Privighetoarea

E primăvară, oameni buni, e primăvară! E soare şi atât de frumos, că te-ai plimba întruna. Îţi vine greu să intri în casă, îţi pare că ai lăsa minunăţiile din jur singure, fără ochi care să le privească, să le admire...
Pe la noi, a sosit mult mai devreme, pe când frigul încă stăpânea dimineţile, să ne dea vestea cea bună, că primăvara e pe-aproape, o privighetoare. S-a aciuat într-unul din copacii de lângă bloc şi în fiecare zori de zi îşi revarsă peste lume solo-ul de neimitat. Trilul ei dumnezeiesc mă trezeşte din somn şi urechea mea ciulită o urmează pe scena improvizată într-un colţişor de parc. Nu cred să existe vreun alt cântăreţ pe lume care s-o întreacă în har. Nu cred că vreo mână omenească a scris opere muzicale care să-i întreacă frumuseţea cântului şi puterea cu care aduce slavă lui Dumnezeu.

Încă din copilărie mi-a fost dat să cunosc minunea ce stă pitită în glasul privighetorii. În mijlocul râului din spatele casei mele crescuse o mică insuliţă, din pământul căreia se înălţaseră sălcii, plopi şi multă altă vegetaţie măruntă, ce atrăseseră libelule, broaşte, privighetori, mierle, cuci şi câte alte vieţuitoare de-ale apelor. Zăvoi, aşa îi spunea tata. Zăvoiul ăsta era mica mea lume de rai. Şi nu numai a mea. Până şi a pescarilor amatori, a fiecărui copilandru care se nimerea să dea peste ea. Însă ei erau trecători, eu evadam în mai toate serile, din primăvară şi pînă se lăsa frigul toamnei, în mijlocul ei. Căci aici găseam un loc primitor pentru firi visătoare, cu imaginaţie bogată. 

Aici înălţau serenade, în concerte măiastru puse la cale, mierlele şi privighetorile, luându-se la întrecere în zorii zilei, când soarele abia se trezea şi îşi iţea capul de peste culmea dealului, şi mai apoi la lăsatul serii, în amurguri roşii, când soarele se apleca şi săruta câmpia. Broaştele ţineau isonul cu mare pompă, mândre şi ele de orăcăitul lor... nu se lăsau neam mai prejos, cum ar zice bunica mea. Neam mai înseamnă în olteneasca din zona Vâlcei deloc. Doamne, ce dimineţi şi ce seri am trăit, îndeosebi în adolescenţă, pe insula mea! Ah, şi greierii, să nu-i uit nici pe ei... mari maeştri ai chitarei... Uneori mă şi mir că altceva, alte melodii  mai pot să mă încânte. Imaginaţi-vă, să stai aşa, ascuns de lume şi zgomotul ei, în  seara mirosind a regina nopţii şi a busuioc, cu tălpile goale legănate şi spălate de undele verdelui râu; apele clipoceau liniştit şi îmbrăţişau cu dragoste rădăcinile sălciilor bătrâne, ce-şi revărsau printre valuri domoale pletele lungi, împodobite bogat cu irizări de aripi de libelule... Jilţul meu, mai impetuos şi mai de soi decât va fi avut vreodată vreun împărat dintre cei mai vestiţi, al căror renume se mai păstrează doar prin legende şi poveşti, era trunchiul arcuit al unei sălcii pletoase. Ghemuită în braţele ei mă lăsam copleşită  de lumea mea, neştiută, necunoscută celorlalţi muritori, căci eram convinsă că eu şi numai eu pot să văd ce vedeam şi să aud ce auzeam. Mi se părea că nimeni altcineva nu poate să priceapă taina acelui loc. Aşteptam răbdătoare să vină clipa în care, îndată ce seara îşi anunţa sosirea, împrăştiind darnică din parfumul furat de la florile nopţii, tot ce era viu se trezea şi îşi trăia, ca pe un ritual, cântul, dansul, săriturile, bătăile de aripi, zborurile, alunecările pe apă. Dar cum aş putea descrie în cuvinte tot ceea ce vedeam şi auzeam atunci? Aveam altă vârstă şi pe toate le simţeam de mii de ori mai intens. Verdele era mai verde, cerul mai albastru, râul mai adânc, sălciile mai înalte, serile atât de îmbălsămate. Acum toate par mai mici, mai neînsemnate. Doar cântecul privighetorilor a rămas acelaşi şi îl recunosc pretutindeni. Când merg acasă, caut cu sete şi foame nepotolită bătaia de inimă din anii mei foarte tineri, însă regăsesc numai ecoul ei sunând prelung de undeva din amintire. Şi caut, şi caut... în toate revenirile de peste ani. Nu mai este. Ştiam că aşa va fi. Şi ce teamă îmi era de certitudinea asta, în legătură cu care mă avertizase devreme, mult prea devreme, dragul meu Eminescu: "Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?"

Totuşi, şi acum, ca şi în copilărie, glasul privighetorii îmi înalţă inima şi mă îndeamnă, cum numai ea ştie, să mă alătur cântului ei divin cu un gând de mulţumire şi de slavă pentru Bunul Dumnezeu, Cel care pe toate ni le-a dăruit, spre încântare şi bucurie...

În lumina asfinţitului

Oamenii vorbesc adesea despre tristeţe. Despre neîmplinire. Despre nenorocire. Sunt capitole ale vieţii despre care orice om ar avea ceva de spus. Mai în glumă, mai în serios, după putinţa fiecăruia de a depăşi hopul peste care i-a fost dat să treacă.
Adesea ei strigă. După un ajutor de Sus sau de la oameni. Îi înţeleg. Avem nevoie de sprijin ori măcar de un umăr pe care să ne lăsăm fruntea, obosiţi după îndelungi aşteptări, căutări, lupte...
Dar mie, mie mi-e mai uşor să vorbesc despre bucurie. Nu pentru că aş fi avut parte de ea mai mult decât alţii. Sau poate am avut. Oricum, mi-e mai drag să-mi opresc gândurile asupra binelui, frumosului, luminii, iubirii.
E o bucurie şi o frumuseţe în fiecare gest, faptă, e o bucurie şi o odihnă până şi în renunţare, în statul la răscruce, în fiece alegere cu care ne confruntăm la un moment dat. Mă duce gândul să mă bucur şi de binele pe care l-am descoperit ascuns de Dumnezeu în răul săvârşit de către om. Căci cine-i cel mai mare Magician în stare să transforme fapta rea a copiilor Lui în speranţă şi lumină, într-un nou început?!
Văd, văd tragediile semenilor mei, aud prin câte le este dat unora să treacă. Observ urâciunea care mă înconjoară, nu sunt oarbă deloc şi nici naivă, dar aleg mereu să-mi întorc privirea spre ceea ce mă bucură şi mă înalţă.
Am învăţat că oamenii greşesc şi plătesc un preţ pentru greşelile lor. Dar dacă au un strop de  minte şi de voinţă, de credinţă şi încredere, iubire, pe toate le pot converti în crâmpeie de viaţă senină. E alegerea lor şi sunt liberi să folosească aşa cum doresc ceea ce le este la îndemână. E şi în asta o bucurie, în a fi lăsat să faci ce vrei tu din tine în locul în care ai fost aşezat. După cum tot liber eşti să schimbi decorul pentru trai.
  Sunt bucurii şi frumuseţi
ale vieţii pe care numai cei îndărătnici şi înţepeniţi în scepticism nu vor să le vadă.
Iar şansa de a fi tânăr şi plin de speranţe, arzând de nerăbdare să iei viaţa şi lumea întreagă în piept, e o bucurie pe care o poate măsura la adevărata ei valoare doar acel ce devine conştient de bogăţia şi armele nepreţuite aflate în stăpânirea lui; mă gândesc că şi de acel ce le-a ignorat, pierzându-le, ca un nepăsător şi laş, şi înţelege, plângându-şi penibil de milă uneori, că nimic nu i le poate reda înapoi. Dar pentru cel din urmă, înţelegerea târzie este zadarnică şi-i aduce numai amărăciune şi chiar deznădejde.
Tinereţea este ca un seif a cărui valoare este dată de ceea ce-l umple: pot fi mărgele ieftine sau mărgăritare de preţ. Te poţi lăuda cu un mărgean sau un lănţişor, frumos împletite, dar de rând, câştigate uşor şi repede, însă cu atât mai mult îţi înfrumuseţează chipul un colier scump şi rar de perle, cumpărat din economiile tale, pe care le-ai pus deoparte cu răbdare şi trudă.
Mărgelele şi metalele obişnuite pălesc în strălucire o dată cu anii şi se devalorizează. Mărgăritarele şi pietrele preţioase  sporesc în valoare cu trecerea timpului, a cărui patină le şlefuieşte, din ce în ce mai mult, frumuseţea.
Aşadar, bucuriile anilor ce vin vor fi luminoase şi trainice sau întunecate şi scurte, în funcţie de clipele, trăirile investite în tinereţea fără de seamăn a sufletului şi trupului nostru.
E o bucurie să stai seara, în asfinţit, cu inima plină şi împăcată că ţi-ai ales şi pus deoparte ceea ce furul nu-ţi va putea lua niciodată, acea comoară nepreţuită pe care omul înţelept, luminat, chibzuit o strânge în adâncul fiinţei sale, din care poate împrumuta şi îmbogăţi şi pe alţii, fără a sărăci în vreun fel. Pe aceia lipsiţi şi goi din propria lor nepăsare, delăsare, inconştienţă. Ca greierul din poveste, cerşetor la uşa furnicii, tremurând de frig şi flămând în iarnă, numai şi numai pentru că nu i-a trecut prin cap să-şi cânte cântecul în serile de vară, îmbălsămate de parfum şi de dor, dar după o zi sfinţită prin  hărnicia cea binecuvântată.
E o bucurie ca, în lumina asfinţitului, să-ţi fii companie plăcută, să nu fii tulburat de regrete fără rost, ce ar putea să-ţi umbrească pacea şi lumina din suflet.

...gânduri

Mă plimb printre verdele toamnei ce începe să ruginească treptat. E pace în jur. Soarele luminează blând din culmea cerului. Raze rebele se strecoară pe furiş prin sitele dese ale plaselor de păianjen ţesute cu migală şi artă sub crengile arcuite ale pomilor încă împodobiţi de frunze. De sub ascunzători le trădează tivul de sclipici al luminii solare,  broderie de bobiţe argintii...

Iarba se apleacă moale sub paşii mei. Şi tace fericită. Deşi o calc, strivind-o sub tălpi. E menirea ei. Să crească pe poteci şi omul s-o culce sub tălpi.
Un cântec îmi şuieră pe lângă urechi răvăşindu-mi părul. E vântul, prietenul meu din copilărie. Ne recunoaştem amândoi oriunde ne-am întâlni. E jucăuş ca un menestrel pus pe şotii. Ba adie uşor peste ierburi, printre frunze, ba se zvârcoleşte agăţându-se de crengi, trăgându-le într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar da huţa într-un leagăn invizibil. Şi cântă, şi cântă... Un şuier vesel, ce te-ndeamnă la joc, la zbenguială...

Ah, vântule... îi şoptesc uşor! N-ai vrea să-mi faci un hatâr? Mi-e inima flacără aprinsă de dor. Dor mare şi greu. Ce mă zbuciumă şi mă ţine trează mereu. Că mi-s ochii deschişi... Că-s închişi şi visez până-n zori... Mi-e totuna. Doar chipul lui stă nemişcat pe retina-mi zglobie. Icoană preaiubită a omului meu drag!

Vântule, prietenul meu... Ia-mi focul şi du-l, ştii tu, ca în poveşti, ca vîntul, ca gândul... Să treci codri şi văi, ape şi munţi, cărărui şi drumuri prealungi... Până-n pragul casei lui. Dacă-l vezi, lasă-i pe buze doar atât: sărutul meu ars de dorul nebun.

De va fi să te-ntorci, sărută-mi obrajii aprinşi cu-adierile tale. Răcoare de toamnă să stingă o vreme neliniştea mea.
Clipesc şi privesc în jur. Aceeaşi blândeţe a zilei mă îmbrăţişează de pretutindeni. Un început de toamnă binecuvântat cu soare şi linişte. Oamenii s-au lăsat şi ei prinşi în lumina sfinţită de cerul senin, fără pată de nor. Au zîmbet împăcat şi paşii alene. 

Nu sunt multe astfel de zile cu cerul atât de aproape de noi, cu îngerii lui răsfiraţi peste inimi însetate de beatitudine, de frumos...
Binecuvântată fii, zi frumoasă de septembrie! Şi tu, iubire, cu dorul tău şi neliniştile tale, chingi nemiloase, de care nu scapă niciun suflet îndrăgostit.

Astăzi, printre oameni, pe străzi

Azi, în drum spre casă, m-a întâmpinat o fetiţă cu un buchet de flori în mână.
-Tanti, cumpără, te rog, florile astea. Am nevoie tare de bani!
Încercam să nu o bag în seamă. În prima instanţă, insistenţa cuiva de a-mi vinde ceva ce nu mă interesează, indiferent ce, mă deranjează. Fetiţa se ţinea în urma mea.
- Hai, tanti, că o să-ţi ajute Dumnezeu şi-o să primeşti cu mult mai mult decât îmi dai mie.
Am tresărit.
- Da? De unde ştii tu? Crezi în Dumnezeu?
- Da, cred!
- De ce crezi tu în Dumnezeu?, am continuat.

- Pentru că Dumnezeu te ajută întotdeauna, răspunse ea dintr-o răsuflare.
În faţa unui astfel de argument, plin de o nestrumutată credinţă... mai poţi să ignori cererea unui copil? Nu poţi.
Florile i le-am lăsat. Am plecat mai departe, acompaniată de o rugăciune simplă, murmurată în şoaptă de buzele fetiţei: "Să-ţi ajute Dumnezeu, tanti, să-ţi dea tot ce-ţi doreşti!"
În uşa unui magazin de la subsol văd agăţată o rochie. O splendoare de rochie. Inspirată din costumul naţional german, roşie, cu buline mici, negre, cu o tăietură pătrată la gât, cu un volănaş de dantelă, alb, de jur-împrejurul tăieturii. La poale avea aplicat manual  un rând de flori în nuanţe de alb-negru. Dau să văd preţul. Nu îl găsesc. Cobor să întreb vânzătoarea. De după un colţ răsare capul unui tânăr cu plete. Îmi răspunde:
- Costă doişpe lei, dar nu-i de vânzare.
Doişpe lei?!, mă mir eu. Gratis. Cum aşa? Realizez repede că mărfurile erau second-hand.
- Totuşi, de ce nu-i de vânzare rochia, întreb nedumerită.
- E pentru reclamă. Magazinul s-a deschis de curând şi rochia atrage atenţia. Vedeţi, şi dumneavoastră aţi remarcat-o. Dacă mai primim aşa ceva, o vindem. Dar deocamdată...
Am zâmbit, am mulţumit pentru explicaţii şi mi-am continuat drumul.
M-am oprit în piaţă să-mi iau cartofi şi fructe.  Vânzătorul m-a anunţat că mă serveşte imediat ce plăteşte clienta de dinaintea mea.
- Ce şoadă este doamna asta, îmi zice după ce se îndepărtează femeia.
- De ce?, întreb curioasă.
- Are vorba aşa dulce. E maramureşeancă.  Mi-a luat câteva secunde să înţeleg ce spune. Faini oameni. Îmi plac. Şi moldovenii. Tare mi-s dragi.
Uite-aşa, omul ăsta m-a făcut iar să zâmbesc. Şi mie îmi sunt dragi românii care-i iubesc pe români.
Lumea străzii. E fascinantă. Pitorească. Peste tot te întâlneşti cu oameni. De tot felul. E ca şi cum ai citi nu ştiu câte cărţi în timp ce mergi pe stradă. Dar e obligatoriu să mergi pe jos. Unii te scot din sărite cât ai clipi, alţii te determină să fii mai bun cu o singură privire. Asta-i viaţa! Ce culori ar putea avea fără ceilalţi?

...gânduri

 

 

"Se povesteşte că în China, în anul 2698 î. Hr., domnia binefăcătoare  a Împăratului Galben a marcat  Epoca de Aur, când toţi oamenii aveau inima pură şi trăiau în prosperitate şi civilizaţie sporindă. Urmaşii săi, ale căror domnii au fost caracterizate de aceeaşi condiţie generală, au iniţiat observaţiile astronomice, calendarul şi regularizarea inundaţiilor. Toţi aceşti conducători nu au fost aleşi pe criteriul originii, ci al meritului. Astfel, se povesteşte despre unul care căuta un succesor la tron, că a auzit de un bărbat neînsurat, umil, pe nume, Shun: „Este fiul unui orb. Tatăl lui e tâmpit, mamă-sa mincinoasă, fratele vitreg înfumurat. Şi totuşi a reuşit să trăiască în armonie cu ei şi să se comporte ca un adevărat fiu. S-a ferit să ajungă rău.” Bazându-se pe forţa acestei laude, Împăratul a decis să-i dea lui Shun două din fiicele sale de soţie şi să-i studieze comportamentul. Acesta a trecut cu succes proba. „Vino tu, Shun, i-a spus Împăratul. Am examinat vorbele tale privitoare la problemele în care ai fost consultat. Au fost reuşite şi-au dat rezultate bune timp de trei ani. Vrei să te sui pe tronul imperial?” Shun s-a codit, întrucât nu credea că posedă meritele necesare unei asemenea misiuni, dar finalmente a acceptat ca Împăratul să abdice."(O istorie a Chinei, Rayne Kruger)

Iată cum, cu 3000 de ani î. Hr., în China, o ţară şi astăzi neîncreştinată în întregime, Împăraţii erau aleşi după merite. Dar nu acest aspect aş vrea să-l aduc în discuţie, ci faptul că păgânul Shun, deşi trăia alături de ai lui, persoane cu tare fizice şi morale, ceea ce contrazice susţinerea că în vremea aceea toţi oamenii aveau inima pură,  se ferise să ajungă rău. Inclusiv noi, creştinii, am găsi, în literatură şi pretutindeni în jur, exemple de oameni ce şi-au păstrat frumuseţea interioară în mijlocul celor răi şi nebuni.

Totuşi, mulţi ar spune: „Eram tânăr, idealist, dar viaţa m-a schimbat. Şi anturajul, proastele influenţe.” Ne apără o astfel de justificare de umbra lăsată peste seninul privirii  în care se oglindea până mai ieri Însuşi Dumnezeu?

Stau şi mă întreb de ce nu ne-am dori, tineri fiind, să ne provocăm anturajul ferindu-ne să facem răul, străduindu-ne să rămânem aşa cum inima dinlăuntrul nostru arde să fie şi cum conştiinţa ne dă ghies că bine şi frumos ne-ar şade s-o urmăm.  De ce nu am visa, dat fiind că cele mai multe vise se înalţă din noi în tinereţea cea vie şi neliniştitoare, să fim urmaţi, copiaţi în exemplul cel bun? De ce ne-o fi atrăgând, dimpotrivă, adesea, mai mult nonconformismul, care îndeamnă la răzvrătirea împotriva a tot ce este condamnat de conştiinţa noastră? Cu riscul ca, mai apoi, în liniştea nopţii, să împărțim multe ceasuri cu viermele cuibărit în sufletul nostru o dată cu alegerea de a fi altfel, mai ”cool”, mai ”afară din tipare”.  Chiar dacă viermele acesta ronţăie neadormit din bucuria aceea pe care vom fi simţind-o când ne-am dat în spectacol, când am atras privirile celor din jur cu o înjurătură, cu un machiaj strident şi grosolan, cu o ţinută ieşită din tiparele bunului-simţ etc.

Am urcat într-o zi în tramvai. Nu mai ştiu dacă o dată cu mine sau mai târziu a urcat un grup de adolescenţi. Băieţi şi fete. Fetele erau tare guralive. Băieţii mai liniştiţi. Ele râdeau. Tare şi ascuţit. Deodată mi-au izbit urechile câteva replici aruncate între două fete. Nu pot să le reproduc.  Astfel de înjurături le-am auzit arar de tot ieşind din gura unor bărbaţi foarte nervoşi. Dar fetele se „complimentau” fără urmă de revoltă.

Îmi imaginam două tinere „boschetare”, vulgare, prost îmbrăcate, fără dinţi în gură. Am întors capul împinsă de curiozitate. Şi-am putut să văd două tinere îmbrăcate decent, frumoase. Tinereţea le strălucea pe chip. Nu pot să afirm nici cel puţin că aveau o privire blazată sau că lipsea din ea cu desăvârşire inocenţa. Nu, o licărire jucăuşă le sclipea în ochi. Se amuzau. Una  a izbucnit: „Ce tot se uită lumea asta la noi? Suntem aşa de interesante?” În jur, oameni în vârstă, majoritatea. Tăceau jenaţi, cu ochii plecaţi. Râsetele, acompaniate de limbajul „modern”, au continuat.

Tinerii au coborât după câteva staţii. O tăcere de plumb s-a lăsat în urma lor. Doar roţile tramvaiului pe şine îşi cântau cântecul fără să ţină cont de stânjeneala călătorilor.

Multă vreme m-am întrebat ce găseau interesant copilele acelea în cuvintele pe care le rosteau. Cum de le puteau gândi? Oare nu la ardeau buzele rostindu-le?

Trag nădejde însă că vor depăşi această perioadă din viaţa lor, în care se simţeau pe culmi atrăgând priviri dezaprobatoare cu înjurături de birjar. Că tinereţea le va trage de mânecă şi vor redeveni deplin frumoase, la chip şi la suflet, ferindu-se tot mai mult să facă răul.

Într-unul din poemele sale „Despre vină şi pedeapsă”, Khalil Gibran susţine:

„…aşa cum o singură frunză devine nu numai galbenă atunci când se desprinde din ram, dar păstrează şi tăcuta înţelepciune a întregului copac, la fel cel care greşeşte nu poate face rău, fără a fi pătruns de voinţa voastră, a tuturor…

Iar când unul dintre voi cade, el cade pentru cei din urma lui, avertizându-i asupra unei pietre de împiedicare. Vai, el cade şi pentru cei din faţa lui, care s-au încrezut în repeziciunea şi stabilitatea mersului lor şi nu au dat deoparte piatra de împiedicare…

Cel drept nu rămâne nevinovat pentru faptele celui păcătos, iar cel curat pe mâini nu îşi păstrează curăţenia datorită înfăptuirilor păcătosului…

Căci ei stau împreună în faţa soarelui aşa cum aţa albă şi cea neagră sunt împletite împreună.”

Fie ca niciodată să nu ajungem  pietre de împiedicare pentru cei din jur. Să ne rugăm să ne fie zborurile atrase de lumina soarelui şi nu de întunericul lumii căzute.

...a fost odată

...ca niciodată ...când, copil fiind, mai știam visa... Mai visez și acum, inclusiv cu ochii deschiși, inclusiv la cai verzi pe pereți...

Însă deseori mi-e dor de mine, cea de ieri, cea din copilarie și adolescență. Aveam mai mult curaj. Mai multă credință. Mai multă candoare. Toate la un loc. 

Unii spun că L-au cunoscut pe Dumnezeu târziu, prin cine știe ce întâmplare sau necaz. Sau după multă căutare. Eu L-am știut dintotdeauna. L-am iubit dintotdeauna. Era acolo, în ființa mea, nedespărțit de sufletul meu. E ca și cum ar fi crescut în mine,  o dată cu mine. Sigur că mi-au vorbit despre El străbunica, bunica, mama, cu care mergeam la slujbele din Biserică. Dar și eu aveam o relație cu El. Așa cum nu mai reușesc să am acum, când le știu pe toate. 

Culmea este că încă de atunci nu aveam nicio nelămurire despre cine este EL. Eu știam cine este. Știam că știe tot ce fac. Credeam în El și aveam încredere în El. Despre ce înseamnă, concret, să crezi și să ai încredere în Dumnezeu m-a lămurit părintele Nicolae Steinhardt într-una din cărțile sfinției sale. Pentru că omul matur din mine avea nevoie de explicații, copilul nicidecum.

Catehizarea în ale dogmelor și bisericii mi-am făcut-o personal, când am înțeles că dincolo de credință există o sumedenie de taine, ce abia  așteaptă să le descoperim.  Dar de crezut mai mult în El, nu puteam să cred. 

Era vară și îmi doream cu durere să-mi petrec vacanța de după clasa a cincea la bunicii mei din Vâlcea. Dar ai mei nu puteau să mă ducă. Bunicii... mai în vârstă și mai ocupați. Animale, grădină, câmp etc. Eu și visele mele am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu. Îi ceream în rugăciune să facă El cumva să o aducă pe bunica printr-o minune, cum numai El știe să facă, să mă ducă în casa ei de la poalele pădurii. Ah, cât îmi doream să zburd prin pădurile ei de poveste, să beau apă din legendarele fântâni răcoroase, pictate cu sfinți și umbrite de sălcii pletoase. 

Verișorii mă așteptau, eu aveam nădejde că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea. I-am scris scrisoare bunicii, în care îi povesteam tot păsul meu. Și ce mi-a mai trecut prin cap: dacă eu Îi cer Lui să-mi împlinească o dorință, firesc ar fi să-I ofer și eu ceva, ceva ce I-ar aduce bucurie. Și-am zis: Uite, Domniț-al meu Cel drag și Sfânt, așa Îl alintam eu, Tu mi-o aduci pe bunica, iar eu o să spun "Sărut-mâna!" oricărui om în vârstă ce-mi va ieși în cale. Și-o să-i ajut pe toți bătrânii care trec pe la poarta mea și sunt în nevoie. 

Și m-am ținut de cuvânt. Nu că nu i-aș fi salutat pe cei mai în vârstă și înainte, dar prinsă cu joaca sau cu râsetele printre ceilalți copii, rareori eram singură, nu-i băgam în seamă chiar pe toți. De ajutat, ce să zic, nu sărisem până atunci cine știe ce, dar de când cu schimbul propus, îi ajutam pe bătrâneii ce cărau câte-o sacoșă mai grea, le-o purtam eu o bucată de drum, ca să-mi respect promisiunea, că altceva nu prea aveam ce să fac. 

Și într-o zi, o mașină a oprit la poarta mea. Eu stăteam pe bancă lângă străbunica, mama mătura curtea. Am zărit-o pe bunica prin geamul deschis al mașinii. Cu inima aproape să-mi sară din piept am fugit să-i spun mamei. Aveam eu o răfuială cu ea, mereu încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, să mă facă să înțeleg că bunica nu poate să-și lase treburile și pe bunicul fără ajutor și să mai bată și atâta drum de una singură, cu trenul, era imposibil. Eu o țineam una și bună că dacă Dumnezeu mă ascultă, o să vină. Parcă și-acum îmi răsună în urechi râsul ei plin de neîncredere. Nici nu și-a aruncat ochii peste gard să se uite în stradă, deși auzise că oprise o mașină la poartă; mă îndemna s-o las în pace cu glumele, că nu-i arde de farsele mele, mă cam ocupam cu păcălelile.

Și bunica  a venit. Nu cu trenul, ci cu mașina fratelui ei. Au făcut toți o plimbare.

Eram în al nouălea cer. De altfel, nu mă îndoisem nicio clipă că n-o să-mi petrec vara la bunicii mei. Vibram de fericire spunându-le tuturor că Dumnezeu făcuse minunea asta pentru mine. (Câte astfel de minuni nu aș putea să amintesc.) Și dacă am îngenuncheat pentru a-I adresa o cerere,  am îngenuncheat să-I și mulțumesc. 

Toate astea le-am găsit scrise prin cărți. Dar sufletul meu le știa cu mult înainte. Sufletul meu de copil. Omul mare le-a rătăcit pe drum, o vreme, pentru ca să le regăsească la un moment dat pentru totdeauna. Doar că omul mare din mine cârtește adeseori și se mai și ceartă cu Dumnezeu.

De-asta, zic, mi-e dor de sfletul meu de copil, care se supunea lui Dumnezeu fără comentarii, care știa cum să ceară ceva, cum să primească, cu o încredere lipsită de orice îndoială.

Iată că se apropie Crăciunul. Nu mai are farmecul nopților din copilărie. Taina acelor nopți e o amintire argintie, fără de preț, ascunsă  în adâncul meu cel mai adânc.

Totuși, Doamne, nu lua în seamă stropul de necredință din inima oamenilor mari, ci ajută necredinței noastre și dăruiește-ne măcar o parte din  pacea și bucuria de peste anii rămași atât de departe în urmă.

 

Tudor Gheorghe - Antiteze, de Radu GYR
   

...gânduri

Vi s-a întâmplat să auziți în jurul dumneavoastră cum se folosesc  oamenii de Dumnezeu și cuvântul lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei și faptele lor murdare? Sau de cuvinte mari, ce nu-și găsesc locul în susținerile lor? Mie adeseori.

Ca urmare a negânditelor  acte normative din ultimul timp,  și la mine la lucru au avut loc disponibilizări.  Felul în care au fost organizate nu a fost tocmai obiectiv, ca să folosesc un termen rezonabil.  Unii colegi  s-au trezit că au fost cuprinși pe lista celor care trebuia să dea examen, altora li s-a înmânat direct dispoziția de desfacere a contractului de muncă. Aceștia din urmă au fost cei mai nemulțumiți.

Am înțeles cu toții că, într-un fel sau altul, s-a încercat să se scape de cei incomozi sau incompetenți sau de  cei care au avut meciuri cu șefii. Ce mai știu este că unii dintre cei prinși în diverse războaie cu șeful direct și-au făcut-o și cu mâna lor. Au provocat, au fost trufași, au luat peste picior, li s-a părut că sunt mai pregătiți și mai deștepți decât cel pus să le aprobe răspunsurile la petiții. Poate erau, poate nu. Cert este că atunci când te pui cu un șef care suferă la rândul lui de mândrie,  nu e sigur că victoria va fi de partea ta.

Așa că, iată-l și pe unul dintre colegii  mei de birou, certat cu șeful  direct,  chemat să-și ridice dispoziția de rămas-bun,  proaspăt aprobată de șeful cel mare.  Altă colegă cumula pensia cu salariul și se afla în aceeași situație. Alți doi urmau să dea examen.

Primii doi  s-au revoltat, au apelat la sindicat, la instanța de judecată, din ceea ce auzeam povestindu-și între ei. Îi susțineam moral, fiindu-le aproape colegial, omenește.  Nimănui nu-i este ușor să afle că e nevoit să-și caute de lucru  de luna viitoare. Sau că deși a dat o dată examen, iar trebuie să se apuce de învățat

Și totuși, unii din cei puși direct pe liber au făcut cerere să li se permită să rămână în  locul colegelor aflate în concediu pentru creșterea copilului. Li s-a aprobat. L-am întrebat pe colegul supărat pe șefu`, pe care îl bănuia că este capul răutăților, dacă nu s-a gândit și el la o astfel de variantă.  S-a lăudat că el are principii și că preferă  să nu rămână acolo unde  nu este dorit.

Ei bine, exact în ziua următoare ultimei  zile de preaviz ne-a surprins revenind la serviciu. I se oferise un loc de muncă pe perioadă determinată. Eram curioasă cum mai stă cu principiile. Am înțeles  singură că i se potrivea și lui povestea cu vulpea și strugurii.

Până la urmă, a plecat un singur coleg, acesta  efectiv avea planuri să o ia de la capăt în altă parte și  intenționat nu scrisese la  examen. Dintre colegii din biroul meu.

Între timp, colegul cu principiile ne-a spus că se plânsese, în scris, la vreo opt autorități. Mă rog, fusese dreptul lui.

De curând, un alt coleg de birou ne-a adus la cunoștință faptul că aflase dintr-o anume sursă cum că se plânsese în reclamație și de noi, ceilalți colegi ai lui. Informa că x a fost șoferul șefilor, de-aia el este ocrotit, și-a permis să-și facă și masterul în timp ce lucrează; colegii care au teren profită  ca să chiulească. Și asta din cauză că domnul cutare, șeful lor, cel cu care el avusese un meci personal,  nu-și face treaba, nu-i  controlează, și ne mai mirăm că țara asta merge cum merge.

Am rămas cu toții pe gânduri. Una este să reclami  procesul de disponibilizare și alta este să-ți ataci colegii, să te pretezi la a-ți pune eticheta de turnător, pe motiv că trebuie să-l pui la punct pe cel pe care îl bănuiești , doar îl bănuiești, că ți-a purtat sâmbetele.
Oricine poate să observe răutatea, dorința de răzbunare din demersul colegului meu. Și invidia, mai ales invidia. Ar fi putut să aleagă o cale mult mai onorabilă, să nu menționeze nici cel puțin numele șefului, ci să atace instituția. Era de ajuns.
Dacă cineva m-ar fi întrebat ce cred eu că ar face colegul meu într-un astfel de moment al vieții lui, cu mâna pe inimă aș fi putut să afirm că în niciun caz nu și-ar amesteca și colegii  în problemele personale; asta a fost părera mea despre el, până mai ieri.

Într-o zi, bătea câmpii despre adevăr. Nu știu în ce context, că șușotea, repeta cu voce tare doar – "Eu o să spun adevărul". Nu m-am abținut să nu zic, așa, ca și când nu m-aș fi adresat lui:  "Un adevăr prin care îți  trădezi  în același timp colegii e un adevăr pătat, nu are nicio valoare, căci e lipsit de iubire".
M-a întrebat ce vreau să spun cu asta, trebuie să se simtă cineva?  "Doar dacă are vreo muscă pe căciulă", am mai zis. A răspuns că el se simte cu musca pe căciulă. "Înseamnă că ai de ce", am replicat și eu.

Din vorbă în vorbă, a confirmat ceea ce eu încă nu voiam să cred; s-a justificat că nu se simte vinovat deloc, din cauză că e sigur că oricine ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost dat afară pe nedrept.

Ei, pe marginea unei astfel de motivații ne-am ciondănit, eu sunt mai slobodă la gură și mai colerică de felul meu și am ridicat și tonul. Colegul cu pricina și colega care îl susține nu ridică niciodată tonul la nimeni , îi perie pe fiecare, au vocea numai lapte și miere, însă în spate îi clevetesc pe toți... cât cuprinde. Toți suntem probabil vrednici doar de sila lor, căci adesea spun că le este scârbă de locul  în care muncesc. Numai că noi nu înțelegem cine îi ține cu forța. Plecând de bunăvoie ar fi făcut loc altora, ce ar fi apreciat la adevărata lui valoare un serviciu, bun sau rău,  în vremuri de criză.   

Colega  mi-a mărtusrisit că ea nu iartă pe nimeni, cine îi face rău, e așteptat la cotitură. I-am atras atenția că nu este tocmai un mod creștinesc de a-ți trăi viața. Nu contează. Doar eu sunt lipsită de caracter, pentru că nu pot să tac în fața minciunii, a fățărniciei, a prostiei, a răutății și nu prea știu să fiu diplomată. De fapt, nu prea știu să fiu vicleană, căci diplomația presupune o doză de viclenie.  Aș avea nevoie de o porție mare de duh de înțelepciune, dar mi-o ia înainte temperamentul și nu știu cât reușesc să fac cunoscut din ceea ce vreau să transmit celorlați, când nu am răbdarea necesară spre a le vorbi cu blândețe.
Ceea ce mă intrigă pe mine foarte tare este că acești doi colegi ai mei își arogă calități de Don Quijote doar  când vine vorba de ceea ce nu merge bine în  cadrul instituției, între colegi,  cât ai bate din palme ar numi ei omul și șeful potrivit la locul potrivit, ar schimba câte în lună și-n stele,  dar în ceea ce sunt ei puși să facă, în scopul pentru care s-au angajat, rezolvarea problemelor cetățenilor, nu sunt mai deloc revoluționari, nici măcar râvnitori. Și, slavă Domnului, ar avea ocazia să se lupte în fiecare zi cu mori de vânt de toate mărimile și categoriile... și nu numai cu mori de vânt. În domeniul nostru găsim teren de luptă berechet. Și teren și adversari. Luptătorii, cavalerii jerfitori  pentru dreptatea omului de rând  cam lipsesc. Din păcate... Apropo, cred că ei nu cunosc povestea bărbatului care își dorea  și el să schimbe lumea, cam cum visăm cu toții când suntem adolescenți.  Visătorul acela a ajuns  în final la concluzia că e de-ajuns ca să se schimbe pe el însuși, să se sfințească, și se va face lumină și in jurul lui.

Mă gândesc mereu  la discuția respectivă . Mă pune pe gânduri ușurința cu care  ajungem să ne urâm unii pe alții,  pentru simplul fapt  că după o  restructurare la serviciu unii rămân, iar alții trebuie să plece, potrivit unor hotărâri despre care cei mai mulți nu au habar în ce temei s-au luat.   Iar cei afectați se simt îndreptățiți să apeleze la orice mijloace pentru a-și face dreptate ori  numai pentru a obține o amărâtă de satisfacție. Și sub pretext că spun "adevărul", lovesc în stânga și în dreapta, pornind rotițele unei mașinării odioase, bucuria diavolului.

Dacă te apuci să-ți torni colegii fără ca nimeni să-ți ceară, fără să fie nevoie (la ce i-o fi servit colegului meu  să adauge in petiția lui  că eu chiulesc, de exemplu, când lui i s-a tras totul de la sfidarea cu care își tratase șeful, de care nici nu era sigur, până la urmă;  nu e sigur nici dacă eu sau alt coleg chiulim, nu ne-a verificat niciodată cât stăm pe teren), ce se va întâmpla dacă se vor întoarce vremuri în care vom fi torturați să spunem și ce știm și ce nu știm despre ceilalți?  Înseamnă că noi suntem niște micimi de oameni, în comparație cu cei din temnițele comuniste. Dacă al meu coleg, cu principii, a ales o astfel de cale la vârsta de 50 de ani, cum s-ar comporta tinerii educați în mijlocul lumii corupte de astăzi? Și câți lupi în blană de oaie mai stau ascunși oare printre noi?

Tot stau și mă întreb.

Vineri seara am fost la Sfântul Maslu. Părintele meu duhovnic a predicat. Fiecare cuvânt al său a fost ca o alifie pentru fiecare rană a inimii mele. La sfârșitul săptămânii, după contactul cu atâția oameni, încărcați cu probleme, mai mult sau mai puțin reale, ajung acasă uneori ca și când aș fi fost hăitută.

Dar peste sufletul meu obosit se așază, binefăcător, vindecător, cuvântul părintelui meu.

Și întotdeauna mi se pare că mie, personal, îmi vorbește, după cum sunt sigură că toți cei prezenți simt la fel. Și biserica e plină.

A amintit că în vremea asaltului unei cetăți creștine din răsărit de către musulmani, creștinii au rămas fără bani pentru înzestrarea armatei. Au cerut ajutor de la creștinii din apus. Condiția a fost să slujească  împreună Sfânta Liturghie în Biserica Sfânta Sofia. Banii au venit, slujirea a început și cetatea a căzut, exact în timpul slujbei, în mâna musulmanilor, semn că acel compromis nu fusese pe placul lui  Dumnezeu.

Domnitorul musulman,  trecându-și în revistă cucerirea, a descoperit că existau câteva gospodării foarte înstărite și se mira cum de totuși nu se găsiseră banii necesari pentru armată chiar în cetate. I-a convocat pe bogătașii creștini la palat. S-au prezentat și i-a întrebat de ce nu-și oferiseră bogățiile pentru a-și apăra cetatea. Cel mai îndrăzneț, făcându-și calculele, în semn de supunere, a spus  că așteptau să-i cucerească armata otomană, ca să i le ofere lui. La acest răspuns de trădare a neamului și credinței, însuși turcul s-a simțit scârbit și pe loc le-a tăiat capul la toți.

Dar despre trădătorii de colegi... ce-or fi gândit conducătorii autorităților care au citit petițiile? Nu știu ce gândeau ei, dar știu ce gândește Hristos: să încerci să-i aduci în rânduiala firească a omului chemat să semene cu Dumnezeu, fără a-i exclude din iubirea ta.

 

Ada Milea  si  Adrian Berinde - Bluzme
   

...gânduri

Ieri am avut o zi minunat de frumoasă! Mi-a mers bine încă de dimineață... Colegii erau bine dispuși și-am colaborat fructuos pentru rezolvarea problemelor de serviciu... Cum suntem o echipă, vrând-nevrând, unii ne-am ocupat de o parte din ceea ce aveam de îndeplinit, alții de restul.

După programul cu publicul, am plecat pe teren cu Ioji.  Ieșind afară din clădire, un soare, numai zâmbet și strălucire, ne-a învăluit din toate părțile.

Doamne, Ioji, zic, ce m-aș plimba acum pe malul Begăi! Eu, zice Ioji, aș prefera marginea unui lac. L-am ințeles, doar e pasionat de pescuit.

Ne–am urcat în tramvai. La a doua stație mă trezesc cu Ioji că-mi zice: Adriana, hai să coborâm. Fac ochii mari, a nedumerire. Hai, zice, știu o alee pe malul Begăi. Mă uit repede în jos să-mi evaluez tocurile și decid grăbită, deja intrată în pielea omului pus pe șotii: Hai!

Soarele ne saluta prietenos, toamna își etala culorile de jur-împrejur, verdele apei le ținea isonul, Ioji povestea amintiri din copilăria lui. Despre cât era de obligatoriu ca fiecare băiat din zona în care copilărise să fie mare maestru în trasul cu praștia, mersul cu bicicleta pe o roată, la înot, altfel... băieții riscau să fie catalogați papălapte de către fete (apropo, eu am avut doi colegi de clasă, erau verișori, pe care îi chema Pupălapte... și ce glume se mai făceau pe socoteala lor!).

Am ajuns în Badea Cârțan și Ioji a ținut să-mi arate o clădire pe care o ochise el mai demult și pe care o alesese să fie unul din obiectele viselor sale. Mi-a explicat că atunci când vine cu familia în piață, trage mașina ceva mai incolo, unde nu riscă sa fie chiar atât de ocupat. De fapt, vizavi de locul de parcare se ridică, destul de impunătoare, deși dărăpănată, casa aceea cu două etaje, pe care Ioji visează să o transforme în hotel de lux, cu condiția să câștige la Loto. Și, zic, în timp ce parchezi, mai tragi cu ochiul la dumneaei, așa-i? Așa-i, a recunoscut Ioji. L-am încurajat spunându-i că se întâmplă să ți se împlinească orice, dacă-ți dorești mult, mult de tot și din toată inima. Cel puțin așa credeam eu și copiii de pe strada mea. Și mai credem, oamenii mari care suntem acum.

De fapt, eram cumva uimită că Ioji, care are 40 de ani și ceva, e însurat, fata lui este la liceu, are încă vise de adolescent. Oricum, dintre colegii de serviciu, Ioji este preferatul  meu în cele ale poveștilor. Iar când are chef să ne mai spună și povești de-ale prietenilor lui ce merg la vânătoare... De pescuit nici nu mai vorbesc... Și povestește Ioji despre vânători pasionați, ce sunt în stare să se transforme în stane de piatră în așteptarea porcului mistreț...

Care țin neapărat să-și invite prietenii după vânătoare și să le gătească personal. Și se apucă Ioji și ne descrie cu lux de amănunte cum fac focul, cum taie carnea și pregătesc tocana, cum stau sticlele de vin la cheremul invitaților, care mai de care mai îmbietoare, cum bucătarul nu se atinge de nimic până ce tocana, condimentată cu  mirodeniile de rigoare, în funcție de secretul fiecărui bucătar, timp de două ore, la foc mic, se face numai bună de mâncat. 

 

(...dar iată cum se  petrec lucrurile în cele mai multe dintre cazurile în care face bărbatul pe bucătarul...

Cand un barbat se declara pregatit sa preia prepararea gratarului, se declanseaza urmatoarea serie de evenimente:
1) Femeia cumpara mancarea;
2) Femeia face salata, pregateste legumele si desertul;
3) Femeia pregateste carnea pentru gratar, o aseaza pe o tava, impreuna cu toate celelalte ustensile necesare si o duce afara, unde barbatul sta deja asezat cu o bere in mana in fata gratarului...si aici vine punctul cel mai important al intregii desfasurari;
4) BARBATUL ASEAZA CARNEA PE GRATAR!
5) Apoi mai multe activitati de rutina, femeia aduce farfuriile si tacamurile afara;
6) Femeia informeaza barbatul ca mai e putin si carnea se arde;
7) El ii multumeste pentru aceasta informatie importanta si mai comanda inca o bere la ea, in timp ce el se ocupa de situatia de urgenta...si apoi inca un punct foarte important!
8) BARBATUL IA CARNEA DE PE GRATAR SI O DA FEMEII!
9) Apoi urmeaza din nou rutina: femeia aranjeaza farfuriile, salata, painea, tacamurile, servetelele si sosurile si aduce totul afara pe masa;
10) Dupa masa femeia elibereaza masa, o curata, spala vasele...si din nou, foarte important!!!
11) TOTI IL LAUDA PE BARBAT PENTRU CALITATILE LUI IN ARTA GATITULUI SI II MULTUMESC PENTRU MANCAREA SUPER BUNA!
12) Barbatul o intreaba pe femeie cum i-a placut faptul ca nu a fost nevoita sa gateasca si cand observa ca ea e cam botoasa, ajunge la concluzia ca pe femei nu le poti multumi oricum niciodata.)

Ritualul este cel care mă atrage. Tot ceea ce se petrece la întâmplare, împrăștiat, fără un rost dinainte gândit, pregătit, sub pretext că ceea ce este spontan e mai prețios, mă lasă rece, deși are și spontaneitatea farmecul ei, la momentul oportun. Mă atrag oamenii care-și trăiesc viața după un ritual al lor, după niște obiceiuri, ca un fel de tradiție, în care își fac timp, în mijlocul acestei lumi zbuciumate, să viseze, să mediteze, sa se roage, să se plimbe, să se aplece spre sufletul lor, să se ocupe de ceea ce iubesc. Numai trăind astfel dai un sens, o plinătate vieții. Alergătura permanentă, viața trăită mereu pe fugă, într-un continuu stres, mă obosește cumplit. Ar fi de-ajuns să fiu condamnată la un trai de felul acesta ca să mi se stingă flacăra interioară.

Eu îl ascult pe Ioji cu gura căscată, care, fie vorba între noi, îmi lasă apă și tot înghit în gol. Îmi plac poveștile la nebunie, mai ales când sunt spuse cu pasiune; când eram copil, mă fascinau nopțile de iarnă în care dormeam la bunici, ei povesteau de-ale lor, lemnele trosneau în sobă, în timp ce umbrele flăcărilor dansau vesele pe tavan, sub privirile mele fermecate.  Din "Război și pace" aș reciti mereu partea aceea în care Tolstoi relatează scena vânătorii, urmată de o masă boierească, cantecul la balalaikă și dansul Natașei în conacul unchiului său.

Din vorbă în vorbă, am ajuns la blocul în care aveam treabă și ne-am informat la fața locului despre realitatea celor susținute de petenți. Ca întotdeauna, adevărul se ascundea pe undeva pe la mijloc.

La plecare acasă, în stația de tramvai, un copil mânca dintr-o pungă de pop-corn, din care împărțea la câțiva porumbei. Pe parcurs, l-a asaltat un stol întreg și nu mai prididea. Am putut să văd cum oscila între a le da mai mult lor și  a reține pentru el. În cele din urmă, s-a hotărât: a răsturnat toată punga la porumbei, care mai că nu i se urcaseră în brațe, picioarele oricum nu i se mai vedeau dintre ei. L-am admirat și mi-am adus aminte cum într-o altă zi au intrat în birou un bărbat și o fetiță, ne-au cerut să-i ajutăm cu ceva bani. Inițial numai eu le-am acordat atenție. Dând să plece, fetița s-a întors și m-a întrebat dacă nu am și ceva de mâncare. Înainte să intre ei, îmi scosesem pe birou sandviciul și un măr. N-am fost la măsura de a renunța imediat, îmi făceam calcule în minte, ce mai mănânc, deși avem un butic chiar la parter, dar eu aveam poftă efectiv de sandviciul acela. În câteva fracțiuni de secundă mi-au trecut prin cap toate astea. Și în timp ce îmi frământam astfel mintea, Ioji a chemat-o și i-a dat el sandviciul lui, iar o colegă a mai scos și ea bani din portofel. Între timp,  mi-am încheiat socotelile din minte și mi-am adus aminte că mai aveam prin sertar o pungă cu sărățele. Pe aia i-am dat-o. Ulterior, am înțeles că Ioji era cel mai darnic dintre noi, era singurul care nu s-a gândit la el însuși. S-a dus mai târziu și și-a cumpărat ceva. Că așa se întîmplă, teoria e ușor de asimilat, dar e mai greu de aplicat. La fel stau lucrurile și în cele ce țin de viața spirituală, duhovnicească.

...și un cântec la balalaikă..
 

...gânduri

Aerul miroase a toamnă. Şi a ploaie... Deşi soarele a surâs şi azi peste lume... Tăcut, se stinge undeva spre apus... Miroase şi a amintire. Dar mai ales a dor.

Mă uit cum cad frunzele, parcă se preling, trecând prin ceţuri de tristeţe. Un copil râde... O pasăre ţipă... O pisică se strecoară spre un porumbel care ciuguleşte, neprevăzător, ceva pe trotuar. Deasupra cerul îşi schimbă, ca o femeie cochetă, ţinutele lui de nori şi lumină. Pare nepăsător şi distrat. Şi de ce n-ar fi? Ce ar avea de împărţit cu cele ce se petrec atât de departe sub el?

Şi sufletul... Stă parcă alături, cu raţiunile, fericirile şi durerile lui. E al meu sau al altcuiva? Ca un străin venit de departe, aşa necunoscut mi-e uneori.

El şi iubirea! Iubirea? Iubirea! Aceea care-şi face lăcaş în adâncul cel mai adânc din suflet. El o recunoaşte de fiecare dată. Şi întotdeauna o primeşte cu braţele larg deschise. Chiar dacă mai ieri a dat-o afară... de voie, de nevoie. Ea se întoarce, iar şi iar, nedespărţită de bucuriile şi întristările cu care îl binecuvântează.

Şi el, sufletul? El o invită în locul ei de taină, numai al ei, unde se sălăşluieşte nedeterminat, învăluindu-l în acelaşi mister pe care sufletul  îl ia ca pe un dar,  fără condiţii, fără a căuta să-l dezlege, fără a-l prinde într-o oarecare măsură omenească. Numai mintea e răscolită, răvăşită de atâta naivitate. Ea vrea să priceapă tot. Se întreabă întruna cum poţi să fii aşa de indulgent cu ceva ce vine peste tine ca un tăvălug, care nu te  întreabă măcar dacă eşti pregătit să-l accepţi. Ea îi opune iubirii întrebarea, măsura, înţelepciunea, caută s-o prindă în interogatorii nesfârşite. Pe când sufletul nu vrea decât să-i ofere speranţă.

Şi el? Cel iubit? El e şi mai străin de toate astea. Şi totuşi, iubirea, oricât de năvalnică, de sinceră, de curată, nu poate să crească fără el... 
Dacă doare, nu e de vină iubirea. Dacă tresare ca o pasăre ucisă în zbor, nu e de vină iubirea! Ce disperare neagră ne poate cuprinde când dorul strigă în deşert şi nimeni nu-i răspunde... Şi-atunci, sub apăsarea cumplitei indiferenţe, iubirea îşi ia trusoul ei cu varii sentimente şi pleacă, gonită adesea, rănită, învinsă. În urma ei, acolo unde a ars, fie în râs, fie în plâns, locul se pretinde rezervat de deznădejde. Şi cine altcineva se potriveşte perfect peste umbra iubirii? Dar cine poate înţelege de ce tocmai ea? Ori dimpotrivă, nu e nimic de neînţeles... Însă e numai o capcană. O deznădejde păstrată prea îndelung la sân,  va măcina inima şi-i va aduce moartea.

Dar dacă ne oprim, uneori, din drum, surprinşi de un impuls necontrolabil ce ne împinge spre dans, sub ritmul unui cîntec ce răzbate de undeva din noi, atunci, da, e de vină iubirea!

 Dans şi cântec, cântec şi dans, un vârtej de simţire în care ne pierdem desprinşi de lume şi pământ. Doar cerul din noi şi cel de deasupra ştiu ce se petrece. Noi înţelegem doar că suntem fericiţi... O simplă fericire. Am mai trăit-o sau nu, o vom mai trăi sau n-o vom mai întâlni niciodată! 
El? Deseori rămâne străin şi de dans şi de cântec.

Bine ar fi ca dansul şi cântecul să ne surprindă împreună. Aleşii unui astfel de moment sunt rari... Dar există. 

E toamnă şi frunzele ce cad din pomi dansează în aer. Ritmul cântecului lor eu nu-l aud, nu-l cunosc. Dacă e trist sau vesel, nu pot să ştiu, îl bănuiesc melancolic. 
Frunzele se scutură atinse de adieri uşoare ale vântului  hoinar. Le urmăresc prin fereastră alunecarea spre o altă îmbrăţişare. Cu pământul.

Aici, acum, sunt numai eu cu mine. Pe dinlăuntrul meu simt un zbor... Al unei aripi numai de mine ştiute... 

 
Sade - No Ordinary Love
 

 Măsor cu Ochi pătrunzător
de Emily Dickinson

Măsor cu Ochi pătrunzător
Orice Durere-mi iese în cale,
Mă-ntreb de cântăreşte cât a Mea
Ori mai uşoară pare.

Mă-ntreb de e răbdată mai de mult
Ori tocmai a-nceput,
De Când o am pe-a Mea - nu ştiu,
A-mbătrânit de mult.

Mă-ntreb - Acei loviţi în viaţă
De-ar fi să îndure-a doua oară
Şi de-ar putea alege,  ar mai încerca
Ori poate-ar vrea să moară ?

Pe Unii-i văd - cum suferă-ndelung
Şi-ntr-un târziu, un zâmbet au pe chip,
O imitaţie-a Luminii
O pâlpâire de Opaiţ sleit.

Mă-ntreb - când Anii se adună
Milenii - peste Răni amare -,
Mai pot avea cumva puterea
Să le aducă Alinare?

Ori ei străbat Veacuri de Nervi
Răscolind tainiţele firii -
Să dea peste Dureri mai mari,
Ce-ntrec Durerile Iubirii.

Cei care Suferă - sunt mulţi -
Şi pricini sunt - o mie -,
Moarte e una - şi o dată vine -
Şi ochii-i bate-n cuie.

Există Durerea din Dor şi cea a Nepăsării,
Durerea ce se cheamă "Disperare",
Există Despărţirea de cei dragi,
Despărţirea de Locuri Natale.

Eu nu-mi pot defini Durerea,
Dar mă ajută Darul,
Sfredelitoarea Mângâiere
Să-mi pot răbda Calvarul.

Să văd - ce fel de Cruci există
Şi-n ce fel se pot duce
Şi dacă seamănă - Vreuna -
Cu Propria mea Cruce.

...o zi de lucru

Vi s-a întâmplat să plecaţi dimineaţa de acasă cu un sac de nervi în spinare şi când ajungeţi la lucru să-l desărcaţi încet-încet? Deşi cel mai adesea sacul cu nervi şi tensiune se umple la lucru, printre colegi şi probleme de serviciu.

Ei bine, pentru că ieri dormisem după-amiaza, somnul meu şi-a luat liber şi a plecat la plimbare până spre dimineaţă, oricât îl amăgeam să vină înapoi, nici că se sinchisea, amărâtul. Iar pe vecinii mei nu ştiu ce-i apucase şi pe ei, că tot chicoteau şi se hlizeau, cu sonorul vocii cam tare pentru ore atât de înaintate. Şi dacă nu dorm bine, e sigur că nu mai pot să-mi intru nici eu în voie, darmite cei din jur. Aşa că, la cât eram de nedormită, cum intru în birou, îmi sare în ochi mizeria dimprejurul scaunului meu. Mă uit pe birou, scrumul de ţigară se lăfăia în voie şi printre dosare şi cărţi, inclusiv în cana cu care beau câte ceva... Am explodat: "Cine naiba a lăsat cocina asta pe biroul meu?" Nu suport ţigările,  dar nimic nu mă deranjează aşa de tare ca scrumul împrăştiat peste tot pe care-l lasă unii dintre fumători în urma lor, în cazul de faţă o femeie...
Între timp, îl văd pe unul din colegi cu geanta pe umăr, gata s-o întindă. "Şi tu, unde o tai iar?" " Să duc procedura dincolo..." "Zău, ţi-am spus că ţi-a dus-o Cătălin o dată cu a mea. Iar ai pretext să chiuleşti..." Sar şi la Cătălin: "Şi tu, mă rog, de ce nu-i spui că i-ai dus procedura?" Cătălin se face mic şi mă informează că a lui Ovidiu mai trebuie modificată. Înţeleg. Intră colegul Ionuţ, care venise vesel şi bronzat de la mare. Ocoleşte biroul să mă pupe. Ovidiu şi Mihaela comentează: " Bine că numai pe ea o pupi!" Ionuţ către Ovidiu: "Doar n-ai vrea să te pup pe tine, că sigur n-am înnebunit la mare, cu tine am dat mâna, ţi-ajunge!" Ovidiu: "Şi Adriana... pe tine te pupă, pe mine când m-am întors din concediu, m-a anunţat de cum am intrat pe uşă că ele merg pe teren, m-au sechestrat în birou..." Îl atac frontal: "El a venit să mă pupe pe mine, nu invers, confunzi lucrurile, şi aşa e frumos, tu trebuia să procedezi la fel, dacă ai avut chef de pupături cu colegele, dar ai pierdut ocazia, asta e! Altădată!" 

Ionuţ ne-a  povestit una, alta despre cum a fost în concediu şi tensiunea s-a mai risipt. Am adus mătura şi făraşul de la baie, am adunat scrumul, iar colegii mai în glumă, mai în serios, m-au întrebat: "Adriana, când îţi iei concediu, că noi credem că ai nevoie!" Zâmbesc şi le dau dreptate: "Cât mai curând, că nu vă mai suport! Nici pe voi, nici pe cetăţeni, serios, nu mai am răbdare nici măcar să-i ascult un minut la telefon...!" "Păi..., aşa ziceam şi noi!" 

Cum eram în timpul programului cu publicul, intră două doamne. Le invit să-mi povestească despre problema ce le-a adus la noi. Una dintre ele mă priveşte cu aerul acela care-mi dă de înţeles că ea nu vrea să vorbească cu mine. Insist. Degeaba. O prefera pe Mihaela, căci mai discutaseră şi altădată. Îmi văd de treabă. Mihaela  îi aduce la cunoştinţă că eu am preluat cazul dumneaei.  Nu avea nicio legătură cu ceea ce eu analizasem până în prezent, doamna avea de reclamat o problemă ce ţinea de altă direcţie şi am îndrumat-o să apeleze la cei competenţi. S-a uitat la mine cât putea ea de urât şi-a exclamat: "Păi, nu era nevoie să urc două etaje ca să-mi spuneţi asta. Nu cred că staţi  bine pe scaunul ăla." M-a luat absolut prin surprindere. Când este nevoie, mai ridic şi tonul, în special la cei care vin să pârască fără a avea un motiv întemeiat, bătrâni fără un strop de minte la vârsta lor, de necrezut, totuşi, foarte adevărat. Dar doamnei cu pricina îi vorbisem calm, politicos, nici nu aveam de  ce s-o reped, cel puţin. A plecat bombănind, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată. Ulterior, Mihaela mi-a dat relaţii despre cine era şi am constatat că pe doamna chiar aveam dreptul să o iau eu la întrebări, căci expiraseră două termene pe care i le acordasem în vederea îndeplinirii unor acte, iată că nu avusesem de unde să ştiu, doar corespondasem cu ea în scris şi vorbisem la telefon. Ei, uite-aşa aş putea să-i trântesc şi eu o amendă, ca să mă răcoresc deplin, însă nu sunt adepta răzbunărilor, mai ales la locul de muncă.
Dar mi-am făcut o cafea, mi-a mai trecut şi somnul, am fost şi pe teren cu Laura la o întâlnire cu oameni care îmi plac, am şi povestit cu Ioji, cel mai iubitor în a depăna poveşti din cele trăite de el personal şi ziua mi s-a luminat de-a binelea printre colegii mei. Am venit acasă liniştită, gata să o iau de la capăt cu treburile de prin casă, asistată de ochii mari ai pisicuţului meu, Chris.

Vedeţi, lângă oameni ne umplem şi de cele bune şi de cele rele, prin ei creştem, prin ei scădem. Iar cei pe care-i întâlnim cel mai des, după familie şi prieteni, sunt colegii de serviciu. Şi noi avem zile în care ne declarăm război pe faţă, precum şi zile în care suntem cei mai buni prieteni. Dar la ură şi duşmănie nu rămânem niciodată, deşi stiu că există şi cazuri de felul acesta. Au unii... aşa... de împărţit ceea ce nu poate fi niciodată împărţit, dar nu realizează şi e păcat, mare păcat, se otrăvesc singuri cu ură, în loc să aleagă iubirea balsam pentru suflet.
E-atât de uşor să iubeşti, dincolo de zilele în care te mai trezeşti şi cu faţa la pat. Toţi avem dreptul, din când în când, la câte o zi în care să ne ţinem zâmbetul ferecat, dar am observat că de pierdut, pierd tot aceia care nu surâd.
Eu vă urez celor care mai treceţi pe aici să nu uitaţi să vă bucuraţi de orice zi, indiferent de cum incepe după răsăritul soarelui... Daţi-vă o şansă ca până la apus să vă împăcaţi cu toţi şi cu toate, în special cu inima dumneavoastră!

Şi... cum aş zice în emisiunea mea de pe radio, închei cu un cântec pentru fumători...

...casa ţărănească de altădată

...iubesc casele tradiţionale româneşti! Lemnul şi piatra au ceva din căldura acestui pământ, au ceva din sufletul celor ce s-au contopit cu el... Câte oare ar avea de povestit o bucată de lemn când arde în cămin şi trosneşte îndemnând la visare, ori un căprior ce susţine casa răbdător, ori o piatră de râu peste care au trecut valurile râurilor, ducând cu ele doruri şi oftaturi de îndrăgostiţi, cântece de jale şi de mari iubiri, şoapte de vânt şi glas de bucium, nume de eroi şi strigăte de luptă, chiote de victorie ori păreri de rău pentru decăderea oamenilor...

Într-o astfel de casă îmi închipui că gândurile murdare se zbuciumă, se chircesc până la pieire, nu-mi pot imagina că un om poate trăi altfel decât în sfinţenie în braţele caselor de demult!

Şi când le trec pragul, prin muzee, desigur, gândul meu mă împinge să-mi fac cruce, ca în Biserică, dar, sub apăsarea lumii de azi, las numai gândul să îngenuncheze cu evlavie pe pragul ce tace ca un înţelept cu părul alb când îl asaltează cu întrebări nechibzuite oamenii fără Dumnezeu...

... prietenilor mei...

 

...acelora care cică nu mai au  nevoie să mă spovedesc la ei, ca să ştiu ce fac,  fiindcă îmi citesc blogul... dragii mei, stiţi ce făceam acum câteva clipe? Citeam... Ce? La Medeleni... Ah, Doamne, ce urâtă e lumea uneori, dar ce bun prilej să evadezi printre cuvintele cărţilor pe care le iubeşti... Mă cuprinde o duioşie fără margini când dau iama în poveştile lui Ionel Teodoreanu... Ce frumoşi sunt oamenii din cărţile lui, chiar dacă mai şi greşesc şi mai sunt şi trişti... Mi-e atât de dragă Olguţa şi felul subtil, învăluit  într-o înţelegere ca de mătase, în care Teodoreanu o obligă să  vorbească, dincolo de cuvinte, cu cel pe care orice copil şi l-ar dori drept tată. Ştiţi ceva, dacă Mădălina Manole şi-ar fi adus aminte că poate găsi cuvinte care să-i fie balsam pentru suflet când toate păreau de neîndurat, astăzi ar râde cu gândul la ziua de ieri... Şi Dumnezeu? De ce L-o fi uitat? N-o judec, ferească Dumnezeu, îmi pare atât de rău de ea, că mi se rupe sufletul... De-aş fi  fost prietena ei... Dumnezeu s-o ierte în mare mila Sa!

Eu,acum, am sufletul plin de atâta bucurie, încât am vrut să o împărtăşesc cu voi! 

Vă sărut pe toţi!

DRUMUL SPRE NOI...

Azi m-am dus să-mi plătesc factura pentru cablul tv. La intrarea în incintă un domn mi-a ținut ușa, eu am ținut-o unei doamne. Domnul, cum era firesc, s-a așezat la rând, eu după dumnealui, doamna..., grăbită, direct la ghișeu, mai spre stânga, de acolo aștepta să-i vină rândul, numai că nu prea o interesa în urma cui ar trebui să plătească. Am privit-o, gândind: ”S-o vezi c-o să se bage chiar în fața mea, dar n-am de gând s-o iert...” Pentru mine vârsta mai înaintată nu este apanajul nesimțirii, ci cred că se impune să fie model de bun-simț, maniere, politețe. Domnul a plătit și doamna a dat să scoată și ea banii din portofel. I-am retezat-o: ”Sunteți după mine, doamnă... Ați intrat în urma mea...!” S-a bosumflat, i-am atras atenția că nu respectă linia de confidențialitate. S-a conformat, dar totodată îi explica altei doamne că i-am programat rândul nejustificat. Am întrerupt-o: ”V-am ținut ușa, doamnă, probabil că numai pentru atât și tot ar fi trebuit să rețineți că sunt înaintea dumneavoastră, numai că  unii dintre noi își uită corectitudinea și politețea  pe afară...!” Comenta pe un ton ridicat, fără ca să-i treacă prin cap că aș putea să am dreptate.

Ești bătrân, ești grăbit, nu te simți bine? Atunci cere să fii înțeles în mod respectuos, omenește. Toți ne grăbim astăzi și parcă avem cu toții câte ceva care ne doare, mai pe dinăuntru, mai pe dinafară, toți suntem bătrâni când e vorba de a le ști pe toate teoretic, numai comportamental nu prea suntem niște bătrâni frumoși, ci niște îmbătrâniți morocănoși, cărora toate li se cuvin...  Nu, nu pot să rabd tupeul! Admir curajul, dar detest nesimțirea, lipsa de civilizație. Iubesc iubirea propovăduită de Hristos, dar îmi rezerv dreptul de a o împărți cu discernământ. Îmi place să dăruiesc, dar nu înțeleg să cedez ceva ce mi-este luat cu forța, fără ca măcar să arăt că sunt conștientă de actul nefiresc, nelegal, neomenesc etc. la care sunt supusă. 

Am plecat și eu bombănind. De acolo m-am dus la dentist. Am ajuns mai devreme și mi-am dat un răgaz să admir ploaia. Ploua mărunt și repede. Printre stropi am revăzut chipul nepoțelului meu care mă asista în timp ce mă încălțam. Începusem să-i cânt: ”Suflet, suflet de copil, prin ce colț te-ai dus tiptil?” Se rezemase de ușa de la bucătărie, cu mâinile la spate, și mă privea, cu bărbia în piept, de jos în sus, foarte atent la melodie și versuri... Am revăzut ochii lui și-am uitat de toate. Pentru moment. Am zâmbit și-am intrat în cabinet. Numai că alte gânduri ce mă frământă de o vreme încoace și-au făcut loc. Mereu mă zbucium când simt că va trebui să aleg, ba între două rele, ba între două bune... Stăteam și așteptam cu obrazul în palmă... Medicul a ieșit brusc pe hol și mi-a surprins îngândurarea: ”De ce ești supărată? Nu mai fi! Vine primăvara! Îți spun că vine!” Eu îl cred pe cuvânt, un cuvânt ce m-a făcut să surâd din nou... Îmi plac oamenii străini de tine care văd, simt, înțeleg... Sunt unii atât de aproape care nu văd nimic, nu înțeleg nimic... Ce fericire și ce păcat!

...gânduri...

Recitesc Cartea Mironei, de Cella Serghi. Doamne, găsesc în ea toate cuvintele pe care le iubesc! Scrisul ei curge lin, reușind să prindă, cu atâta ușurință aparentă, fizionomii, caractere, decoruri, scene de viață, viața însăși. Până și în descrierea unei ținute există atâta farmec, personajele ei sunt extrem de vii, încât deseori am impresia ba că se vor desprinde dintre pagini și vor începe să evolueze chiar lângă mine, ba că și eu sunt o parte din povestea ei, gata să-mi iau rolul în serios, grăbită să-mi spun replica...
Și Pânza de păianjen îmi place la fel de mult! Deși mi-e atât de milă de oamenii, fie reali, fie personaje de roman sau film, prinși în mreje de viață în care se zbat deznădăjduiți, nereușind niciodată să aibă pe de-a-ntregul ceea ce-și doresc, mulțumindu-se cu frânturi, cu firimiturile a ceea ce nu pot avea desăvârșit. Dar cine își poate învinge visul posedându-l cu adevărat? Sau măcar strălucirea lui, nu numai umbra? Cât de trist poate fi să trăiești lângă un om și să te implici într-un amor care te mistuie doar pentru că amantul seamănă cu cel pe care -l iubești și nu-l poți avea? Ce căutare chinuitoare! Și în cele din urmă să nu prinzi niciodată fericirea... Dar poate că ești fericit doar când reușești să te eliberezi pe deplin de toate fantomele iubirilor ori neiubirilor care te bântuie și liber, liber de patimi, liber de chinuri, să continui să trăiești fără a fi dependent de ceva sau cineva...
Cine mai știe... Uneori oamenii își iubesc lanțul, colivia... Se complac, se resemnează... Și ce-i libertatea? Când vreau să-mi răspund la întrebarea asta, mi-aduc aminte de martirii închisorilor comuniste, cei cu trupul zăvorât între ziduri reci de piatră, dar cu sufletul cuprins de pace adâncă, împăcat și liber, atât de liber, încât nici o putere lumească nu-l putea opri din zbor. Și ce zbor...
Când reduci lumea, viața la cele lumești și materiale, până și visul capătă valențe de micime și neputință odioasă. Când toate sunt raportate la spiritual și dumnezeiesc, lucrurile și trăirile cresc, se transfigurează, se înduhovnicesc și ce-i cu neputință la oameni devine cu putință la Dumnezeu... Inclusiv ca omul să fie fericit și în lumea asta trecătoare...

...neliniște...

Se-apropie primăvara... De peste tot se simte un iz de proaspăt, de nou, un tremur zvâcnește în aer. Dacă m-aș opri o clipă din drum și aș sta să ascult, poate că aș putea să aud cum foșnesc petalele de flori în mugurii ce așteaptă înfiorați să se ivească pe crengile copacilor.
În noapte nu mai pot să dorm... O neliniște ce până mai ieri doar bătea sfioasă în geam, astăzi vine din întuneric, trece fără opreliști prin fereastra închisă și mă trage din vis, ca într-o joacă, de parcă mi-ar spune: ”Hai, hai, trezește-te! Lumea tresare din îngheț și din somn... Fii alături de ea!”
Mă trezesc și mă uit în tavan... Umbrele din jur se mișcă, albul și negrul alternează, ca într-un dans cu reguli necunoscute mie... Și stau pe gânduri... Amintiri de demult se perindă prin gând... Unele mă fac să zâmbesc, altele să oftez...Iar și iar... De mai aproape îmi surâde iubirea. Uneori i-e surâsul sublim, numai mângâiere și cântec, alteori îmi măsoară ființa viclean, cuibărită între îndoială și chinuri... În cartea ei, Prin perdea, Aurora Liiceanu amintește despre un bărbat însurat ce se îndrăgostise de altcineva decât soția sa și care se consola cu gândul că îl încearcă viața. Eu cred că ne încearcă viața de câte ori ne dă dragostea târcoale...
Din când în când mă surprind murmurând o rugăciune, în care stau de vorbă ba cu îngerii, ba cu Dumnezeu, ba cu câte-un sfânt ce mi-e drag...
Mă învârtesc de pe-o parte pe alta, îmi pun pătura în cap... Mă răsucesc pe burtă, cu capul pe brațe, cu un genunchi îndoit... Încerc să scap de gânduri. Dar, ca și când s-ar lua la întrecere cu liniștea din camera mea, neliniștea, strecurată de acum în suflet, când îmi țiuie asurzitor în urechi, când îmi bubuie în inimă, ca niște clopote scăpate de sub control în turla unei catedrale, alungându-mi cât mai departe somnul...
Minutele se scurg ireversibile și mă întreb cât o fi ceasul, dacă o să mai apuc să adorm, măcar scurt timp... De parcă m-ar auzi, bucuroasă să-mi facă în ciudă, alarma telefonului sună prelung. Cu neliniștea de mână mă duc la baie. Oglinda îmi întoarce un chip dinspre care mă privesc doi ochi ce ard ca de o febră lăuntrică...
În cele din urmă, plec spre locul de muncă, cu neliniștea alături, pe străzi peste care dimineața așterne zorii ei luminoși și simt, cu bucurie și freamăt, cum din depărtări fâlfâie peste lume apropierea unui nou anotimp, parfumul lui plutește peste toate și toți... Și-mi vine să strig, ca de pe un vârf de munte, într-un pustiu de lume:”Doamne, ce frumoasă e viața, cu tot chinul și amarul ei!”
Eh, n-am eu curajul ăsta decât... așa... în gând... Până una alta, pentru că iar plouă, mă feresc de mașinile ce trec în viteză prin băltoacele din care sar stropi, împroșcând trecătorii neatenți. Neatenți la urât... Neatenți la frumos... Neatenți la clipele minune ce răzbat dintre trăirile banale ale omului de rând...