-Bangul, adică gravitaţia, adică prăbuşirea. Maestru al butaforiei, îi arestează postmortem pe stăpâni, îi împăiază-n chip de slugă, se asigură prin degustare de calitatea pucioasei, face de gardă la fiecare Sodomă. Suceşte verbele, le pune la negativ, îl pune pe a avea rege peste a fi. Pizmaşul grotesc al diversităţii, uniformizatorul, totalitaristul, dracul e contabil şef peste tigve şi ciolane, moartea ţine cu el. Cu coarnele rupte în răbdarea de beton a vreunui sihastru sau a unei soţii bătute, lupta cu dracul se sfârşeşte doar la groapa omului. E mare patron, cu slugi, păcatul lucrează pentru el, în antrepriză. Pentru drac omul e aproapele lui dar numai în sens comercial, clientul. Dacă n-ar mai fi oameni, dracul ar tâmpi de singurătate, ar muta planete dintr-un sistem în altul, să nu se atrofieze. E imun la factori externi, nu fuge nici cu tămâie originală, de la Athos, nici cu usturoiul căluşarilor.

Dracul are şi el sinaxarele lui, pline de canibali, de dictatori, de vlădici suficienţi, permanenţi, absolut inamovabili, necesari. Grafoman cronic, notează tot, el e generalul răutăţii, adică răul în totalitatea lui. Dracul nu moare pentru că îngerii, inclusiv cei răi, nu mor. Mai mult, există un acord tacit între drac şi moarte, mijlocul lui preferat de transport fiind dricul, acea mocăniţă funerară cu tampoanele în Iad. Chiar şi după decretarea oficială a veşniciei, după Judecata de Apoi, el va fi mai viu ca niciodată, salahor al sentinţei finale, expert în mentenanţa imenselor rafinării, numite în popor cazane, pline cu blestemaţi. Atunci drepţii, de sus, de la umbră, vor mai striga un aliluia.

 

                              

Soseşte fericirea

  de Vasile Voiculescu

 

    

Coliba ta din vârful colinei e-o minune.
Apusul îi clădeşte un coif de paie noi,

Şi aurind tristeţea pustiilor păşune,
Prelung surpatul soare se uită înapoi.

Lucind ca o troiţă mutată-n bătătură,
Se-nalţă lin năluca fântânii cu vârtej,
Găleata aninată de lanţuri peste gură
Se leagănă în umbră ca floarea pe un vrej.

Lumina îşi dă duhul şi-ţi zace la picioare,
Prelinsă în ţărâna schimbată în chilim.
Un sânge cald de înger sclipeşte pe ponoare
Şi calci cu teamă-n iarbă ca-n fulgi de heruvim.

Iţi simti un ceas profetic şi nu poţi sta în casă,
Ci ai porni-mpreună cu soarele spre mări;
Neliniştit trecutul ca un destin te-apasă
Când, răspunzând deodată uitatelor chemări,

Suind domol poteca bătută de ispite,
Pe sub gutuii pustnici şi sub uscaţii meri,
Cu gura-mpodobită de zâmbete mâhnite
Soseşte fericirea albită de dureri.

Hoţul de străzi

de Adrian Berinde

La noapte, fur oraşul în care-am stat cu tine.
La noapte, cumpăr păsări din oase de mamut...
Şi mâine-n zorii zilei, pe-un tren sărit din şine,
îmi strâng vecinii-n geantă,
iau strada şi mă mut.
Am să mai trec o dată, de n-am uitat ceva,
prin locul unde timpul curgea pe lumânare...
Şi, cuibărit în stânca ce sta pe viaţa mea,
îmi şterg faţa de vară
ca să mă culc pe soare.
Îti voi cădea în palmă, din vremuri neştiute,
ca păsările calde în ţările de-apoi,
la ceasu-n care noaptea, din vrute şi nevrute,
ne deapănă pe umeri
şi-adoarme între noi.
Iar, din nisipul verde
al ceasului de sticlă,
să trag de torţi pământul abia ieşit din ou,
să-i pun pe sfârc oraşul rămas în scrumieră,
că trenul fără şine-i la mine pe birou.
Şi, răsfoind albumul cu poze prăfuite
de gânduri şi de urme, lăsate de vreo stea,
am să găsesc tristeţea şi străzile chircite,
oraşul tolănit la uşa mea.

Decembrie

Noaptea de decembrie,

Alexandru Macedonski

Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...

Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit..,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună 

Chiar alba odaie în noapte-a murit...
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul...

În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit...
Iar crivătul tipă..., dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste...

  "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Si flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, si cântă, si tânăr refii...

În slava-nvierei îneaca oftarea...
Avut si puternic emir voi să fii".
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare...
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,

Si iată-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc...
Havuzele cânta...,voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite,
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i, ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze si crini,
Djamii, minarete si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei, ce este, dispare,
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta, vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea, tot sufletu-i vrea,
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari, departe,
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare,
Si dulce e viata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza...
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira, în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă...

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...

Si lacrima, clară, luceste si pică...

Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea,
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată...
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube, de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
 - La Meka plecat-am a merge si eu...
  -La Meka?... La Meka?... si vocea ciudată:
  -La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste...
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asemenea pleacă,
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă...
Si el naintează, si calea e dreaptă,
E dreaptă, tot dreaptă, dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg,
Si el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o năluca de sânge, în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nesip, si deasupra, cer rosu - si-atât. -
Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt,
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt.
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată...
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna în clipa le scurg,
Dar chinul reîncepe si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima...
Si apa, în foale, descreste mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc...
Prădalnice zboruri de paseri sosesc...
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă... --
Când setea, când foamea, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte, în laturi, napoi, peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare...
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot.
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare, mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele..., ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti...
Bat tâmplele..., ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată...  părere să fie, sau ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste... Emirul puterea si-o strânge..
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! S-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă, aleargă,
Si albele ziduri, lucesc, strălucesc,
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc, strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc,
Si poamele de-aur lucesc, strălucesc,
Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka, tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă...
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit,
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...

Si moare emirul sub jarul pustiei 

Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă, s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

George Bacovia/Nicu Alifantis - Decembre

Glas de Harpă

Sarah Blasko

 

Sungha Jung

CATHARSIS

...e altceva

LATIN EXPRES    -    E ALTCEVA
   
 

El condor pasa

 Este ceva vreme de când El condor pasa - Trecea condorul - m-a cucerit definitiv... Există atâtea variante ale cânecului şi toate minunate... postez şi eu câteva aici...

 

 

 

 

...varianta de mai jos este cea pe care am auzit-o prima dată, cea de care m-am îndrăgostit...

Simon & Garfunkel - El Condor Pasa
 

...şi dacă-i vorba de condori şi de libertate, nu pot să-l uit pe... The Beastmaster, Stăpânul animalelor...

...când oamenii își cântă spaimele și dragostea

...chiar dacă azi îi bântuie doar umbra flăcării de ieri...

A trebuit să plec

de Silvia PETRE-GRIGORE

A trebuit să plec şi-mi pare rău,

Ţi-am spus c-am să mă-ntorc în altă vară.

Când uşa ai închis în urma mea,

Eu am rămas năucă lângă scară,

Ca să mai plâng un timp de dorul tău.

Şi-am plâns şi pasul mi-l ţineam pe loc,

Să nu greşească drumul, să se-ntoarcă,

Căci nu m-ai fi înţeles atunci nicicum.

Şi singură-mi făceam curaj şi parcă

Mi se părea mereu că n-am noroc.

Trecut-a timp de-atunci şi-n altă vară,

Te-am aşteptat pe firul unui gând

Şi te-am strigat pe fiecare val

Al mării care-mi amintea gemând

Că am uitat să-ţi spun să vii spre seară.

 

Cântec de dor

de Nichita STĂNESCU

Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau

tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat

nopţile.

Sau poate copilăria ta care a murit

undeva, sub cuvinte.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici

şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.

Ori poate de drag

şi de blândeţe.

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

A mea

de Nichita STĂNESCU

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,

În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,

ea cea mai dragă şi cea mai aleasă

dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate,

ea stă şi spală tot timpul podeaua.

până o face de paisprezece carate

şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei

şi atârnă pe dânsul tablouri

ca să se bucure derbedeul, e-hei,

căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv

Ca să-i vină acasă

şi degetele albe şi le mişcă lasciv

pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat

ea ţine în boluri şi zeamă acră,

părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat

să nu greşească bărbatul niciodată

drumul predestinat.

 

Când ai nevoie de dragoste 

 de Mircea CĂRTĂRESCU

când ai nevoie de dragoste, nu ţi se dă dragoste.

când trebuie să iubeşti, nu eşti iubit.

când eşti singur, nu poţi să scapi de singurătate.

când eşti nefericit, nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe, nu ai pe cine.

când vrei să dai un telefon, sunt toţi plecaţi.

când eşti la pământ, cine se interesează de tine?

cui îi pasă?, cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.

fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

fii iubita mea permanentă.

hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.

să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste

când ai nevoie de dragoste.

când trebuie să iubeşti,nu eşti iubit.

Mihai Margineanu - Mai Stii, versuri - Mircea DINESCU

   

De dragoste

de Ana BLANDIANA

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături

Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar

Când somnul bont la care-s condamnată

Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Cum ţii să nu se verse un potir

Şi pune-ţi gura peste gura mea:

Inspiră ţipătul care-l expir,

Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;

Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă

Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui

Rămâne doar moloz şi ghilimele,

Şi se chircesc bolnave şi se sting

Şi soarele şi celelalte stele…

Ce frumoasă eşti

de Adrian PĂUNESCU

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

 Aurel Moldoveanu - Ce frumoasa esti