Astăzi, printre oameni, pe străzi

Azi, în drum spre casă, m-a întâmpinat o fetiţă cu un buchet de flori în mână.
-Tanti, cumpără, te rog, florile astea. Am nevoie tare de bani!
Încercam să nu o bag în seamă. În prima instanţă, insistenţa cuiva de a-mi vinde ceva ce nu mă interesează, indiferent ce, mă deranjează. Fetiţa se ţinea în urma mea.
- Hai, tanti, că o să-ţi ajute Dumnezeu şi-o să primeşti cu mult mai mult decât îmi dai mie.
Am tresărit.
- Da? De unde ştii tu? Crezi în Dumnezeu?
- Da, cred!
- De ce crezi tu în Dumnezeu?, am continuat.

- Pentru că Dumnezeu te ajută întotdeauna, răspunse ea dintr-o răsuflare.
În faţa unui astfel de argument, plin de o nestrumutată credinţă... mai poţi să ignori cererea unui copil? Nu poţi.
Florile i le-am lăsat. Am plecat mai departe, acompaniată de o rugăciune simplă, murmurată în şoaptă de buzele fetiţei: "Să-ţi ajute Dumnezeu, tanti, să-ţi dea tot ce-ţi doreşti!"
În uşa unui magazin de la subsol văd agăţată o rochie. O splendoare de rochie. Inspirată din costumul naţional german, roşie, cu buline mici, negre, cu o tăietură pătrată la gât, cu un volănaş de dantelă, alb, de jur-împrejurul tăieturii. La poale avea aplicat manual  un rând de flori în nuanţe de alb-negru. Dau să văd preţul. Nu îl găsesc. Cobor să întreb vânzătoarea. De după un colţ răsare capul unui tânăr cu plete. Îmi răspunde:
- Costă doişpe lei, dar nu-i de vânzare.
Doişpe lei?!, mă mir eu. Gratis. Cum aşa? Realizez repede că mărfurile erau second-hand.
- Totuşi, de ce nu-i de vânzare rochia, întreb nedumerită.
- E pentru reclamă. Magazinul s-a deschis de curând şi rochia atrage atenţia. Vedeţi, şi dumneavoastră aţi remarcat-o. Dacă mai primim aşa ceva, o vindem. Dar deocamdată...
Am zâmbit, am mulţumit pentru explicaţii şi mi-am continuat drumul.
M-am oprit în piaţă să-mi iau cartofi şi fructe.  Vânzătorul m-a anunţat că mă serveşte imediat ce plăteşte clienta de dinaintea mea.
- Ce şoadă este doamna asta, îmi zice după ce se îndepărtează femeia.
- De ce?, întreb curioasă.
- Are vorba aşa dulce. E maramureşeancă.  Mi-a luat câteva secunde să înţeleg ce spune. Faini oameni. Îmi plac. Şi moldovenii. Tare mi-s dragi.
Uite-aşa, omul ăsta m-a făcut iar să zâmbesc. Şi mie îmi sunt dragi românii care-i iubesc pe români.
Lumea străzii. E fascinantă. Pitorească. Peste tot te întâlneşti cu oameni. De tot felul. E ca şi cum ai citi nu ştiu câte cărţi în timp ce mergi pe stradă. Dar e obligatoriu să mergi pe jos. Unii te scot din sărite cât ai clipi, alţii te determină să fii mai bun cu o singură privire. Asta-i viaţa! Ce culori ar putea avea fără ceilalţi?