Spre Golgota

Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu
 ...articol preluat de aici: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/04/03/spre-golgota/

Urca Domnul spre Ierusalim. Vestise de trei ori Sfintele Sale Patimi, fiindcă aşa trebuia, „să pătimească acestea şi să intre întru Slava Sa“ (Luca 24, 26) şi le spusese cu câtva timp în urmă celor doi ucenici care au cerut să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa: „Nu ştiţi ce cereţi (Marcu 10, 38).
Desigur, multă nedumerire trebuie să fi trăit ucenicii când vedeau că lumea Îl primea entuziastă pe Învăţătorul lor, iar El le înfăţişa un tablou cumplit al suferinţelor ce vor urma: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Marcu 10, 33-34; Luca 18, 31-33; Matei 20, 18-19). Sf. Luca notează astfel: „Dar ei n-au priceput nimic din acestea; că ascuns era cuvântul acesta pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse“ (Luca 18, 34).
În diferite momente ale vieţuirii lângă Iisus, nedumerirea, contrarietatea, perplexitatea chiar, îi încearcă adesea pe ucenici, fiindcă auzeau lucruri care nu s-au mai auzit, iar Domnul îi mustră cu blîndeţe, pentru neînţelegere, cunoscând neputinţele firii omeneşti. O singură dată, procedează fără menajamente, când Petru, îngrozit de ceea ce avea să se întâmple în Ierusalim, la întâia vestire a Patimilor, „luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, Doamne!, asta să nu Ţi se întâmple!“ (Matei 16, 22), iar Iisus „întorcându-se i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!“ (Matei 16, 23).
Denis de Rougement (Partea diavolului, cap. Diavolul în Biserică), după ce evocă momentul întemeierii Bisericii pe mărturisirea lui Petru, consideră intervenţia lui ca expresie a ordinii lumeşti pe care vor să o pună întotdeauna oamenii în lucruri, chiar şi în cele divine. Când îi reproşează Mântuitorul că nu le cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor (Matei 16, 23), îşi dă seama că ucenicii n-au reţinut cea mai importantă prevestire — a Învierii —, ci au rămas la nivelul reacţiilor emoţionale obişnuite, incapabili de a înţelege ceea ce avea să fie cel mai mare eveniment din viaţa omenirii, deschiderea uşilor Împărăţiei Cerurilor prin Sfânta Euharistie instituită la Cina cea de Taină şi biruinţa asupra morţii prin Înviere.
Mântuitorul înviase până atunci pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), pe fiica lui Iair (Matei 9, 23-25), pe Lazăr (Luca 11, 11-45) şi poate unii din martorii acestor învieri au crezut într-o putere suprafirească pe care ar fi avut-o o fiinţă dăruită de Dumnezeu. Însă a crede că El însuşi va învia, mai ales după ce urma să fie batjocorit, umilit şi omorât, era peste putinţă. Învăţătura dumnezeiască de acum însemna a lua asupra ta răul acestei lumi, întru smerenie desăvârşită, a-l duce în mormânt şi a învia în curăţie, desăvârşire dumnezeiască. Or, le spusese foarte limpede: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24).
A fost şi este încă greu de înţeles „limbajul“ Crucii, chemarea la dezrobirea din păcat prin sacrificiul de sine. Căci dincolo de bucuria şi lumina Floriilor acestei lumi se află o bucurie şi o lumină şi mai mari, a Învierii, când peste făptură şi lume se revarsă plinătatea iubirii dumnezeieşti. Ucenicii s-au considerat apostoli nu numai pentru că L-au urmat pe Iisus în propovăduire, ci mai ales pentru că au fost martori ai Învierii. Când, după Înălţare, trebuie ales un alt apostol în locul celui căzut, Petru cere ca el să-L fi urmat pe Domnul, dar nu sporadic, ci de la botezul lui Ioan până la Înălţare şi astfel, „să fie împreună cu noi martor al Învierii Lui“ (Faptele Apostolilor 1, 22).
Aceasta însemna că apostolul urma să propovăduiască Învierea, „să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el“ (Ioan 1, 7). Pavel n-a avut nici o clipă sentimentul că ar fi altfel decât ceilalţi apostoli, tocmai pentru că, după minunea din drumul Damascului, când L-a văzut pe Hristos înviat, devine martor al învierii Domnului. Aşadar, scriindu-le galatenilor, mărturiseşte despre lepădarea de omul vechi, al Legii, care, pentru a-L urma pe Hristos, trebuie să se răstignească o dată cu El: „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine“… (Galateni 2, 20).

...gânduri

 

 

"Se povesteşte că în China, în anul 2698 î. Hr., domnia binefăcătoare  a Împăratului Galben a marcat  Epoca de Aur, când toţi oamenii aveau inima pură şi trăiau în prosperitate şi civilizaţie sporindă. Urmaşii săi, ale căror domnii au fost caracterizate de aceeaşi condiţie generală, au iniţiat observaţiile astronomice, calendarul şi regularizarea inundaţiilor. Toţi aceşti conducători nu au fost aleşi pe criteriul originii, ci al meritului. Astfel, se povesteşte despre unul care căuta un succesor la tron, că a auzit de un bărbat neînsurat, umil, pe nume, Shun: „Este fiul unui orb. Tatăl lui e tâmpit, mamă-sa mincinoasă, fratele vitreg înfumurat. Şi totuşi a reuşit să trăiască în armonie cu ei şi să se comporte ca un adevărat fiu. S-a ferit să ajungă rău.” Bazându-se pe forţa acestei laude, Împăratul a decis să-i dea lui Shun două din fiicele sale de soţie şi să-i studieze comportamentul. Acesta a trecut cu succes proba. „Vino tu, Shun, i-a spus Împăratul. Am examinat vorbele tale privitoare la problemele în care ai fost consultat. Au fost reuşite şi-au dat rezultate bune timp de trei ani. Vrei să te sui pe tronul imperial?” Shun s-a codit, întrucât nu credea că posedă meritele necesare unei asemenea misiuni, dar finalmente a acceptat ca Împăratul să abdice."(O istorie a Chinei, Rayne Kruger)

Iată cum, cu 3000 de ani î. Hr., în China, o ţară şi astăzi neîncreştinată în întregime, Împăraţii erau aleşi după merite. Dar nu acest aspect aş vrea să-l aduc în discuţie, ci faptul că păgânul Shun, deşi trăia alături de ai lui, persoane cu tare fizice şi morale, ceea ce contrazice susţinerea că în vremea aceea toţi oamenii aveau inima pură,  se ferise să ajungă rău. Inclusiv noi, creştinii, am găsi, în literatură şi pretutindeni în jur, exemple de oameni ce şi-au păstrat frumuseţea interioară în mijlocul celor răi şi nebuni.

Totuşi, mulţi ar spune: „Eram tânăr, idealist, dar viaţa m-a schimbat. Şi anturajul, proastele influenţe.” Ne apără o astfel de justificare de umbra lăsată peste seninul privirii  în care se oglindea până mai ieri Însuşi Dumnezeu?

Stau şi mă întreb de ce nu ne-am dori, tineri fiind, să ne provocăm anturajul ferindu-ne să facem răul, străduindu-ne să rămânem aşa cum inima dinlăuntrul nostru arde să fie şi cum conştiinţa ne dă ghies că bine şi frumos ne-ar şade s-o urmăm.  De ce nu am visa, dat fiind că cele mai multe vise se înalţă din noi în tinereţea cea vie şi neliniştitoare, să fim urmaţi, copiaţi în exemplul cel bun? De ce ne-o fi atrăgând, dimpotrivă, adesea, mai mult nonconformismul, care îndeamnă la răzvrătirea împotriva a tot ce este condamnat de conştiinţa noastră? Cu riscul ca, mai apoi, în liniştea nopţii, să împărțim multe ceasuri cu viermele cuibărit în sufletul nostru o dată cu alegerea de a fi altfel, mai ”cool”, mai ”afară din tipare”.  Chiar dacă viermele acesta ronţăie neadormit din bucuria aceea pe care vom fi simţind-o când ne-am dat în spectacol, când am atras privirile celor din jur cu o înjurătură, cu un machiaj strident şi grosolan, cu o ţinută ieşită din tiparele bunului-simţ etc.

Am urcat într-o zi în tramvai. Nu mai ştiu dacă o dată cu mine sau mai târziu a urcat un grup de adolescenţi. Băieţi şi fete. Fetele erau tare guralive. Băieţii mai liniştiţi. Ele râdeau. Tare şi ascuţit. Deodată mi-au izbit urechile câteva replici aruncate între două fete. Nu pot să le reproduc.  Astfel de înjurături le-am auzit arar de tot ieşind din gura unor bărbaţi foarte nervoşi. Dar fetele se „complimentau” fără urmă de revoltă.

Îmi imaginam două tinere „boschetare”, vulgare, prost îmbrăcate, fără dinţi în gură. Am întors capul împinsă de curiozitate. Şi-am putut să văd două tinere îmbrăcate decent, frumoase. Tinereţea le strălucea pe chip. Nu pot să afirm nici cel puţin că aveau o privire blazată sau că lipsea din ea cu desăvârşire inocenţa. Nu, o licărire jucăuşă le sclipea în ochi. Se amuzau. Una  a izbucnit: „Ce tot se uită lumea asta la noi? Suntem aşa de interesante?” În jur, oameni în vârstă, majoritatea. Tăceau jenaţi, cu ochii plecaţi. Râsetele, acompaniate de limbajul „modern”, au continuat.

Tinerii au coborât după câteva staţii. O tăcere de plumb s-a lăsat în urma lor. Doar roţile tramvaiului pe şine îşi cântau cântecul fără să ţină cont de stânjeneala călătorilor.

Multă vreme m-am întrebat ce găseau interesant copilele acelea în cuvintele pe care le rosteau. Cum de le puteau gândi? Oare nu la ardeau buzele rostindu-le?

Trag nădejde însă că vor depăşi această perioadă din viaţa lor, în care se simţeau pe culmi atrăgând priviri dezaprobatoare cu înjurături de birjar. Că tinereţea le va trage de mânecă şi vor redeveni deplin frumoase, la chip şi la suflet, ferindu-se tot mai mult să facă răul.

Într-unul din poemele sale „Despre vină şi pedeapsă”, Khalil Gibran susţine:

„…aşa cum o singură frunză devine nu numai galbenă atunci când se desprinde din ram, dar păstrează şi tăcuta înţelepciune a întregului copac, la fel cel care greşeşte nu poate face rău, fără a fi pătruns de voinţa voastră, a tuturor…

Iar când unul dintre voi cade, el cade pentru cei din urma lui, avertizându-i asupra unei pietre de împiedicare. Vai, el cade şi pentru cei din faţa lui, care s-au încrezut în repeziciunea şi stabilitatea mersului lor şi nu au dat deoparte piatra de împiedicare…

Cel drept nu rămâne nevinovat pentru faptele celui păcătos, iar cel curat pe mâini nu îşi păstrează curăţenia datorită înfăptuirilor păcătosului…

Căci ei stau împreună în faţa soarelui aşa cum aţa albă şi cea neagră sunt împletite împreună.”

Fie ca niciodată să nu ajungem  pietre de împiedicare pentru cei din jur. Să ne rugăm să ne fie zborurile atrase de lumina soarelui şi nu de întunericul lumii căzute.

...e altceva

LATIN EXPRES    -    E ALTCEVA
   
 

Copiii spun lucruri trăsnite

Ce sunt drogurile?

Drogurile sunt niste plante pe care le usucã gangsterii si le iau ca pe niste   medicamente, care ii amortizeazã, sa nu-si  mai recunoascã faptele. (14 ani)

Ce este rãscoala?

Rãscoala înseamnã, când pãrintii nostri nu gãsesc bani si atunci rãscolesc ca sa gãseascã. (8 ani)

Ce este economia?
Economie înseamnã sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la banca. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l da  seful. (7 ani)

Ce sunt amprentele?

Amprentele e când punem mana pe o clanta si rãmân degetele acolo si le gãseste politia. (8 ani)

Ce este tristetea?

Tristete înseamnã când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)

De ce se bat potcoave cailor?

Calului i se bat potcoave, pentru ca potcoavele sunt mai usoare decât calul si ele merg mai repede decât calul. (8 ani)
La cal se pune potcoave, sa nu cada calul pe spate, atunci când pune frâna, calul se întepeneste în potcoave. (9 ani)
La cal se pune potcoave ca sa tropãie pe strada, ca daca nu tropãieste, nu e cal. (7 ani)

Ce este respectul?

Respect înseamnã sa te scoli si sa stea babele pe scaun. (9 ani)

Ce înseamnã cuvântul "modern"?

Modern e când vezi ceva frumos si e scump si n-ai bani. (7 ani)

Cum rezista pasãrile calatoare sa zboare, zi si noapte, mii de kilometri?

Rândunicile când pleacã în tarile calde, pe drum se asazã pe aripa berzei si se odihnesc. Pasãrile când pleacã asa departe, îsi iau mâncare la ele intr-o sacose. Înainte de a zbura, mai  stau o luna, doua,sa se odihneascã. (7 ani)

Daca pãmântul se învârteste, cum de nu cãdem de pe el?

Nu se învârteste decât Pãmântul, asfaltul nu se învârteste. (6 ani)
Pãmântul este rotund. Noi nu cãdem de pe el, pentru ca strãzile sunt drepte, ele nu sunt rotunde. (8 ani)
Pãmântul are forma rotunda, noi nu cãdem de pe el, ca noi nu mergem acolo, unde se face el rotund. (7 ani)

Ce este Biblia?

Biblia este o carte lãsata de Dumnezeu, ca sa se afle despre viitor. În ea scrie ca vor fi doua rãzboaie mondiale si amândouã vor fi câstigate de cãtre  romani si chiar asa s-a si întâmplat. (6 ani)

Ce este acela un secret?

Secretul este atunci când nu trebuie sa stie militia. (6 ani)
Secretul este un om, care ii spune secretar de partid. (6 ani)

La ce foloseste steagul?

Steagul foloseste, ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu stiau peste ce tara veneau si atunci noi le arãtam steagul si dupã aia ei stiau. (7 ani)

De ce ne spãlam cu sãpun?

Noi ne spãlam, ca sa dam sãpun în ochi la microbi. (5 ani)

Ce este injectia?

Injectia foloseste ca sa moara microbii. Serul ala are în el otrava de microbi. Serul se duce la tot roiul de microbi, ei zic ca aia e carne si mãnâncã si moare. (8 ani)
Lichidul la injectie e otrãvicios, ca sa-i omoare pe microbi. (6 ani)
Ii baga injectia la popou si la om si la microb si pe el îl omoarã, ca e mai mic. (7 ani)

Ce este ministrul?

Ministru e un om care sta pe scaun si le spune la altii sa facã cerere. (7 ani)
Ministru e un om care a învãtat zece clase si s-a dus la serviciul de ministri. (8 ani)

Ce sunt tãranii?

Tãranii sunt oameni sãraci, care nu au ce sa mãnânce si vorbesc pe alta limba, pe tãrãneste. (8 ani)
Tãranii sunt aceia care se ocupa si cu agricultura. (8 ani)
Tãranii sunt oameni care le-a dat Cuza Pãmânt. În al Doilea Rãzboi Mondial, ei mai vroiau Pãmânt, ca s-a fãrâmitat la bombe. (10)
Tãranii sunt oamenii de la tara care n-au iaurt si noi când mergem la tara , le ducem iaurt, cascaval si brânza. (7 ani)
Tãrani înseamnã un om care vrea sa facã buletin în Bucuresti. (8 ani)

Ce sunt vecinii?

Vecinii sunt niste oameni care stau la un loc si când nu au mãlai, ei se împrumuta. (7 ani)
Vecinii sunt niste oameni, care tatãl meu si mama mea se împrieteneazã, ca sa-i dea o suta de lei. (8 ani)

Ce este acela un serviciu?

Servici e un om care sta si semneazã condica, sau sta ca sa bea o cafea. (7 ani)

Ce sunt microbii?

Microbii sunt niste viermisori, sta la mãsea, mãnâncã, se satura si pormã iese afara, se aseazã pe trotoar si când trec oameni le intra lor în gura. (7 ani)
Microbii sunt niste gândãcei mici de tot, ei sunt ascunsi pe la aprozar. Ei vede ca ai cumpãrat cartofi, sare pe cartofi si daca nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
Microbii intra înãuntru la om si acolo lasã fel de fel de murdarii, ca ei sunt murdari pe picioare si îl îmbolnãveste pe om. (7 ani)

Cum lumineazã licuricii?

Licuricii au un pic de par si gaz si piticii ii dau foc si se aprinde.
Licuricii nu mor, ei lumineazã pana când se termina focul si le creste par si piticii iar dau foc. (10 ani)
Licuricii sunt mici, au o lampa si vin la oamenii care viseazã si se uita la ei, cu lampa, ca sa vadã ce viseazã. (7 ani)
Licuricii au o lanterna mica si ne-o baga în ochi, ca sa nu-i cunoastem. (6 ani)

De ce au cruce pe spate unii pãianjeni?

Unii pãianjeni au cruce, ca ei sunt popa la pãianjeni. (7 ani)

De ce îsi fac oamenii cadouri?

Oamenii îsi fac cadouri, ca sa nu fie nesimtiti. (7 ani)

De ce noi orãsenii nu avem atâtea modele pe haine, cum au tãranii?

Noi orãsenii nu avem atâtea modele pe haine, cum au tãranii, pentru ca noi avem service si tãranii, când au cules porumbul, nu mai au ce face si fac modele pe haine. (7 ani)

De ce gãina nu zboarã pe sus, ca celelalte pãsãri?

Gãina nu zboarã pe sus ca celelalte pãsãri, pentru ca-i e frica sa nu scape oul, când ii vine sa-l facã. (10 ani)

De ce unii oameni doneazã sânge?

Oamenii care au calorii grase, probabil ca ãstia sunt oameni grasi, doneazã sânge la aia care le curge sânge din nas. (7 ani)

Pe unde tot zboarã avioanele, unde se tot duc, toata ziua si noaptea?

Avioanele merg în Germania , la munte, la mare si la Breaza. (5 ani)

La ce folosesc sprâncenele?

Sprâncenele folosesc ca sa tina fruntea sus, sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)

Daca bretelele tin pantalonii, ce tine cravata?

Cravata e fãcuta sa se spânzure unii bãrbati si sa le ia altii gagicile lor. (9 ani)

De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?

Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
Mult mai usor învatã un mecanism cu roti dintate sa zicã: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13 ani)
Mesterul care a bãgat prima data cucul în ceas s-a gândit ca nu poate sa strâmteze ditamai cocosul si sa-l bage acolo, si de atunci ceasul a rãmas asa, cu cuc si nu cu cocos. (11 ani)

De unde vine obiceiul sa spunem ca trebuie udata încãltãmintea sau haina noua?

Obiceiul ca trebuie udata haina sau încãltãmintea noua vin de la prietenia omului cu bãutura. (14 ani)

Chiar nu se poate învãta fãrã note la scoala?

Profesorii nu renunta la note în scoala, pentru ca s-ar lipsi de plãcerea pe care o au când unii elevi ii implora sa nu-i lase corijenti. (12 ani)

Acatistul de multumire - Slava lui Dumnezeu pentru toate

Dupa obisnuitul inceput se zic Condacele si Icoasele:

Condacul 1 

Imparate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricaciune, Tu tii in dreapta Ta toate cararile vietii omenesti cu puterea proniei Tale celei mantuitoare. Iti multumim pentru binefacerile Tale cele aratate si cele ascunse, pentru viata pamanteasca si pentru cerestile bucurii ale Imparatiei Tale. Arata-ne si de acum mila Ta, celor ce cantam: Slava Tie, Dumnezeule in veci!

Icosul 1

Venit-am pe lume prunc slab si neajutorat, dar Ingerul pazotor a intins aripi luminoase, ocrotind leaganul copilariei mele. Dragostea Ta straluceste de atunci peste toate cararile mele, in chip minunat calauzindu-ma catre lumina vesniciei. Cu slava s-a aratat, din prima zi si pana acum, darurile Proniei Tale cele imbelsugate. Iti multumesc si iti strig cu toti cei care te cunosc pe Tine:

Slava Tie, Celui ce m-ai chemat la viata,

Slava Tie, Celui ce mi-ai aratat frumusetea lumii,

Slava Tie, Celui ce ai deschis inaintea mea cerul si pamantul ca pe o carte a vesnicei intelepciuni,

Slava Tie, pentru vesnicia ce se arata in lumea cea vremelnica,

Slava Tie, pentru milele Tale cele aratate si cele ascunse,

Slava Tie, pentru fiecare suspinare in incercarile mele,

Slava Tie, pentru fiecare pas al vietii, pentru fiecare clipa de bucurie.

Slava Tie, Dumnezeule in veci!

Condacul al 2-lea

Doamne, ce bine e sa fii oaspetele zidirii Tale: vantul bine inmiresmat, muntii care tind spre cer, apele ca niste oglinzi nemarginite in care se rasfrang aurul razelor si curgerea lina a norilor. Intreaga fire sopteste tainic, toata e plina de mangaiere, pasarile si dobitoacele poarta pecetea iubirii Tale. Binecuvantat este pamantul cu frumusetea cea degrab trecatoare care desteapta dorul de vesnicul locas unde intru nestricacioasa frumusete se aude cantarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea

M-ai adus in viata aceasta ca intr-un rai preasfant. Am vazut cerul ca un potir albastru si adanc, in azurul caruia canta pasarile, am ascultat fosnetul linistitor al padurii si susurul dulce - glasuitor al apelor, m-am infruptat din roadele bine inmiresmate si dulci, ca si din mierea cea parfumata. Ce bine e la Tine pe pamant si cata bucurie sa fii oaspetele Tau!

Slava Tie, pentru praznicul vietii;

Slava Tie, pentru buna mireasma a lacramioarelor si a trandafirilor;

Slava Tie, pentru felurimea cea desfatata a roadelor si a seminelor;

Slava Tie, pentru stralucirea de giuvaer din roua diminetii;

Slava Tie, pentru surasul desteptarii scaldate in lumina;

Slava Tie, pentru frumusetea zidirii mainilor Tale;

Slava Tie, pentru viata veacului acesta, prevestitoare a celei ceresti;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 3-lea

Prin puterea Sfantului Duh imprastie mireasma orice floare, tainica adiere de parfum, gingasa alcatuire de culori, frumusetea Celui Mare intru cele smerite. Lauda si cinste Facatorului de viata Dumnezeu, Cel Care a incununat tarina cu aurul spicelor si cu azurul albastrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliti-va si-I cantati Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Cat de minunat esti in sarbatoarea primaverii, cand se trezeste la viata toata faptura si noi strigam cu bucurie catre Tine: Tu esti Izvorul vietii, Tu esti Biruitorul mortii!

Mangaiate de lumina lunii si de cantecele privighetorilor stau vaile si codrii in vesminte de nunta. Intreaga lume e mireasa Ta si ca pe Mirele ei vesnic te asteapta. Daca iarba campului astfel o imbraci, pre noi oare cum ne vei preschimba in veacul Invierii ce va sa fie? Cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor straluci?

Slava Tie, Celui ce ai scos dintru intunecimile pamantului felurite culori si gusturi si miresme;

Slava Tie, pentru zidirea cea primitoare si bogata in mangaiere;

Slava Tie, ca ne-ai inconjurat cu mii si mii de fapturi;

Slava Tie, pentru adancul intelepciunii Tale, care si-a pus pecetea peste intreaga lume;

Slava Tie, cu evlavie sarutam urmele pasilor Tai nevazuti;

Slava Tie, Celui ce ai aprins inaintea noastra lumina cea stralucitoare a vietii vesnice;

Slava Tie, pentru nadejdea vietii nestricacioase, nepieritoare, desavarsite;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 4-lea

Cu cata dulceata ii indestulezi pe cei ce se gandesc la Tine, ce Facator de viata este Cuvantul Tau cel Sfant! Mai placuta decat untdelemnul si mai dulce decat fagurii este impreuna - grairea cu Tine. Rugaciunea adusa Tie prinde viata si se inaripeaza: cu ce cutremur se umple sufletul si cat de marete si pline de talc par atunci viata si faptura toata! Unde nu esti Tu - acolo este pustiu. Unde esti Tu - acolo e bogatia sufletului, acolo se revarsa, ca un suvoi de apa vie, cantarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Cand se lasa inserarea pe pamant si se asterne linistea aducand vremea odihnei si a somnului obstesc, paletele stralucitoare, inchipuite de norii poleiti cu aurul amurgului, imi par a fi camara Ta. Foc si porfira, aur si azur graiesc proorocind despre frumusetea negraita a cerestilor Tale salasuri si cu glas de praznuire striga:

Slava Tie, in ceasul tihnit al inserarii;

Slava Tie, Celui ce ai revarsat asupra lumii adanca pace;

Slava Tie, pentru raza de ramas bun a soarelui care apune;

Slava Tie, pentru darul somnului odihnitor;

Slava Tie, pentru bunatatea vadita in intuneric, prin lumina pe care o tesi in inimile noastre;

Slava Tie, pentru rugaciunile smerite ale sufletului pazit de inger;

Slava Tie, pentru desteptarea fagaduita in bucuria vesnicei zile neinserate;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 5-lea

Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur-vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar sufletul lui e Pace si Lumina: acolo e HRISTOS! Si inima canta: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Vad cerul Tau stralucitor de stele. O, cat esti de bogat si cate lumini ai! Prin razele indepartatilor luminatori ma priveste vesnicia. Sunt asa mic si neinsemnat, dar cu mine este Domnul si pretutindeni sunt pazit de dreapta Lui cea iubitoare.

Slava Tie, pentru necontenita Ta purtare de grija;

Slava Tie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus in cale;

Slava Tie, pentru dragostea rudelor, pentru daruirea prietenilor;

Slava Tie, pentru blandetea  dobitoacelor care-mi slujesc;

Slava Tie, pentru clipele luminoase ale vietii mele ;

Slava Tie, pentru bucuriile limpezi ale inimii;

Slava Tie, pentru fericirea de-a trai, de-a ma nevoi si de-a contempla;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 6-lea

Cat esti de maret si de apropiat intru cumplita suflare a furtunii, cum se vadeste atotputernicia mainilor Tale in serpuirea fulgerelor orbitoare: minunata este maretia Ta. Glasul Domnului peste campii si in fosnetul codrilor, glasul Domnului in purcederea tunetelor si ploii, glasul Domnului peste ape multe. Laudat fii in vuietul muntilor care scuipa foc. Tu scuturi pamantul ca pe un vesmant; Tu inalti pana la cer valurile marii. Lauda Tie, Celui ce ai smerit trufia omeneasca, facand sa se inalte strigat de pocainta: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ca fulgerul cand lumineaza camarile ospatului si dupa el par jalnice toate facliile, asa ai stralucit si tu in sufletul meu, fara de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar dupa lumina ta de fulger, ce palide, intunecate si firave pareau aceste bucurii... Sufletul meu nazuieste spre Tine!

Slava Tie, culme a celor mai inalte visuri omenesti;

Slava Tie, pentru setea noastra nepotolita dupa impartasirea cu Dumenezeu;

Slava Tie, Celui ce ai aprins in noi un dor mai mare de cele ceresti decat de cele pamantesti;

Slava Tie, Celui ce faci din noi fii ai luminii invesmantandu-ne cu cele mai gingase raze ale Tale;

Slava Tie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor intunericului si ai sortit tot raul nimicirii;

Slava Tie, pentru descoperirile Tale;

Slava Tie, pentru fericirea de a Te simti si a vietui cu Tine;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 7-lea

In sanul minunatei simfonii care ne infasoara cu bogatele ei armonii se face auzita chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul Imparatiei ce va sa fie in dulceata cantarilor, in minunatele acorduri ale suntetelor, in simtirea inalta din glasuirea lor, in stralucirea lucrarii artistului. Orice adevarata frumusete ne poarta sufletul spre Tine, ca o puternica chemare, facandu-ne sa inaltam cu glas de sarbatoare cantarea: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Cu pogorirea Sfantului Duh, Tu luminezi si faci sa rodeasca arta pictorilor, inspiratia poetilor, gandirea savantilor. Cu puterea cunoasterii de sus patrund ei legile Tale, luminandu-le adancul intelepciunii Tale de Ziditor. Lucrarile lor si fara de voie Te marturisesc: O, cat de mare esti in operele lor, cat esti de mare in omul pe care Tu l-ai facut!

Slava Tie, Celui ce Ti-ai aratat puterea in legile ce carmuiesc zidirea;

Slava tie, ca toata faptura e plina de legile pe care i le-ai randuit;

Slava Tie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tau;

Slava Tie, pentru ceea ce cu intelepciune ne-ai ascuns;

Slava Tie, pentru geniul mintii omenesti;

Slava Tie, pentru puterea de-a lucra cele de folos;

Slava Tie, pentru limbile de foc ale inspiratiei;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 8-lea

Cat de apropiat esti de noi in ziua bolii! Tu Insuti cercetezi pe cei bolnavi, Tu Insuti te apleci spre patul celui suferind. Si inima lui sta de vorba cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace in vremuri grele, de patimiri si scarbe, Tu trimiti ajutor neasteptat. Tu mangai, Tu cercetezi cu dragoste si mantui, Tie iti inaltam cantare: Aliluia!

Icosul al-8 lea

Cand, prunc fiind, Te-am chemat cu intelegere pentru prima oara, mi-ai implinit rugaciunea si mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tau. Atunci am inteles ca Tu esti bun si fericiti sunt cei care alearga la Tine. Am inceput a Te chema din ce in ce mai des, iar acum strig:

Slava Tie, Celui ce plinesti cererea pentru cele bune,

Slava Tie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea,

Slava Tie, Celui ce tamaduiesti neputintele si scarbele pentru trecerea vindecatoare a timpului,

Slava Tie, Celui ce sigur stii sa ingadui sa fim prigoniti pe nedrept,

Slava Tie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neinlocuit si tuturor le daruiesti viata de veci,

Slava Tie, Celui ce faci nepieritor tot lucurul cel inalt si bun,

Slava Tie, Celui ce ne-ai fagaduit reintalnirea cea dorita cu cei de aproape ai nostri adormiti intru nadejdea Invierii,

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 9-lea

De ce zambeste tainic toata faptura in zilele de praznic? De ce atunci se revarsa in inima o minunata usurare, fara asemanare cu cele ce insusi vazduhul devine altar si biserica purtatoare de lumina? E adierea harului Tau, e stralucirea Taborului, cerul si pamantul canta atunci lauda: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Cand m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminandu-mi sufletul cu umilinta, atunci una din razele Tale nenumarate a cazut asupra inimii mele, si ea s-a facut purtatoare de lumina, fier in vapaie: am privit chipul Tau tainic si neapropiat.

Slava Tie, Celui ce ai preschimbat viata noastra cu faptele bunatatii;

Slava Tie, Celui ce ai pecetluit cu negraita dulceata fiecare din poruncile Tale;

Slava Tie, Celui ce Te salasluiesti in chip nevazut acolo unde adie buna mireasma a milostivirii;

Slava Tie, Celui ce ne-ai trimis nereusite si scarbe , ca sa ne intoarcem ochii spre suferinta celorlalti;

Slava Tie, Celui ce ai pus mare rasplata in insasi fapta buna;

Slava Tie, Celui ce primesti avantul spre cele inalte;

Slava Tie, Celui ce invalui cu iubirea mai presus de toate;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 10-lea

Un lucru prefacut in pulbere nu se alcatuieste iara din aceasta, dar Tu invii pe cei a caror constiinta s-a stins si intorci la frumusetea cea dintai sufletele ce o pierdusera fara nadejdea de a o mai dobandi. Cu TINE nimic nu e cu neputinta de indreptat. Tu esti cu totul DRAGOSTE. Tu esti Cel ce pe toate le zidesti si Cel ce iarasi  le dai VIATA.

Pe Tine te laudam cantand: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Dumnezeul meu, Cel ce cunosti caderea ingerului trufas al zorilor, mantuieste-ma cu harul Tau, nu ma lasa sa ma indepartez si sa ma indoiesc de Tine. Ascute auzul meu, ca sa aud in toate clipele vietii mele glasul Tau tainic si sa-ti strig, iubitorule de oameni:

Slava Tie, pentru minunatele potriviri de intamplari pe care le-a randuit pronia Ta;

Slava Tie, pentru presimtirile daruite de har;

Slava Tie, pentru povetele glasului tainic;

Slava Tie, pentru descoperirile din vis si din trezie ale cuviosilor Tai;

Slava Tie, Celui ce zadarnicesti planurile nefolositoare;

Slava Tie, Celui ce ne trezesti prin suferinte din betia patimilor;

Slava Tie, Celui ce smeresti spre mantuire trufia inimii;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 11-lea

Prin lantul de gheata al veacurilor simt suflul fierbinte al dumnezeirii Tale si dragostea Ta de oameni. Tu esti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vad Crucea Ta: ai indurat-o pentru mine. In pulbere se asterne duhul meu inaintea Sfintei Cruci: aici e biruinta iubirii si a mantuirii, aici nu inceteaza in veci lauda: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fericit cel care va cina in Imparatia Ta, insa Tu m-ai impartasit inca de pe pamant cu aceasta fericire, de fiecare data cand mi-ai intins cu dreapta Ta dumnezeiasca Trupul si Sangele Tau, iar eu, mult pacatosul, am primit Sfintele Taine si am simtit iubirea Ta cea negraita si mai presus de fire.

Slava Tie, pentru puterea harului Tau cel necuprins si de viata facator;

Slava Tie, Celui ce ai inaltat Biserica Ta ca adapost lumii ostenite;

Slava Tie, Celui ce ne-ai nascut a doua oara prin apele cele de viata facatoare ale Botezului;

Slava Tie, caci Tu intorci celor ce se pocaiesc neprihanirea crinilor;

Slava Tie, adanc nesecat al iertarii;

Slava Tie, pentru paharul vietii si pentru painea bucuriei vesnice;

Slava Tie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 12-lea

De multe ori am privit cum se rasfrangea Slava Ta pe chipurile celor raposati. Cum straluceau de nepamanteasca frumusete si bucurie, cat de nematerialnice pareau trasaturile lor: cu adevarat era praznicul fericirii si al odihnei in sfarsit atinse; tacerea lor striga spre Tine. In ceasul sfarsitului lumineaza si sufletul meu, cel care striga: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ce inseamna laudele mele inaintea Ta ! Eu nu am auzit cantarea heruvimilor - aceasta este partea sufletelor inalte - dar stiu cum te slaveste firea. Am privit iarna cum, sub tacerea lunii, intreg pamantul iti aduce tihnita rugaciune, invesmantat in haina alba, stralucind de nestematele zapezii. Am vazut cum se bucura de Tine soarele care rasare si-am auzit corurile pasarilor slavoslovind. Am auzit cum fosnesc codrii, canta vanturile si apele susura cu taina despre Tine, am auzit cum Te propovaduiesc cetele luminatorilor prin miscarea pe care le-ai randuit-o, cu intelepciune pe nesfarsitele intinderi.

Ce e lauda mea ! Firea este ascultatoare, iar eu nu sunt. Atata cat traiesc si vad dragostea Ta, ravnesc sa-Ti multumesc, sa ma rog Tie si sa strig:

Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat lumina,

Slava Tie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adanca, nemasurata si dumnezeiasca,

Slava Tie, Celui ce ne umbresti cu lumina, cu cetele sfintilor si ingerilor Tai,

Slava Tie, Preasfantule Parinte, Care ne-ai chemat sa dobandim Imparatia Ta,

Slava Tie, Duhule Sfinte, Soare De-Viata-Facator al veacului ce va sa vina;

Slava Tie, Fiule al lui Dumnezeu, incepatura a mantuirii noastre;

Slava Tie, pentru toate, Treime Dumnezeiasca si Preabuna;

Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

Condacul al 13-lea

O, Preabuna si De-Viata-Facatoare Treime, primeste multumire pentru toate milele Tale si ne arata vrednici de binefacerile Tale ca, inmultind talantii care ne-au fost incredintati, sa intram in vesnica bucurie a Domnului nostru cantand cantare de biruinta: Aliluia !

Acest Condac se zice de trei ori.

Apoi se zice Icosul 1: Venit-am pe lume... si Condacul 1: Imparate al veacurilor...

Si se face otpustul.

...versuri pentru mine

...un dar nepreţuit... cântec de primăvară din partea omului meu drag

 

Nu-mi recunosc simţirea,

E nouă şi curată, 

E ca şi când iubirea 

Acum mi se arată.

Şi pace am in suflet,

Când gândul mi-e la tine,

Se-aprind lumini în cuget

Şi mi-e atât de bine!...

Iubim aceleaşi lacrimi

De cântec, vers şi rugă,

Urâm aceleaşi patimi

Ce gândul bun alungă...

Suntem mult prea aproape

Şi totuşi prea departe...

Te caut zi şi noapte, 

Te strig, în gând şi-n şoapte...

Albeşte-o dimineaţă

În martie şi-n mine-

Ah, te salut! O viaţă

Aş vrea să fiu cu tine...

Despre soartă şi providenţă

  Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur

Ştiu că nu de mult am vorbit frăţiilor voastre despre soartă, dar asta nu mă împiedică să aduc vorba şi azi tot despre ea. Nu pentru că rătăcirea aceasta e mare foarte, ci pentru că mare e trândăvia noastră şi sporeşte boala, oricât de mică ar fi. Chiar şi un orb ştie că cel credincios n-are nevoie nici de cuvinte, nici de învăţătură ca să fugă de răul acesta. După cum cel care locuieşte în cetatea noastră, cel care trăieşte sub cârmuirea legilor de aici, cel care este supus aceloraşi împăraţi, nu trebuie convins că nu-şi are locul la noi legiuirea persană, ci trebuie numai să i-o interzici, tot aşa şi în ce priveşte aceasta. Unele păcate au nevoie de cuvânt şi învăţătură; altele sunt atât de vădite şi atât de clare, că au nevoie numai de frică şi de pedeapsă ca să fie împiedicate. De pildă omorul, desfrânarea, hoţia n-au nevoie de cuvinte ca să arăţi că sunt păcate. De aceea şi legiuitorul n-a întocmit despre ele învăţătură care să spună urechilor noastre că faptele astea sunt fapte rele, – raţiunea ne spune mai dinainte asta – ci numai le-a oprit: Să nu te desfrânezi! Să nu ucizi!  Dar când a fost vorba de dispreţuirea văduvelor şi de răutatea celor cărora li se încredinţează bani spre păstrare, ne vorbeşte şi ne dă şi pricinile pentru care aceste fapte sunt păcate. Miluieşte, spune Scriptura, pe văduvă şi pe străin; că şi tu ai fost străin în pământul Egiptului!  Cinsteşte cu odihnă sâmbăta!  Apoi arată şi pricina acestor porunci.
Nu-i nevoie deci să se arate pricina pentru care trebuie să fugim de învăţătura rătăcită despre soartă, pentru că rătăcirea aceasta face parte din rătăcirile cât se poate de vădite. După cum este vădit că omorul şi desfrânarea sunt fapte rele, tot aşa de vădit este că învăţătura despre soartă este rea şi trebuie împiedicată. Să nu socotiţi că învăţătura despre soartă face parte din învăţăturile îngăduite, numai pentru că sunt unii oameni care cred în soartă! Se săvârşesc şi crime, cu toate că sunt interzise de legi; se fac şi desfrânări, şi răpiri, chiar de către mulţi oameni, cu toate că sunt oprite. Că a crede în soartă este interzis, ca şi omorul, chiar de legile păgâne, se poate vedea din următorul fapt. Dacă unul care a făcut desfrânare cu femeia altuia, şi a fost dat în judecată, ar spune: “Eu nu-s de vină, ci soarta! Eu am vrut să fiu cuminte; dar soarta m-a împins, ea m-a dus la fapta asta!”, oare n-ar fi tocmai pentru aceasta osândit mai cumplit, că s-a apărat aşa de nepotrivit? Va fi oare iertat? Deloc! Şi, după învăţătura celor ce se încred în soartă, ar trebui iertat. Dacă toate se întâmplă din pricina soartei, şi nu a voinţei, atunci nu poate avea acela o altă apărare mai mare decât soarta. Iar dacă voinţa e stăpână şi mai puternică decât soarta, atunci soarta nu există; că dacă există soartă, atunci trebuie neapărat, în ciuda tuturor sforţărilor noastre, să se împlinească poruncile ei şi, prin urmare, zadarnic este pedepsit acela, zadarnic nu-i iertat. Dar niciun om nu va vrea să audă de o astfel de apărare, nici de dobândirea iertării, într-atât este de osândită o astfel de apărare de toţi oamenii, şi socotită basm şi vorbărie. Mulţi conducători – deşi, dacă ar fi fost siliţi de un om să ucidă, sila asta le-ar fi fost îndestulătoare ca să o ia întru apărarea lor, dar, mai bine spus, fapta lor nici nu li s-ar fi socotit crimă -, deci mulţi conducători, acuzaţi că au ucis oameni pe nedrept, au fost pedepsiţi; călăii însă, care au executat sentinţa şi au ucis cu mâna lor pe cei condamnaţi la moarte de acei conducători, n-au fost daţi în judecată şi nici cercetaţi, pentru că în apărarea lor stătea necesitatea slujbei lor, dregătoria acelor conducători şi frica faţă de stăpânire. Aşadar oamenii obişnuiesc să ierte pe un om când acela a fost silit de un altul asemenea lui să facă o faptă rea. N-ar trebui oare iertat cu atât mai mult un om silit de soartă? Şi ar trebui iertat! Că atât este de neînvinsă puterea soartei, după părerea lor, că nu poţi scăpa de hotărârile ei, de-ai fugi în pustie, în mare, oriunde! Întrebăm acum: Nu-i oare o prostie să fie cu totul iertat cel ce a făcut o faptă rea silit de barbari, şi nici să fie învinuit, iar cel care a fost silit de soartă, de o putere mai mare, după cum spun ei, să fie pedepsit, şi să nu i se dea nici cuvânt de apărare? Niciun om n-a fost iertat de cele ce-a făcut, spunând că a fost silit de soartă: nici rău-făcătorul în tribunal, nici sluga acasă, nici copilul în şcoală, nici ucenicul în atelier. Cum se face deci că oamenii care cred în soartă o necinstesc prin aceea că nu iartă pe cei care au făcut fapte rele sub silnicia ei? Atât de mult îi conving şi adevărul, şi conştiinţa că această credinţă în unire este basm. Aceştia când cad în păcate grele mai adaugă încă un păcat, ca să scape astfel de pedeapsa ce le e gătită, dar nu se gândesc că au să fie pedepsiţi mai greu. Nu-i o nenorocire atât de mare să păcătuieşti, cât să fii un neruşinat după ce ai păcătuit şi să învinovăţeşti pe Dumnezeu de propriile tale păcate. Acesta e un rău mai mare decât păcatul. Pentru aceea s-a străduit şi diavolul, ca nu numai să ne facă trândavi spre faptă bună şi grabnici spre păcat şi să învinuim pe Dumnezeu de toate faptele noastre, dar, după ce ne-am umplut sufletul şi limba de hulă, sub cuvânt de apărare, să-L învinuim pe Dumnezeu, scăpându-ne de vina faptelor noastre şi aruncând-o pe altul nevinovat. Şi de-ai face asta unui om, ar fi de ajuns să te ducă la pieire, căci eşti pedepsit ca un făcător de rele când defăimezi pe cineva fără să fi făcut nimic. Ai văzut câte rele a adus diavolul pe lume prin credinţa în soartă? Întâi, dispreţ faţă de virtute. Într-adevăr, oricât de râvnitor ai fi în nevoinţa ta pentru virtute, ţi se slăbeşte sufletul când ajungi să crezi că niciuna din faptele tale nu e o faptă rea. Când ştii că nu-i o crimă să faci desfrânare, sau să ucizi, sau să spargi ziduri ca să furi, împins de năvala firii, ca şi cum te-ai prăvăli la vale, nu te vei opri de a huli pronia dumnezeiască şi de a învinovăţi pe Dumnezeu. Spune-mi, rogu-te, poate fi oare un păcat mai mare? Să fugim dar, fraţilor, de această slujire idolească! Moarte cu adevărat este în căldare , iar cel care va sorbi de acolo chiar cea mai mică povaţă din învăţăturile stricate trebuie neapărat să moară dacă nu se întoarce din drum şi nu se bucură pe deplin de sănătate. Ca să nu plângem mai târziu fără de folos, când ni se va curma sorocul pocăinţei după plecarea de aici, atâta vreme cât putem, toţi câţi suferim de această boală, să ne pocăim, să ne îndreptăm, iar cei ce suntem sănătoşi să ne păstrăm deplina sănătate şi să dăm mână de ajutor celor cuprinşi de boală! Cum să nu facem oare tot ce putem, de e bolnav sufletul cuiva, când arătăm atâta grabă şi atâta grijă pentru cei bolnavi cu trupul? Cum să nu suferim orice ca să câştigăm pe fratele nostru, care-i mădularul nostru, care face parte din pliroma trupului bisericesc? Să iscodim dar totul pentru el, să facem totul pentru el! Să alungăm câinii şi lupii! Să nu ne mulţumim cu mântuirea noastră! După cum s-a spus, că: De vedeai furul, alergai cu el, iar cu cel desfrânat partea ta puneai” , tot aşa să auzim şi aici. Când vedem pe unul din fraţii noştri furat de vorbe şi de şoapte, să auzim aceste cuvinte. Biserica este casa Stăpânului, iar credincioşii sunt vase de preţ. Când vezi dar pe unul de-afară că vrea să fure un vas, chiar dacă tu nu eşti primejduit să fii furat, dar dacă treci cu vederea furtul şi nu te duci să spui celor ce-l pot împiedica, eşti vinovat de sufletul aceluia, pentru că ai văzut pe hoţ furând şi nu l-ai oprit nici tu, şi nici prin altul. Nu-ţi spun asta pentru că văd că stă atârnată deasupra ta primejdia, ci ca să te întăresc, ca să te fac să te-ngrijeşti şi de mântuirea ta, şi de mântuirea celorlalţi. Că aşa putea-vom dobândi şi bunătăţile cele făgăduite, cu harul lui Hristos, Căruia slava în vecii vecilor! Amin.

Dans

Ferestre spre sufletul oamenilor

...fotografii culese de pe facebook...

LEUL ÎN IARNĂ AL ARDEALULUI ORTODOX

...de Răzvan Codrescu

În seara zilei de 31 ianuarie (ora 19.25), la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, s-a curmat aventura pămîntească a vlădicăi Bartolomeu, scriitorul Valeriu Anania, slujitorul fără preget al lui Dumnezeu şi al Limbii Româneşti. Pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani, dar voia dumnezeiască a fost să-i ridice mai din vreme crucea suferinţei şi să-l adauge în plină iarnă la neamul lui cel adormit.

Turpitudinea monumentală a televiziunii (ruşinii) noastre naţionale n-a întîrziat să pună început unei posterităţi confuze, ingrate şi indigne, prezentîndu-l, în loc de înfiorată pomenire, ca pe un “legionar” şi ca pe un “securist” ajuns în scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan de la Cluj. Iată că insinuările sau deducţiile vicioase, pe care le-a răbdat creştineşte în iarna vieţii, îi războiesc sufletul şi după moarte. Nici lămuritoarele sale Memorii, nici fermele sale declaraţii publice, nici lipsa oricăror dovezi că ar fi săvîrşit ceva reprobabil ca “legionar” sau că ar fi făcut mai tîrziu “poliţie politică” n-au putut pune capăt voluptăţilor calomnioase ale abjecţiei ambiante. Din fericire, adevărata judecată nu aparţine oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care i-a dat robului Său Bartolomeu Valeriu ani îndelungaţi, putere şi har ca să-I tălmăcească Scripturile şi să-I păstorească turma, la răscruce de veacuri şi de milenii.

Sigur că, în anii primei tinereţi, drumul vieţii “călugărului Anania” s-a intersectat, ca al aproape întregii lui generaţii, cu complexul şi controversatul “fenomen legionar”, mai ales prin intermediul Frăţiilor de Cruce, dar tînărul scriitor şi monah n-a fost nici membru fanatic al Legiunii şi nici propagandist ulterior al ideilor legionare, ci doar un creştin cu firească atitudine anticomunistă, lider aproape legendar al protestelor studenţeşti de la Cluj din 1946, iar după aceea client al temniţelor comuniste (unde i s-a pus teribila etichetă – în mare măsură abuzivă – care avea să-l urmărească în viaţă şi în moarte). Iar ca fost deţinut politic, sigur că a avut de-a face în fel şi chip cu Securitatea, atît în anii de închisoare, cît şi după aceea. Este cazul tuturor foştilor deţinuţi politici, care constituie o categorie aparte, ca victime directe şi predilecte ale terorii. Aceştia s-ar cuveni judecaţi – într-o lume a oamenilor cu frică de Dumnezeu, iar nu a bestiilor vorbitoare – cu alte criterii decît cei care n-au luat în viaţa lor o bîtă pe spinare, ci au acceptat compromisuri doar din dorinţa de a se pune bine cu puterea şi a profita de pe urma oportunismului cinic sau laş. S-a speculat mult despre “misiunea” pe care “călugărul Anania” ar fi avut-o din partea Securităţii în anii cît a stat în America, dar faptele arată că n-a făcut rău nimănui – nici episcopului Trifa, nici structurilor bisericeşti de acolo, nici altcuiva. Ba mai mult, a băgat frica în securişti că, dacă nu-l vor lăsa în pace cu presiunile lor, va da totul în vileag în presa americană. Securitatea va fi avut planuri cu el, dar pur şi simplu “n-a mers”. Iar astăzi la C.N.S.A.S. sînt vreo 11 dosare ale sale, dar numai dosare de urmărire, care mai degrabă îl onorează decît să-l înjosească (aşa cum probabil că şi-ar dori, cu instinctele lor impure de trepăduşi senzaţionalişti, fîrţîngăii şi piţipoancele maidanelor noastre “mediatice”).

Sînt cu totul alte lucruri – esenţiale şi incontestabile – care s-ar cădea ştiute şi mărturisite despre cel căruia în tîrziul vieţii i s-a spus “Leul Ardealului”: că este unul dintre marii scriitori creştini români ai secolului XX (poet, dramaturg, prozator), tălmăcitor al Bibliei şi cărturar bisericesc, monah de la 20 de ani, arhiereu autoritar (şi la un pas – fără a şi-o dori cu tot dinadinsul – de a fi fost chiar Patriarhul României), vajnic luptător anticomunist şi fost deţinut politic, paznic nezdruncinat al Ortodoxiei şi al tradiţiilor naţionale.

Eu unul l-am socotit şi îl socotesc pe Înaltul Bartolomeu drept cel mai experimentat şi mai prestant arhiereu postdecembrist al Bisericii mele şi mi-ar fi plăcut să-l văd în ultimii săi ani pe scaunul patriarhal, avînd în vedere şi faptul că merituosul mitropolit Daniel oricum ar fi ajuns patriarh după aceea, fiind limpede că n-avea vreun concurent hotărît şi redutabil în generaţia sa. Ar fi fost frumos ca imediat după greu încercatul Părinte Patriarh Teoctist, să vină în fruntea Bisericii, fie şi doar pentru puţini ani, tot un om din aceeaşi generaţie, dar cu alt „traseu”, din ceata nu puţin numeroasă a răscumpărătorilor de vremuri, luptător împotriva ateismului comunist, prigonit pentru Hristos, scriitor şi cărturar de seamă, şi acesta să predea ştafeta generaţiei următoare, în numele şi în duhul martirilor crucii din Gulagul românesc. Sînt şi voi rămîne încredinţat că Înaltul Bartolomeu ar fi fost un patriarh cum n-am mai avut pînă acum şi cum poate nici nu vom avea vreodată, căci oameni de forţa şi înzestrarea sa nu se nasc în fiecare generaţie şi nu sînt experienţial repetabili. Din grabă interesată sau din alte pricini (aici oficialii Patriarhiei m-ar trage de mînecă, şoptindu-mi doct: „Duhul Sfînt!”), n-a fost să fie aşa. În orice caz, a-l preţui pe unul (Dumnezeu să-l ierte) nu înseamnă a-l dispreţui pe celălalt (Dumnezeu să-l ţină), aşa cum, dacă îmi aleg drept patron spiritual un anume sfînt, nu înseamnă că-i desconsider pe ceilalţi sfinţi. Honni soit qui mal y pense!

Azi, omul unic şi irepetabil nu mai e printre noi. În ce ne-a rămas nepervertit, îl plînge Ardealul şi toată ţara. Ce va fi în urma lui? Îşi va asuma Sf. Sinod al B.O.R. imaginea publică a slăbiciunii versatile şi va reface Mitropolia Ardealului după cum a fost înainte de 2006, dîndu-i mitropolitului de la Sibiu satisfacţia de a recupera acum ceea ce a pierdut atunci? Are vreo şansă la scaun – fie el mitropolitan sau doar arhiepiscopal – P. S. Irineu, vicarul de la Cluj pe care răposatul mitropolit şi l-ar fi numit succesor, cu limbă de moarte? Va scăpa P. S. Ioan Selejan (favorit, se pare, al celor din Deal) de crucea Covasnei şi Harghitei? Un lucru e cert: oricine şi în orice variantă i-ar urma în scaun, nu-i va fi deloc uşor să se măsoare cu umbra marelui răposat şi să dea impresia că acesta ar fi lăsat în urmă un gol mai mic decît a lăsat de fapt. Ceea ce rămîne deocamdată de sperat este că nu ne-am pervertit şi n-am decăzut într-atît încît să confirmăm româneşte proverbul că “de leul mort îşi bat joc pînă şi iepurii”…

Deocamdată să-l petrecem cu toată cuviinţa pe ultimul drum şi să ne rugăm pentru pacea sufletului său. Şi ca Dumnezeu să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Privind spre Dumnezeu

 ...de Laurenţiu Dumitru

Uneori crucea despre care tot vorbim în biserică, sunt propriile alegeri. Sunt momente în viaţă când efectiv cazi sub povara… propriilor alegeri. Te revolţi, te tângui şi plângi, căci realizezi că nu te poţi ridica decât renunţând la ele, renunţând la tine însuţi… Ceasul cel mai critic – când înţelegi că Dumnezeu nu te primeşte oricum.

Cu inima frântă, cu genunchii însângeraţi, prăfuit şi murdar, te ridici, te scuturi şi-L iei pe EL chezaş pentru sufletul tău de acum înainte, iar El se învoieşte. Renunţi la tine, ca să fii cu El. Renunţi la tot, din iubire pentru El, pentru un bine infinit mai mare, Binele promis. Intri în rânduială, te încredinţezi Lui şi aştepţi, întru nădejde şi bună-lucrare, bucuria lăuntrică şi pacea care covârşeşte toată inima. Degrab auzi-mă, Doamne!

Dar El nu se grăbeşte şi vrea, pare-se, mai mult. Mai vrea să înveţi o lecţie, vrea să înveţi ce este viaţa fără El, fără vise, însângerat şi înlăcrimat peste poate… Te vrea exorcizat de amintiri şi dureri, de dorinţe de răzbunare; te vrea cu inimă bună, te vrea în pace cu toţi… Vrea să moară în tine omul cel vechi, mândria, vorbele spurcate şi, îndeobşte, tot răul…

Şi mai vrea ceva Domnul. Ceva esenţial, ireductibil: Vrea să te înveţe să strigi către El! Toate ni se întâmplă ca să învăţăm să ne (re-)cunoaştem Ziditorul, ca să învăţăm să strigăm! Pentru că vine o vreme în care dacă nu înveţi să strigi din toţi rărunchii – te sufoci. Efectiv te sufoci şi simţi că-ţi dai duhul… Adevărat spune Psalmistul, dar greu m-am dumirit: Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Şi eu care credeam cândva că respiraţia ne ţine-n viaţă…