Ce dor mi-era de-o zi doar pentru mine! Fără alergătură, fără griji, fără treabă prin casă, fără gânduri pentru a doua zi!
Uneori privesc oamenii pe drum. Au chipuri lipsite de expresie. Par acri sau posaci ori absenţi. Aş vrea să aibă chipul luminos, să le sclipească zâmbetul în ochi, să privească în jurul lor ca şi când ar vedea. Dar ei par orbi...
Nu zic, primăvara nu este încă stăpână, afară e rece, criza e în toi, dar miroase a nou anotimp. Şi numai pentru atât, mie îmi vine să zburd, să o iau la fugă, să iau oamenii de mână şi să-i invit la joc.
În câte o dimineaţă mă dau jos din pat şi mă duc alene le fereastră. Aşez coatele pe marginea pervazului, imi iau capul în mâini şi mă uit afară. E linişte! Dar o linişte ce sună a cântec. Vrăbiile vorbesc între ele. Iar pisoiul, ce toarce din fuior lângă obrazul meu, le urmăreşte curios.
Ce frumoasă e lumea! Ce frumoasă e viaţa! Îmi vine să strig! Dar tac! Strigătul nu-şi are locul lângă liniştea dimineţii cu cântec de vrăbii la geam.
Azi m-am dus la cumpărături, un pretext pentru plimbare. Oare de ce au oamenii nevoie de evenimente sau spectacole in viaţa lor pentru a simţi că toată lumea e a noastră?
Am văzut sălciile înmugurite. Sunt verzi, cu crengile plecate la pământ, caută un val de râu, pe care n-o să-l afle nici astăzi, nici mâine.
Acasă, la poartă, în copilărie am avut o salcie pletoasă. Umbra ei ne ocrotea în zilele caniculare. Crengile ei lungi erau valurile mărilor prin care înotam jucându-ne de-a "Omul din Atlantis". În preajma ei am inventat cele mai năstruşnice jocuri alături de copiii de pe strada mea.
Într-o zi s-a uscat. Râul după care tânjea curgea la câţiva metri, dar n-a apucat să-i sărute valul niciodată.
Sunt atât de discrete fiinţele din afara rasei omeneşti. Ele îşi pot trăi destinul nerevoltându-se pentru fiece fleac ce nu le convine. Omului nu-i ajunge nimic. Mă rog, trăieşte fiecare cum vrea, dar bădărănia care-i afectează pe alţii nu o suport.
Azi, la lucru, ne-a vizitat un cetăţean turmentat, care stropea în timp ce vorbea. Şi-a formulat verbal reclamaţia, a lăsat un număr de telefon şi-a plecat. O colegă a mers să sune la numărul respectiv, dar a răspuns Spitalul C.F.R. Cetăţeanul s-a întors, chipurile era curios să ştie dacă numărul este real şi ce anume..."măcăne administratorul" pe care îl reclamase.
Ştiaţi că unii oameni măcăne? Eu nu!
De aceea, uneori prefer să ocolesc rasa umană şi să stau mai mult în preajma necuvântătoarelor, când sunt departe oamenii ce-mi sunt prieteni şi au deprinderi profund omeneşti.
Bine zice Lucian Blaga în Suflete, prund de păcate
Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tău se naşte,
ca o lacrimă din plânsu-ţi.
Oamenii caută fericirile şi sublimul tot pe dinafară de ei, însă dacă le-ar găsi pe dinăuntru, le-ar vedea şi pe cele de afară. Dacă nu le au în sineşi, să le crească, după ce vor stârpi lumea de jivine care îi bântuie. Nici trişti n-ar mai fi, nici singuri. Le-ar sta Cerul lângă frunte şi un înger şi-ar trece aripa peste umerii lor, îmbrăţişându-i când lacrima şi-ar săpa drum prin suflet. Aşa, căutându-se tot primprejur şi pe lângă alţii, cu ochii închişi, ce-ar putea să găsească? Alţi orbi ca şi ei.
E curios cum omul fuge de sine în lucruri pe care, de fapt, nici nu le ia în seamă. Măcar de le-ar lua, e atâta frumuseţe dumnezeiască până şi în privirea câinelui vagabond care ne cerşeşte de mâncare sau mângâiere, ori în colţul de cer din zori de zi luminat de câteva stele. Ori în salutul colegului de la servici, care vine bine dispus şi-l asezonează cu un zâmbet...
Nu vreau să fiu ca oamenii morocănoşi, blazaţi sau flegmatici. Cu riscul de a fi socotită nebună, vreau să cred în acele poveşti care vorbesc despre frumos, bine şi Dumnezeu. Vreau să cred că vom dormi aşa cum ne vom aşterne şi că ne putem alege, liberi, drumul pe care vrem să mergem. Pentru că iubesc atât de mult libertatea, vrea să cred în fericirea pe care mi-o pot dărui singură şi care nu va depinde de alţii sau de împrejurări. Vreau să cred că pot să-mi plimb singură arcuşul pe coarda viorii din inima mea. Şi că voi cânta acea melodie pe care nimeni altcineva nu o poate cânta, completându-se, uneori, cu simfoniile inimilor ce seamănă cu a mea.
Dacă în bietele zile ce sunt ori poate doar par trăite în libertate nu ne putem găsi liniştea, ce vom face în vremuri de restrişte, vremuri ce întotdeauna ne ia pe nepregătite?
În zilele mele triste, cauzate de aceia cu care nu mă pot întâlni pe aceeaşi frecvenţă, îmi vine şi mie să urlu, să plâng, să înjur...Când o mai fac, nu-mi place cum îmi şade. Şi-atunci mă reculeg şi trimit pe pustii urâtul care, bine se ştie, îşi face loc în inimă de om când găseşte poarta deschisă. Îi iert pe oamenii urâţi şi mă gândesc că şi pentru ei s-a răstignit Hristos.
Prea repede ne urâţim şi noi provocaţi de mişelii, trădări, neoameni. De ce ? Să ne umplem sufletul cu gânduri curate, cu rugăciune, poezie şi cântec... Spre a ne lua din astfel de adâncuri puteri să trecem, nemânjiţi, peste mizeriile din drum.
Afară e noapte! Pisoiul meu îşi face toaleta, e tare curăţel...
Voi, prieteni, ce mai faceţi?
Vă salut şi vă spun noapte bună!
