Diversiuni lirice, Octavian Dărmănescu

Statul

Lumea e o imensă pistă cu tufişuri. Iar statul stă la pândă. Dihanie stranie din hârtie cu antet,  statul este o persoană fizică deghizată perfect într-una juridică, un anofel bine adaptat, acceptat prin deprindere, care suge fără să se sature din pielea nesimţită a boborului. În general, statul consumă mai mult decât produce. Îşi permite, căci stă pe cârca lungă a cetăţeanului. Cetăţeanul, denumirea oficială a boborului, un personaj colectiv, cu mult mai mare decât statul, dar docil şi somnoros, aşa cum îi stă lui bine în viziunea statului.

   

Statul nu suportă mişcarea decât în interes de serviciu. Idealul lui final este să-şi planteze icrele sub pielea ta fină de intelectual, să te spioneze total, adică din interior, pe tine, homo up-gradatus, să te reducă la muţenie (oricum, vorbeai numai prostii). Dacă l-ar mai ajuta contextul, statul i-ar lega din nou pe cetăţeni de glie.
În antichitate statul era, după posibilităţi şi după tehnică, un fel de baracă militară, Constantin, un fel de apocalipsă a anticilor, vizionar, face o nouă Romă. Azi e un colos bine pus la punct, care năpârleşte când în roşu, când în albastru, după cum se fură votul mai bine.

Statul ar vrea un supraom care să-i plătească la timp şi vesel birul. Taxa este respiraţia oficială a statului, guvernele, nişte hoţi care se bat pe ostatici. Nici infernul, cu cei mai buni călăi ai lui, nu întrece în inventivitate hârţogarii de la minister când e vorba de taxe. Statul merge cu primarul cum merg ţiganii cu ursul. Primarul este o slugă care se crede stăpân, slugă împlinită, stăpână pe extinctoarele şi cheile instituţiei.

Statul preferă oraşul, acolo concentraţia de indivizi e mai mare. Numai că la noi s-a întâmplat o ţeapă calitativă, satul s-a mutat la oraş, deci oraşul se cheamă mai multe sate cu acelaşi primar. Oraşul este o anomalie istorică, un cuib unde s-au adunat oamenii ca să mănânce, să se mănânce mai bine. Ciclop istoric, statul naşte pui vii la fel de monstruoşi: găini care (se) ouă de două ori pe zi, plop care face pere, răchită hibridă care oferă micşunele, verze record şi secretare dedate la muncă, însărcinate cu şefii lor din raţiuni de serviciu. Tăiaţi filmul, că lezează republica! Statul e coercitiv, că de aceea este stat: îi caută pe taţi în acte, pe mame în trecutul lor genetic, pe copii la verbele neregulate. Rolul presei, o frecţie la o limbă de lemn, e inutil, ca al evanghelizatorului în ceaunul tribului: nu poţi să-i înveţi pe canibali la pufarine sau vată pe băţ. Statul are vocaţie de jandarm, practică tunul cu apă şi tuşeul rectal. Are fitilul scurt, explodează din te miri ce: miliţia, mireasa cu trese a tuturor românilor arată că la noi statul este în genere iute la mânie. De fapt, statul e o imensă cultură de testicule soldăţeşti, prăsită artificial atât pe graniţă, cât şi în interior. Un guvern totalitar care reglementa până şi ritmul de creştere al sânilor prin pastile obligatorii. Statul dictează tot, deci şi istoria, un mezelic. În caz de abatere de la discursul unic, statul îşi întinde mâna şi te ia rapid şi fără cuvinte, ca un pipi de noapte. Cenzura e manierismul fatal al tuturor guvernelor pe moarte, ultimul lor copil în care-şi pun aiurea nădejdile.
Menajul stat-justiţie seamănă mai mult cu un divorţ acceptat. Dreptatea umblă mai mereu cu capul spart şi legată la ochi, că acolo a bandajat-o statul, din diversiune. Punctele de vedere ale statului sunt infailibile. Statul violează legea, apoi îi schimbă numele în ordonanţă. Discursul ordonanţelor sunt îndeajuns pentru a înţelege: statul te fentează discret pentru a trece el înaintea ta. Statul are un testicul supranumerar, de aici şi modul în care pune problema, de pe poziţia lui superioară. De-a lungul istoriei, s-a strâns atâta nedreptate, încât Apocalipsa se cere cu necesitate. Statul, ateu prin deprindere, ignoră sfârşitul istoriei, tarlaua pe care stă, ca dintele de porţelan caria. Statul este un vierme care roade inconştient trunchiul găunos al istoriei. După ce îl va fi doborât, va muri şi el, din lipsă de hrană. Statul are mare nevoie de eroi. Şi ce face istoria? Istoria îşi aşteaptă cuminte eroii să iasă de la duş, apoi îi usucă, îi ambalează şi-i îngroapă de vii în uitarea noastră. Istoria - minciună fosilizată, istoricii - canibali ai trecutului.
După beţia epocii de aur, ielele patriotismului, cârne, ne privesc mahmur, erecţie patriotică nu mai au astăzi decât nostalgicii, mai precis cei care atunci au avut şansa să fure mai bine. Statul nu-şi cumpără bătrâni, că, oricum, are destui şi, în plus, şi-au trăit traiul. Ei nu pricep un lucru clar: comunismul a fost legat în serie, capitalismul în paralel, aşa că tonele de nechezol băute în aşteptarea unei cafele mai bune au anulat definitiv gustul pentru ea. Şi, oricum, statul i-a deprins să gândească practic: e mai aproape cimitirul decât lumea ailaltă, aşa că prindeţi gropi cât mai sunt!
Bulgakov şi resemnarea filozofică a esticilor vizavi de greul istoriei: „Cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Statul se află într-o contradicţie flagrantă cu artistul. Artistul e cel mai periculos, căci are gura spartă şi în gură adevărul. Statul ştie că artistul e sensibil la dovezile de stimă, de aceea, pe care îl poate cumpăra, îl întărâtă asupra colegului de muză. Statul are oroare de pletoşi şi O.N.G.-uri, dacă ar putea, i-ar sugruma pe toţi rockerii ieşiţi din jaketa lui Elvis.

Vulg şi vulvă. Statul calculează aprioric şi gândeşte reducţionist: soldatul e glonţ, măcelarul carne, vaca balegă, preotul mărunţiş, pictorul tempera, judecătorul sugativă, strungarul menghină, solistul microfon, poliţistul semafor, femeia e o unitate de prestări servicii - un pistol cu coapse - bărbatul e carne de tun, copilul un urlac preţios - viitor factor de producţie -, pensionarul, un inutil care mănâncă şi bea de ciudă, un aparat retro-casnic. Pe stat nu-l doare dacă ţi s-a furat biciclul, ghinionul tău, au pierdut alţii mâini şi picioare în războiul de reîntregire! Statul te umple de tot felul de daruri: te duci la spital pentru un guturai şi vii acasă cu copil în braţe şi cu regina ploşniţelor în geamantan. Statul se teme de război doar dacă l-ar pierde. El stă frumos în graniţele sale, şi toarnă prin difuzor, în urechile publicului, otrava dulce a promisiunii.

De la stat s-au învăţat cele mai adânci cuvinte: ce se taie, nu se fluieră! 
                                  

                                    

Dracul

E rece, atonal, ahtiat după revoluţii, îi umblă pe mai-marii lumii spre progres, fumigena în care se ascunde. Împărat al muştelor, tomberon universal al strâmbătăţii, filosof al nimicului, se înfruptă din ruturile noastre, mizează enorm pe trup, sabotorul natural al sufletului. Ţine slujbe pentru bolnavii de ghinion, apoi îi loveşte cu damblaua norocului. Dracul nu e nici ateu, nici mason, nici liber-schimbist. Dracul e drac, adică unul care se crede Însuşi Dumnezeu. Cu aşa paranoie, întâlnită pe culoarele pestriţe ale Psihiatriei, nu e de jucat, trebuie să te pui în gardă, nu să îl conteşti, superior, luându-l drept bau-bau folcloric. Dracul e drac, forţă cosmică teribilă, şi dacă-ţi dă una, bine că nu e de capul lui, te lasă lat, cu toate sistemele tale anti-efracţie, cu tot miştoul tău de tip sagace. Un îndemn cuminte ar fi să nu-l zgândări, unii, pentru a trece puntea se fac chiar şi fraţi cu el.

Natura detestă golurile, îi repugnă vidul. Şi în chestiunile spirituale e la fel: dracul, unde găseşte un gol îşi plantează bocancii. Are undiţele aruncate în lume, nu se grăbeşte, are balta peşte. O întrebare legitimă e de unde atâta, cum de mai rezistă neamul omenesc. Ne vrea tuturor capul pe tipsie, are una pentru fiecare, călău al omenirii, aruncă sticlă spartă pe cărările prorocilor. Dracul are un registru colosal de intimidări, ne ştie foarte bine, că pe noi lucrează, noi, materia lui primă. Geambaş de suflete, cămătar perfid, dracul practică trocul şi dobânda naturală. El dă puţin, apoi te ia cu totul, cu pantofi, costum, cravată, să te anihileze în malaxoarele lui cosmice. Mai mult decât oricine, dracul jubilează gloria morţii fizice, parcă ar fi un pariu câştigat mereu cu istoria. A murit bogatul nemilostiv? De acum dracul e ruda cea mai apropiată a mortului, sau, cum se spune, l-a luat dracu’! Face contrabandă cu claruri de lună, le suceşte minţile poeţilor, îi face să se împuşte de disperare, de vid burghezo-moşieresc, cu toate că unii dintre păcăliţii aceştia au casă, masă, şpriţ, ţigări, adică tot ce le trebuie.

Paricopitat suprem, i se spune diavol, să fie mai acceptabil, dar el tot drac rămâne. În cârca lui tare, de hamal răzbunător, vai, ce nedreptate, se aruncă toate nedreptăţile săvârşite, de fapt, de către oameni. Demn de tot dispreţul, e în toată asuprirea, în lanţ, în bici, în tot ce prisoseşte unora şi lipseşte altora. Anomalie originară, căderea lui a antrenat Big-Bangul, adică gravitaţia, adică prăbuşirea. Maestru al butaforiei, îi arestează postmortem pe stăpâni, îi împăiază-n chip de slugă, se asigură prin degustare de calitatea pucioasei, face de gardă la fiecare Sodomă. Suceşte verbele, le pune la negativ, îl pune pe a avea rege peste a fi. Pizmaşul grotesc al diversităţii, uniformizatorul, totalitaristul, dracul e contabil şef peste tigve şi ciolane, moartea ţine cu el. Cu coarnele rupte în răbdarea de beton a vreunui sihastru sau a unei soţii bătute, lupta cu dracul se sfârşeşte doar la groapa omului. E mare patron, cu slugi, păcatul lucrează pentru el, în antrepriză. Pentru drac omul e aproapele lui dar numai în sens comercial, clientul. Dacă n-ar mai fi oameni, dracul ar tâmpi de singurătate, ar muta planete dintr-un sistem în altul, să nu se atrofieze. E imun la factori externi, nu fuge nici cu tămâie originală, de la Athos, nici cu usturoiul căluşarilor.

Dracul are şi el sinaxarele lui, pline de canibali, de dictatori, de vlădici suficienţi, permanenţi, absolut inamovabili, necesari. Grafoman cronic, notează tot, el e generalul răutăţii, adică răul în totalitatea lui. Dracul nu moare pentru că îngerii, inclusiv cei răi, nu mor. Mai mult, există un acord tacit între drac şi moarte, mijlocul lui preferat de transport fiind dricul, acea mocăniţă funerară cu tampoanele în Iad. Chiar şi după decretarea oficială a veşniciei, după Judecata de Apoi, el va fi mai viu ca niciodată, salahor al sentinţei finale, expert în mentenanţa imenselor rafinării, numite în popor cazane, pline cu blestemaţi. Atunci drepţii, de sus, de la umbră, vor mai striga un aliluia.

 

                              

...de-a râsu` ...plânsu`

(...nu m-am putut abţine să preiau şi eu articolul de pe blogul lui Claudiu Târziu, publicat în Jurnalul Naţional cu ceva vreme în urmă... ce să zic, eu m-am amuzat copios, deşi... dacă-l citiţi, o să înţelegeţi ce voiam să adaug...)

Exploraţi tufişurile dunărene!

...articol semnat de Viorel Ilişoi

Se tot discută de câteva zile despre brandul turistic al României. Toţi nepricepuţii vin la televiziune să-şi dea cu părerea, şi numai pe mine, mai nepriceput decât toţi la un loc, nu m-a întrebat nimeni ce părere am. N-am fost niciodată în viaţa mea într-un concediu, nicăieri, ca turist. În 20 de ani de scris la gazetă am avut concediu doar de două ori, dar nu şi bani să plec o săptămână într-o staţiune. În afară de anul dintre iulie 2008 şi iulie 2009, tot timpul am avut un salariu care îmi ajungea de chirie, de mâncare şi de ţigări. De când nu mai fumez şi ţin şi regim, am reuşit să-mi iau bicicletă şi am vizitat tot Bucureştiul (dar tot, ceea ce nu e puţin lucru!), Chitila, Măgurele şi Chiajna. Dar şi aşa, tot n-am habar de turism, deci sunt în continuare frustrat că nu sunt invitat la televiziune să-mi dau părerea cot la cot cu ceilalţi nepricepuţi.

După ce am scris un reportaj despre obezi, mi s-a pus brandul de grăsan care a slăbit câteva kile şi de atunci sunt invitat numai la emisiuni despre obezitate, în ciuda faptului că am învăţat câte ceva despre boala asta. Despre turism nu mă întreabă nimeni. Turist cu adevărat n-am fost nici o singură zi, dar am umblat destul de mult ca ziarist şi am şi eu câteva sugestii pentru brandul turistic.

Eram în Orşova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru Cotidianul. Cristian Cioacă, şoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ţinut de la Bucureşti până la Orşova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam şi Vijelie. Şi Guţă. Mult Guţă. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de 20 de ani, şi tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun-simţ, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână şi lui 10-20 de lei la o deplasare, nu îşi făcea program separat, nu era pretenţios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren şi nu zicea nu.

Fiindcă l-am văzut aşa amărât, de-i venea să rupă volanul cu dinţii, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniştească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouţă, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori să stea în cameră şi să revadă a nu ştiu câta oară, la un videoplayer din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câştiga. Sun la pensiune şi, foarte amabil, patronul îmi explică pe înţelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe nişte străduţe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieşim din oraş şi ne înfundăm între nişte dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem şi el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. "Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de ţară, dom' patron, e numai hopuri şi hârtoape." "Păi ăsta e, spune patronul bucuros, ţineţi-o tot înainte şi ajungeţi imediat."

Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. "Aşa-ţi trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacţie!", încerc eu să fac haz de necaz. Şoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub maşină, zice că nu e grav. Şi dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilometru. Nici nu trece o oră şi ajungem într-un luminiş. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul şi ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus, munte şi pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Nici urmă de pensiune. În poieniţă nu se vede decât un chioşc. Păi, să vedeţi, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt nişte căsuţe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.

Cum nu eram pretenţioşi, mă înţeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuţă să văd ce condiţii are pensiunea care nu e chiar aşa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat aşa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, şi o băiţă în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Şi un gemuleţ cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuţei alăturate. Şi un televizoraş la care nici nu ştiu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică şi pentru filme româneşti. Parcă eram în "Albă ca Zăpada".

Era târziu şi noi, obosiţi, nu mai aveam nici un curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraş. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi şi în căsuţă, totuşi. La urma-urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domneşte. "Dar mâncarea?", întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. "Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceţi dumneavoastră... un cârnat, mici, o fleică... găsiţi în oraş. Noi vă oferim grătarul şi cărbuni să vă frigeţi singuri." Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. "Şi n-aveţi dumneavoastră aici nişte cârnaţi, ca să nu ne mai ducem până în oraş?" "Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău." Avea numai pufuleţi, la chioşc, biscuiţi şi sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre şi-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiştii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undiţe. Şi tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreţ. Nu puteai să te superi pe el.

"Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice peşte." Şi mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am făcut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic... moldoveneşte, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă şterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu', nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniaţi ca răţuştele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în ţara asta!

Jos, se iţea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieşea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuţă, direct în Dunăre, în guşa crapului.
Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moţaţi în tufiş. "E frumos aici, se vede şi Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveţi internet. Ne pare rău." Şi am plecat. Cu adidaşii în pungă.

A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutaţi orşovenii din vechiul oraş, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau aşezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-şi sape nişte veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai nişte adâncituri de-o şchioapă. Şi când se umpleau, orşovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, şi o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că şi acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.

Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin '60 şi ceva în Orşova şi-şi făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Şi tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea şi n-a mai fugit din ţară. Şi zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: "Am venit aici să-mi caut libertatea şi m-am împotmolit în căcat!". Replica lui ar fi bună de slogan pentru turismul local, de aventură, dar mie tot "Explore the danubian bushes", adică "Exploraţi tufişurile dunărene!" îmi place mai mult.
Şi s-ar potrivi perfect cu frunza Elenei Udrea, izotipul ăla de un milion de dolari: o frunză, de fapt o formă de relief cu un curs de apă la bază. Iar pe malul cursului de apă să mai adauge, ca o picătură de rouă ce se scurge de pe frunză, o spirală micuţă, cu moţ. S-o deseneze Mardale, de la Caţavencu.