Grigore VIERU, poezii

 

 

 Autobiografică

Mama mea viaţa-ntreagă

A trăit fără bărbat.

Singurei eram în casă

Ploi cu grindină când bat.

Mama mea viaţa-ntreagă,

Stând la masă, ea şi eu,

Se aşază între mine

Şi Preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-însul,

Că-n albastru văzul ei

Chipul lui de pe icoană

Se străvede sub scântei.

Şi eu ţin atât la mama,

Că nicicând nu îndrăznesc

Dumnezeul din privire

Să mă vâr să-l mâzgâlesc.

Nu, nu mi-e totuna

Nu, nu mi-e totuna,

Dacă vii, dacă nu –

Eu strig soarele, luna,

Dar voiesc să vii tu.

Nu, nu mi-e totuna,

De-i mult dor, de nu-i mult –

Eu vorbesc cu furtuna,

Dar pe soare-l ascult.

Nu, nu mi-e totuna,

Dacă eşti sau nu eşti.

În tăcerea mea una

Ară şapte nadeji.

           De ce-ai fi tristă

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila,
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda,
Cum smulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista, chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

 Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mamă!

Măicuţa mea: grădină -

Cu flori, cu nuci şi mere,

A ochilor lumină,

Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,

Nemuritoare carte

De dor şi omenie

Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale braţe,

Mi-e dor de tine, mamă!

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.

Mi-e dor de vorba-ţi caldă,

Mi-e dor de tine, mamă!

O stea mi-atinge faţa

Ori poate-a ta năframă.

Sunt alb, bătrîn aproape,

Mi-e dor de tine, mamă!

 De ce-ai dat, Doamne?

Copiii lesina, nu-i bine,
Si moarte picura din nori.
Si chiar izvorului ii vine
Un fel de greata uneori.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsa mila ori e muta,
Iar crucea de la piept e joc.
In moarte tot mai multi se muta,
Vazand ca-n viata nu au loc.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!


Dorul și limba

Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.


Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!