Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei.
Chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemenea snopilor de grâu ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă freamătă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său, şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima vieţii.
Dar, dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie, şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită;
Fiindcă iubirii îi e de ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte îşi cântă;
Să cunoşti durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci acasă împăcat la ora amurgului;
Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.
DESPRE CĂSĂTORIEChiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei.
Chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemenea snopilor de grâu ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă freamătă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său, şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima vieţii.
Dar, dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie, şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită;
Fiindcă iubirii îi e de ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte îşi cântă;
Să cunoşti durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci acasă împăcat la ora amurgului;
Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.
V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.
DESPRE COPII
Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.
Ei sunt fii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.
DESPRE PRIETENIE
Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.
Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.
Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.
Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.
Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.
DESPRE BUCURIE ȘI TRISTEȚE
Bucuria este tristeţea fără de mască
şi însăşi fântâna din care a ţâşnit râsul vostru, a fost adesea plină de lacrimi.
Şi cum ar putea să fie altfel?
Cu cât mai adânc vă sapă-n fiinţă tristeţea, cu atât mai multă bucurie veţi cuprinde în voi.
Cupa care aşteaptă vinul nu este oare aceeaşi pe care focul a ars-o în cuptorul olarului?
Iar alăuta care vă alintă sufletul, nu este acelaşi lemn, mai înainte chinuit de cuţit?
Când sunteţi veseli, scrutaţi-vă adâncul inimii şi veţi afla că ceea ce vă umple de bucurie nu-i altceva decât ceea ce şi tristeţea v-a dăruit.
Când sunteţi trişti, iarăşi scrutaţi-vă inima şi veţi vedea că, într-adevăr, lacrimile voastre vin de la ceea ce, cândva, desfătarea voastră fusese.
Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristeţea”, iar alţii zic: „Nu, tristeţea este mai mare decât bucuria”.
Ci, iată, eu vă încredinţez că ele sunt de nedespărţit.
Împreună sosesc în casa voastră şi, când una se aşază cu voi la masă, nu uitaţi, cealaltă în patul vostru s-a şi culcat.
Într-adevăr, sunteţi în cumpănă, asemenea unei balanţe, între bucuriile şi tristeţile voastre.
Numai când sunteţi goliţi de voi înşivă, talerele sunt nemişcate şi în echilibru.
Când, însă, paznicul comorii vă va ridica spre a-şi cântări aurul şi argintul, va trebui ca bucuria şi tristeţea voastră să se ridice ori să se scoboare.
şi însăşi fântâna din care a ţâşnit râsul vostru, a fost adesea plină de lacrimi.
Şi cum ar putea să fie altfel?
Cu cât mai adânc vă sapă-n fiinţă tristeţea, cu atât mai multă bucurie veţi cuprinde în voi.
Cupa care aşteaptă vinul nu este oare aceeaşi pe care focul a ars-o în cuptorul olarului?
Iar alăuta care vă alintă sufletul, nu este acelaşi lemn, mai înainte chinuit de cuţit?
Când sunteţi veseli, scrutaţi-vă adâncul inimii şi veţi afla că ceea ce vă umple de bucurie nu-i altceva decât ceea ce şi tristeţea v-a dăruit.
Când sunteţi trişti, iarăşi scrutaţi-vă inima şi veţi vedea că, într-adevăr, lacrimile voastre vin de la ceea ce, cândva, desfătarea voastră fusese.
Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristeţea”, iar alţii zic: „Nu, tristeţea este mai mare decât bucuria”.
Ci, iată, eu vă încredinţez că ele sunt de nedespărţit.
Împreună sosesc în casa voastră şi, când una se aşază cu voi la masă, nu uitaţi, cealaltă în patul vostru s-a şi culcat.
Într-adevăr, sunteţi în cumpănă, asemenea unei balanţe, între bucuriile şi tristeţile voastre.
Numai când sunteţi goliţi de voi înşivă, talerele sunt nemişcate şi în echilibru.
Când, însă, paznicul comorii vă va ridica spre a-şi cântări aurul şi argintul, va trebui ca bucuria şi tristeţea voastră să se ridice ori să se scoboare.
CÂNTECUL SUFLETULUI
În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor,
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?
