...iarnă, vânt, ger... decembrie

...daaaaaaaaaaar plimbarea... e plimbare...

Făt Frumos cel drăgăstos

...preluat de aici:http://usa-milostivirii.blogspot.com/

Sfinții mucenici Adrian și soția lui, Natalia

Basme frumoase, smerite povestiri pentru copii! Le aveam într-o carte mare de Petre Ispirescu, lipită cu scoci. O citisem de câteva ori. Cel mai frumos mi se părea (și mi se pare și acum): Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cred că mulți sunt de aceeași părere. Mi-au rămas ca amintiri și alte basme (cum ar fi cel cu Ileana Sânziana, femeia plină de bărbăție, adică de virtute, care se lupta cu zmeul, asemenea - să zicem -, Sfintei Maria Egipteanca în pustie, care se lupta cu demonul curviei), însă primul la care mă gândesc acum este Sarea în bucate. E vorba de fata cea mică de împărat care își iubea tatăl "ca sarea în bucate" și nu precum surorile ei mai mari care-l iubeau ca zahărul și ca mierea. Pentru o asemenea declarație ciudată, fata cea mică a fost aspru pedepsită. La sfârșit, tatăl își dă seama, gustând mâncarea în care s-a pus zahăr și miere, că dragostea mezinei era adevărată și desăvârșită. Plânge de bucurie și cu umilință îi cere iertare fetei. Basmul așa se încheie, cu lacrimile de căință ale împăratului. Ce poate fi mai dulce decât atât?
Dragostea, spune Sf. Apostol Pavel, este a-i purta de grijă aproapelui: când îi este foame, îl hrănești; când îi este frig, îl îmbraci; așa cum procedăm cu noi înșine, la fel trebuie acționat și în cazul aproapelui. Dragostea nu este sentimentală, pentru că noi nu ne iubim pe noi înșine sentimental. Nu ne spunem: "Bună dimineața, iubire. Ce faci, iubire? Hai să ne spălăm. Mmm... ce mult te mai iubesc."
Cele două fete erau foarte melancolice, chiar romantice. S-au gândit să-l dea pe spate pe tatăl lor cu niște declarații înflăcărate, iar acesta, fără minte, le-a primit bucuros. Fata cea mică însă și-a ales "partea care nu se va lua de la ea". A mărturisit Dragostea adevărată, care nu cade niciodată. Pentru a convinge, a fost nevoită să însoțească cuvântul cu fapta, cu jertfa, cu crucea, asemenea lui Hristos. Căci Hristos nu numai a vorbit, ci a făcut multe alte lucruri, încununându-le cu Răstignirea și Învierea Sa. Cuvântul S-a făcut trup, și nu doar cuvinte.
Hristos îi numește pe ucenicii săi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Acest lucru îl înțelege împăratul când gustă din mâncarea sărată cu zahăr și miere. Zahărul și mierea sunt un fel de sare stricată, deși ele în sine sunt dulci și bune. Dar și sărmanul Iuda L-a vândut pe Hristos cu sărutare.
Cred că și în dragostea dintre doi tineri, iar mai apoi dintre soț și soție (și aici ne apropiem de tema noastră) trebuie să fie ca sarea în bucate. Nu dulceagă, nu mieroasă... căci bucatele sărate sunt mai dulci decât mierea și decât zahărul. Mânați de patimi, precum cele două fete de împărat, facem declarații înfocate și ne purtăm nechibzuit, neștiind că mărturisim o dragoste pătimașă, una "mai presus de Dumnezeu". Merită să ne stăpânim firea și să îmbrățișăm dragostea adevărată, a lui Hristos, liniștită și nu zbuciumată, smerită și nu pasională, în care nu încape răul sau minciuna. Este exact ceea ce are nevoie omul, prin firea lui, așa cum mâncarea are nevoie de sare. Căci în această dragoste, se cuprinde cea mai mare și mai tăinuită dulceață: îmbătătoare, luminoasă, fericită, veșnică. Este dragostea care lărgește inimile și naște durerea răstignirii împreună cu Hristos.
Există o singură diferență între călugărie și căsătorie: călugărul iubește pe toată lumea la fel și sare din prima, ca lăcusta, lângă Dumnezeu, pe când mireanul vine cu pași mici (dar siguri) și își iubește mai întâi soția și copiii, iar apoi pe restul lumii. Monahul este acela care a lăsat lumea pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. El se logodește cu Hristos și intră în cinul îngeresc al monahismului. Pe monah, Hristos îl despătimește și îl sfințește. Însă bărbatul și femeia care se căsătoresc fac asta dintr-o singură dorință: mântuirea. Într-o familie creștină, spre deosebire de una de oameni neduhovnicești, cei doi soți nu se stimulează doar pentru a se iubi unul pe altul, în mod egoist, ci în primul rând pentru a-L iubi pe Dumnezeu. O asemenea dragoste, care trece mai întâi prin Hristos, nu are cum să se piardă nici la adânci bătrâneți, când se zice în popor că "dragostea" se stinge. Dacă bărbatul este capul femeii, atunci femeia este inima bărbatului, spune părintele Arsenie Papacioc. Femeia, în comparație cu bărbatul, iubește mult mai curat. În bărbat, patima trupului este mai puternică, pe când o femeie iubește ca o mamă și ca un copil. De aceea, foarte important de înțeles, bărbatul trebuie să învețe iubirea de la femeie și de la urmașii pe care îi ridică aceasta soțului ei. Din aceste motive de mai sus, rostul căsătoriei în Hristos este mântuirea. Tocmai pentru că așa sunt cei doi construiți, încât să aibă nevoie unul de celălalt pentru a se desăvârși, precum iarăși zic, mâncarea are nevoie de sare. Bărbatul are nevoie de femeie și femeia de bărbat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
E tot ca în basme (așadar, "o iubire ca-n povești" este cât se poate de posibilă). Împăratul îți dă jumătate de Împărăție și fata de soție. În ea se găsește cealaltă jumătate. Este de ajuns să fii Făt Frumos cel drăgăstos... al lui Hristos.
Mereu în basme eroul trece prin multe ispite. Am putea traduce acest traseu inițiatic în lupta cu patimile, cu demonii (zmeii). Făt Frumos mereu le-a biruit pe toate prin smerenia lui, căci a fost mereu cel mai mic pe care nu-l băga nimeni în seamă. Dumnezeu le alege pe cele mici ale lumii ca să le rușineze pe cele mari. La sfârșitul trecerii prin focul ispitelor, flăcăul nostru nu mai e un simplu flăcău, ci un bărbat adevărat, bun de însurat. Bărbăția (virtutea) lui Hristos este un dar și nu se poate câștiga decât cu nevoință. Doar în această situație va putea bărbatul să iubească femeia precum a iubit Hristos Biserica, și nu cum a iubit-o Romeo pe Julieta.
Iar dacă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte căutăm, atunci să nu cădem în valea plângerii, ca întorcându-ne din viața în Hristos, în care nu există timp, în lumea moartă și schimbătoare, să îmbătrânim departe de Tinerețe și să ne vestejim rupți de Viață... Să nu cumva să primim și noi palma prăpăditei morți și să ne facem țărână, ca Adam odinioară, însă de data aceasta irecuperabil.

CIMITIRUL din LICEU

...preluat de aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/

"Liceu, cimitir al tinereții mele..." (G. Bacovia - Liceu)

Dacă în vremea lui Bacovia pe elevii ultrasensibili îi ucideau doar profesorii pedanţi şi examenele grele, astăzi, sufletele tinerilor sunt asasinate în closet şi în tufele din jurul liceului. De acolo grăbesc spre clase, când sună, fete cu şerveţele de unică folosinţă la gură: nu ca să-şi şteargă un ruj excesiv, ci urmele păcatului. Băieţi cu feţe palide şi ochi aburiţi trag tare de mânecile parcă prea scurte: ca să nu se vadă găurile din venă. Alţii îşi tot trag nasul ca şi cum ar fi răciţi: “praful” încă le gâdilă nările... Cineva trage zgomotos apa şi întreaga scenă intră în vârtejul în care tinereţea-de-unică-folosinţă se amestecă printre seringi, chiştoace, prezervative şi flegme… Peste care cade brusc sunetul sec al unei uşi trântite.
Dar povestea nu se termină aici…
Tinerii aceştia care se întorc în clase sunt suflete moarte… Clasele sunt adevărate cimitire: în bănci stau, mimând atenţia, elevi; şi, în elevi, săpând în tăcere tuneluri spre iad, demoni…
De aceea influenţa pe care ei o au asupra celorlalţi este uluitoare: nu sunt curve şi drogaţi, rataţi şi gunoaie, ci lideri de opinie, suflete libere, tipi şi tipe cool, marfă, trendy, băieţi-de-băieţi şi fete-de-fete. Prin priviri, cuvinte, ţoale şi gesturi induc în ceilalţi vraja adolescenţei rebele, nonconformiste… E o iniţiere demonică camuflată în modă şi stil… Dau nume strălucitoare vechilor păcate şi se mint cu ele… Până nu mai ştiu deloc cine sunt…. Pot să se legitimeze în faţa unui poliţist, dar nu în faţa oglinzii… Căci ce pot vedea acolo ?
Ia să stăm, o clipă virtuală, în faţa oglinzii cu J., colega mea, pe care o cunosc bine…
Dacă J. îşi priveşte gura ce poate să-şi amintească? Tot atât cât şi-ar putea aminti un pisoar…
Dacă îşi priveşte ochii, spun “dacă” pentru că cei ca ea evită să se privescă în ochi…oricât de fardaţi şi aburiţi şi "sparţi" ar fi, nu pot ascunde adevărul…
De fapt, faţa ei e o filă de roman pornografic, o istorie infernală, o mutilare a tinereţii… Deşi J. încă arată bine, e foarte frumoasă şi încă se mai fluieră după ea, încă mai este invitată în boscheţi…
Scanat cu o inimă curată un liceu e un cimitir al tinerilor, iar clasele nişte gropi comune…
Şi nimic din orarul lor nu-i poate învia…
Căci Hristos n-are voie să predea în liceu… Şi El e singurul Care ar scoate din ei demonii, le-ar spăla feţele şi inimile de tot trecutul şi i-ar învăţa, cu blândeţe, să fie tineri…

A fi sau a nu fi

“Intre Freud si Hristos (editie revizuita)”, de Savatie Baștovoi

Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.

Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.

Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.

Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată, ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Este păcat a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează. Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează proprii copii.

Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei? Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea.

Libertatea ca o crimă perfectă

 ...preluat de aici:http://oameni-si-demoni.blogspot.com/

" Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea."( IOAN 16,33)

În gulagul comunist condamnarea la moarte însemna, cel mai adesea, un glonte în ceafă.

În gulagul capitalist, în libertatea dăruită din plin trupurilor, a prosperat condamnarea la moarte a sufletelor.

O imagine pornografică este un glonte tras în "ceafa" sufletului. Conform cercetătorului Steven Most de la Yale University, pentru opt zecimi de secundă, ochii privitorului de fantasme erotice, orbesc: se blochează circulaţia în creier. Semnul unui "foc de armă" psihologic direct în minte: o execuţie aseptică, civilizată: o crimă perfectă. Iar arma e în mâna de fier a Libertăţii, ultimul şi cel mai mai tare idol: mama lui Rambo şi a lui Terminator... Şi a superpoliticienilor de azi...

După această execuţie sumară porţi în tine un suflet epileptic: un suflet înfometat de "lumina" care l-a rănit. A gustat laptele morţii şi nu se mai satură: mai vrea...

Şi aşa, dintr-o scurtă expunere la pornografie, viaţa socială devine ambalajul unei frenezii lăuntrice, inima, o cameră obscură în care se developează continuu acea unică imagine; întreaga fiinţă, creată pentru lumină, nu mai poate exista fără fulgerarea lascivă, fără blitzul fantasmei erotice, aceasta devine singurul moment de "fericire" şi "iluminare" în bezna unui trai, altfel comun şi anost până la depresie... Astfel, iluminarea demonică ia locul revelaţiei divine... Şi sufletul aleargă spre adâncul iadului cu entuziasmul unui îndrăgostit...

Aşa se nasc dependenţii de pornografie... Iar dependenţa de pornografie e componenta principală a dependenţei de cea care a provocat-o şi o administrează: societatea de consum.

Societatea de consum şi-a propus să facă din libertate o fabrică de minţi împuşcate: pentru că numai într-un astfel de creier spart, Sistemul ia locul lui Dumnezeu, Marele Inchizitor ia locul lui Hristos: Mântuitor nu mai e Cel Care vindecă, ci cel care satură foamea de fantasme a maselor. Încă de la Giordano Bruno se studia utilizarea pornografiei în manipularea maselor, deci experimentul e îndelung şi bine pregătit....

Pornografia stăpâneşte azi, în forme rafinate sau brutale, spaţiul public: cu scopul de a ne face nişte sclavi...fericiţi!

Numai creştinii nu zâmbesc, ci plâng... Ei strică fotografia de grup... De aceea trebuie scoşi din cadru... Sau strânşi cu uşa "drepturilor omului" ori cu cea a "ecumenismului", îmbrăţişaţi cu atâta "dragoste" până le pârâie oasele, până grimasa de oameni zdrobiţi pare să-i facă una cu cei care zâmbesc...

ORICE SUFLET CARE SE OPUNE CONSUMULUI DE PORNOGRAFIE (vizuală, sonoră, ideologică) ESTE UN SUFLET LIBER! Este un suflet care refuză să orbească ca să "vadă" lumea şi viaţa aşa cum le descrie satana... Pentru că ponografia este omniprezentă, nu numai ca imagine ori spot publicitar ci şi în toată literatura, filosofia şi arta lumii, în diferite forme şi grade de expunere.... Şi de iniţiere...

Orice tânăr care refuză "educaţia sexuală" şi trăieşte în curăţie este cel mai mare erou al tuturor timpurilor: pentru că biruie cea mai sofisticată şi mai subtilă dictatură posibilă: cea a condiţionării psihologice instituţionalizate... Aceşti biruitori sunt mucenicii vremurilor din urmă...

Şi această biruinţă o dă numai Hristos, Cel ce a răstignit în trupul Său puterea tuturor dictaturilor, ca o piatră din unghiul tuturor suferinţelor Sale de până acum...

 Sfârșitul copilăriei

am văzut copilăria ucisă în mijlocul mulţimii pe stradă:

unui copil i s-a arătat o imagine şi inima lui a orbit... bărbaţii şi femeile din jur au râs de paloarea băieţelului cu aceeaşi grimasă ca a prostituatei din afiş...

au trecut anii şi băieţelul s-a făcut adolescent...şi inima lui oarbă căuta cu disperare dragostea, dar tot ce reuşea era să împartă cu o fată amintirea acelei imagini...

până când într-o zi, în Biserică, o flacără ieşind din rănile lui Hristos a mistuit afişul pe care lumea i-l lipise pe ochii sufletului

şi inima lui a început să vadă din nou

dragostea...

Ninge pe străzi și-n suflet e alb...

Afară ninge rar

de Ionuț Caragea

afară ninge rar cu fulgi de moarte albă
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii şi tremură şi dracii
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.

Poezie de  Serghei Esenin

 Pe-ntâia zăpadă pășesc în neștire,
Cu agere doruri și-avânturi duium.
Și seara albastră cu steaua subțire,
Încet luminează hoinarul meu drum.

Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoșii sau vântul dă glas?
Nu știu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?

Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinți mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.

O, codrul ce-n pâcla cinchit pirotește!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în brațe s-apuc voinicește,
Frumoasele sălcii cu solduri de lemn.

   

Între prieteni

...prietenul meu... cel mai și cel mai... CHRIS, pisoiul meu... e un răsfățat...

...și... cea mai bună prietenă a mea... sunt eu insămi... și în iarnă și în vară... mai ales în primăvară..

Glume cu profesori

Stela Enache si Florin Bogardo, Extemporal la dirigenție
   

...consider că mult mai frumoși erau liceenii generației din care fac și eu parte...

  
Oana Sarbu-Azi, Liceenii
   

1.Un student e la examen si nu prea stie. Profesorul ii zice :

- Macar stii ce-i aia examen ?
- Da, este atunci cand doi oameni inteligenti vorbesc intre ei.
- Si daca unul dintre ei este idiot?  
- Celalalt nu ia examenul. 

2. Un grup de cercetători scriu o carte, de 300 de pagini, un compendiu de fizică cuprinzând toate cunoştinţele din domeniu. Se hotărăsc să facă un sondaj ca să afle în cât timp o vor învăţa studenţii. 

Merg mai întâi la francezi şi ăştia zic că o învaţă în 4 luni ! Apoi merg în Germania şi nemţii spun că o învaţă în 2 luni ! Şi în final ajung în România, într-un cămin studenţesc unde toţi erau beţi morţi ! Îl trezesc pe unul şi îl întreabă : 

"În cât timp reuşeşti să înveţi toată cartea asta ?" 

Și studentul nostru : "BUUEEEYYYY, SCULAREA ! MÂINE AVEM EXAMEN !!!!" 
 

3. Perle culese de la Academia Trupelor de Uscat – SIBIU 1992-1996:

Sa nu mai prind picior de student cu mainile in buzunare !
O mana criminala a dat cu piciorul in chiuveta.
Dati-mi o bara metalica din lemn.
Ce te uiti asa la mine ca la un bou ? Ce, ori nu-i asa ?
Am sa va tin cu ochii in soare pana la 12 noaptea.
Daca ti se intampla sa cazi de pe transportor ori mori ori ramai prost. Eu am cazut de 3 ori.
Fa-mi o lista cu el.
Sa nu va dati jos din mersul trenurilor.
Va doare mana sa bateti 3 pasi de defilare ?
Impartiti suprafata in 3 jumatati egale.
Lipeste calcaiele pe langa corp.
Jumatate din batalion stia ca este adunare, numai tu  nu.
Bai, rahatilor, daca vin la voi va mananc !   

4.Un student intarzie la un curs.
- Baiete, zice proful, sa stii ca te-am pus absent.
- Va rog sa ma stergeti, dom' profesor, ca am fost la WC.
- Cere-i asta decanului, ca eu nu am voie.
  

5.Un  student se duce la cantina si singurul loc liber este langa un profesor.  Neavand ce face, se aseaza acolo.

Profesorul spune : - Porcul nu-i este prieten  porumbelului.
Studentul  raspunde : - Bine, atunci eu am zburat.
Enervat  la culme, la examen, profesorul ii pune studentului cele mai grele intrebari,  dar acesta raspunde la toate. In cele din urma, profesorul il intreaba :   

- Vezi pe  drum un sac de minte si unul de bani. Pe care il iei ?  
- Pe cel  cu bani.
- Eu l-as  lua pe cel cu minte.
- Fiecare  cu ce n-are... 

Ani de liceu - Stela Enache  si Florin Bogardo
   

  

6. Directorul unui internat îi previne pe băieţi :
-  Dacă dă dracu' şi-l prind pe unul din voi în dormitorul fetelor, îl amendez cu 10 Euro, a doua oară îl ard cu 20 de Euro şi a treia oară cu 40 Euro ! 

Din spate, o voce timidă : 
-  Dom' director, da' un abonament cât costă ?

Cristian Paturca - Imnul golanilor liceeni
   

7. Un preot explica la ora de religie : 

- Dumnezeu l-a creat pe Adam si cu o coasta din Adam a creat-o pe Eva.
- Parinte, il intrerupe un elev, tata spune ca ne tragem din maimute.
- Asculta, zice preotul plictisit, cazul familiei tale nu ma intereseaza ! Eu vorbesc in general.....

8.  Se spune că s-a petrecut la Politehnica din Bucureşti. Studenţii aveau examen, dar, nemergând la cursuri, nici măcar nu-şi cunoşteau profa. Un grup de studenţi aşteptau şi ei... Vine o tipă faină cu un şal în jurul gâtului, iar unul din studenţi zice :  
-  Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. Şi toţi se prăpădesc de râs.
 Se uită tipa atent la ei şi intră în sală... Studentul în faptă :  
-  Waw ! Am pus-o ! E profa. Sigur mă pică. Dar îşi încearcă totuşi norocul şi intră în sală. Când să tragă biletu’ cu subiectu’, profa întreabă :  
- Tu eşti Mircea ?  
- Eu sunt doamnă. Dau acum sau vin la toamnă ?! 

  
 9.Profesorul zice : "Baiete din pacate pentru tine nota pe care o ai incepe cu P. Banuiesc ca stii ce nota e, nu ?"
Studentul: "Pinci ?"

 10.Profesorul de matematica Grigore Moisil, la o ora de matematica. Dupa ce a citit prostiile pe care le-a debitat unul dintre studenti intr-o lucrare, il cheama pe studentul respectiv la el, il pupa pe frunte si zice:
- Tu poti sa te lauzi la toata lumea ca profesorul Grigore Moisil te-a pupat in  fund, ca asta nu-i cap!

Liceenii - Prietenii
   

Lângă bunici

...azi a fost ziua bunicului meu din partea mamei... L-am întrebat cu toții, curioși, câți ani a împlinit... Cu umoru-i caracteristic, bunicul, ca o fată, s-a fofilat: Păi, măi, tată, au trecut, uite-așa, unul după altul și nu le-am mai ținut șirul...

A împlinit 79 de ani! Îi spun și în felul acesta LA MULȚI ANI și-i urez să-i dea Domnul sănătate și bucurii cât mai multe lângă copii, nepoți și strănepoți!

Bunica are 84 de ani și este și mai mare figură... E o femeie înțeleaptă, a cărei dreaptă socoteală în orice hotărâre tare aș fi vrut să mă laud că am moștenit-o, dar sunt departe, încă prea departe de așa ceva... 

Bunicii s-au iubit mereu,  se mai iubesc și s-or iubi în toată veșnicia în care vor pleca într-o zi! Dacă ar fi să povestesc despre amintirile mele cu ei... s-ar face dimineață și iar noapte și tot ar mai fi câte ceva de spus... Bunica este omul care ne spunea povești despre sfinți și biserica lui Hristos, în timp ce ne duceam când la săpat de cucuruz, când la cules de fasole, când la adunat de fân... Într-o zi, printre cucuruz, eu și verișorul meu Dacian ne certam grozav pe marginea unui loc anume, pe Dunăre,  lângă Dubova, numit Cazane... Eu fusesem în tabără la Dubova și povesteam din cele văzute, el din ce-i povestise tatăl... Nici-unul nu ceda, eu aveam dreptate, ca una care fusesem de față și reținusem câteva din relatările ghidului, el avea încredere nemăsurată  în cuvântul tatălui său. Bunica, să curme discuția și să ne împace, a strigat la noi: Ei, gata, hai că vă spun eu ce se întâmplă la Cazane, se face țuică, că de-aia s-o fi numit așa, ce credeți voi! Ne-a pufnit râsul și am lăsat-o baltă și noi cu contrazicerile...

Bunicii mei sunt o pereche parcă desprinsă din povești, cu amintiri ca din povești. Ne sunt tuturor exemplu și-i iubim nelimitat!

...lipsesc mulți dintre cei care bine ar fi fost să fie prezenți... însă... distanța poartă toată vina absenței lor...

 Verișorii mei, Aniela și Dacian... Dacian are alergie, cred, la poze, în mai toate adoră să lase câte-o strâmbătură...

...și ei, Lili și Ernest,  sunt o pereche... model de iubire...

 
...cu mama mea...

Noapte fără anotimp

Mircea baniciu - E iarna si-ti cant
   

DOINA si ION ALDEA TEODOROVICI - Scrisori pe zapada
   

Vasile Seicaru - Noapte fara anotimp
   

Vasile Seicaru - Ninsorile din gari
   

Sfântul Nicolae

 

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, de asemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunosc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Viața Sfântului Nicolae aici: http://www.sfantulnicolae.info/viata.php

O, preabunule părinte Nicolae, păstorul și învățătorul celor ce aleargă cu credință către a ta folosire și cu fierbinte rugăciune te cheamă pe tine, sârguiește degrabă a le ajuta; izbăvește turma lui Hristos de lupii cei ce o răpesc pe ea și toate părțile creștinești le ocrotește si le păzește prin sfintele tale rugăciuni de gâlcevile lumești, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie și de războiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de sabie, de boală și de moarte grabnică; și precum ai miluit pe cei trei bărbați care ședeau în temniță și i-ai izbăvit pe ei de mânia împăratului și de tăierea sabiei, așa ne miluiește și pe noi cei ce cu mintea, cu cuvântul și cu lucrul suntem întru întunericul păcatelor și ne izbăvește de mânia lui Dumnezeu și de chinul cel veșnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila și cu harul lui Hristos, Dumnezeu să ne dea viață lină și fără de păcat, ca să viețuim în veacul acesta, și de partea stării de-a stânga să ne izbăvească, și în partea de-a dreapta, împreună cu toți sfinții, să ne învrednicească. Amin.

Sfântul Nicolae să ne împlinească tuturor acele gânduri de taină ale sufletului nostru, dacă ne sunt spre folos și mântuire, iar dacă nu, mai bine să se împlinească voia lui Dumnezeu în ceea ce-l privește pe fiecare, căci El poate să privească în perspectivă și cunoaște și cele ce stau la vedere și cele acunse ale vieții noastre! Amin!

La mulți ani celor care îi poartă numele și binecuvântați să fie de Sfântul Nicolae!

Ce este dorul?

 ...preluat din revista OrthoGraffiti

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.

Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.

În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

Pr. Dumitru Stăniloae

MADALINA MANOLE - Mi-e dor de tine
   

Mărturia unui DJ

...preluat din revista OrthoGraffiti

De multă vreme îmi doresc să le vorbesc tinerilor. Simt o sete acută de comunicare cu cei din jurul meu, dar mai ales cu tine, cel care, în pragul tinereţii, descoperi complexitatea vieţii, te afli în faţa unei mari provocări şi eşti dus de un val, de pe care ţărmul încă nu se întrezăreşte.

În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi.

Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil. Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club?

Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui – rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

Cătălin B.