Privighetoarea

E primăvară, oameni buni, e primăvară! E soare şi atât de frumos, că te-ai plimba întruna. Îţi vine greu să intri în casă, îţi pare că ai lăsa minunăţiile din jur singure, fără ochi care să le privească, să le admire...
Pe la noi, a sosit mult mai devreme, pe când frigul încă stăpânea dimineţile, să ne dea vestea cea bună, că primăvara e pe-aproape, o privighetoare. S-a aciuat într-unul din copacii de lângă bloc şi în fiecare zori de zi îşi revarsă peste lume solo-ul de neimitat. Trilul ei dumnezeiesc mă trezeşte din somn şi urechea mea ciulită o urmează pe scena improvizată într-un colţişor de parc. Nu cred să existe vreun alt cântăreţ pe lume care s-o întreacă în har. Nu cred că vreo mână omenească a scris opere muzicale care să-i întreacă frumuseţea cântului şi puterea cu care aduce slavă lui Dumnezeu.

Încă din copilărie mi-a fost dat să cunosc minunea ce stă pitită în glasul privighetorii. În mijlocul râului din spatele casei mele crescuse o mică insuliţă, din pământul căreia se înălţaseră sălcii, plopi şi multă altă vegetaţie măruntă, ce atrăseseră libelule, broaşte, privighetori, mierle, cuci şi câte alte vieţuitoare de-ale apelor. Zăvoi, aşa îi spunea tata. Zăvoiul ăsta era mica mea lume de rai. Şi nu numai a mea. Până şi a pescarilor amatori, a fiecărui copilandru care se nimerea să dea peste ea. Însă ei erau trecători, eu evadam în mai toate serile, din primăvară şi pînă se lăsa frigul toamnei, în mijlocul ei. Căci aici găseam un loc primitor pentru firi visătoare, cu imaginaţie bogată. 

Aici înălţau serenade, în concerte măiastru puse la cale, mierlele şi privighetorile, luându-se la întrecere în zorii zilei, când soarele abia se trezea şi îşi iţea capul de peste culmea dealului, şi mai apoi la lăsatul serii, în amurguri roşii, când soarele se apleca şi săruta câmpia. Broaştele ţineau isonul cu mare pompă, mândre şi ele de orăcăitul lor... nu se lăsau neam mai prejos, cum ar zice bunica mea. Neam mai înseamnă în olteneasca din zona Vâlcei deloc. Doamne, ce dimineţi şi ce seri am trăit, îndeosebi în adolescenţă, pe insula mea! Ah, şi greierii, să nu-i uit nici pe ei... mari maeştri ai chitarei... Uneori mă şi mir că altceva, alte melodii  mai pot să mă încânte. Imaginaţi-vă, să stai aşa, ascuns de lume şi zgomotul ei, în  seara mirosind a regina nopţii şi a busuioc, cu tălpile goale legănate şi spălate de undele verdelui râu; apele clipoceau liniştit şi îmbrăţişau cu dragoste rădăcinile sălciilor bătrâne, ce-şi revărsau printre valuri domoale pletele lungi, împodobite bogat cu irizări de aripi de libelule... Jilţul meu, mai impetuos şi mai de soi decât va fi avut vreodată vreun împărat dintre cei mai vestiţi, al căror renume se mai păstrează doar prin legende şi poveşti, era trunchiul arcuit al unei sălcii pletoase. Ghemuită în braţele ei mă lăsam copleşită  de lumea mea, neştiută, necunoscută celorlalţi muritori, căci eram convinsă că eu şi numai eu pot să văd ce vedeam şi să aud ce auzeam. Mi se părea că nimeni altcineva nu poate să priceapă taina acelui loc. Aşteptam răbdătoare să vină clipa în care, îndată ce seara îşi anunţa sosirea, împrăştiind darnică din parfumul furat de la florile nopţii, tot ce era viu se trezea şi îşi trăia, ca pe un ritual, cântul, dansul, săriturile, bătăile de aripi, zborurile, alunecările pe apă. Dar cum aş putea descrie în cuvinte tot ceea ce vedeam şi auzeam atunci? Aveam altă vârstă şi pe toate le simţeam de mii de ori mai intens. Verdele era mai verde, cerul mai albastru, râul mai adânc, sălciile mai înalte, serile atât de îmbălsămate. Acum toate par mai mici, mai neînsemnate. Doar cântecul privighetorilor a rămas acelaşi şi îl recunosc pretutindeni. Când merg acasă, caut cu sete şi foame nepotolită bătaia de inimă din anii mei foarte tineri, însă regăsesc numai ecoul ei sunând prelung de undeva din amintire. Şi caut, şi caut... în toate revenirile de peste ani. Nu mai este. Ştiam că aşa va fi. Şi ce teamă îmi era de certitudinea asta, în legătură cu care mă avertizase devreme, mult prea devreme, dragul meu Eminescu: "Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?"

Totuşi, şi acum, ca şi în copilărie, glasul privighetorii îmi înalţă inima şi mă îndeamnă, cum numai ea ştie, să mă alătur cântului ei divin cu un gând de mulţumire şi de slavă pentru Bunul Dumnezeu, Cel care pe toate ni le-a dăruit, spre încântare şi bucurie...