Avem noi, românii, un proverb curios: "Unde e minte multă, e şi prostie multă." Să fie românul atât de înţelept, încât se teme de şi prea multă înţelepciune? În orice caz, ceea ce izbeşte la el - o vedem bine - e măsura. Nu numai în viaţa sa interioară, dar peste tot: în ce face şi ce se face în jurul său. Culorile artei noastre populare sunt "stinse", spunea sugestiv un critic; spaţiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv; iar până şi despre peisajul nostru, despre peisajul acesta exerior, cu munţii noştri, un Alecu Russo putea scrie rândurile acestea tulburătoare, deosebindu-i cu gândul de măreţia Alpilor: "În faţa munţilor noştri, sufletul se lasă dus de visare ca într-o elegie fără sfârşit, parc-ai vedea măriri căzute ori suflete rănite de atingerea lumii..." (Opere complete, Cugetarea, p. 185).
Avem o măsură - dar umbrită parcă de atingerea cu lumea. Poate că măsura e tocmai rana aceasta, tristeţea aceasta de care vorbeşte Russo. Şi câtă deosebire între măsura noastră, niţel tânguitoare şi biblică, măsura care-şi cunoaşte limitele, şi cealaltă, mediteraneeană, raţională, lucidă - suficientă. E aproape o glumă să invoci, aici, latinitatea noastră. Măsură, dreptate, lege nu sunt nici gândite, nici resimţite raţional şi juridic, cum înţelegem că au fost - dacă aşa au fost - la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă decât impusă. E mai angajată în absolut decât cea din Apus şi nu cade niciodată în suficienţă. Căci, în timp ce măsura de tip raţional poate deveni lipsă de măsură, prin abuz de raţionalitate, în timp ce bunul-simţ apusean poate duce, şi a şi dus, la exces - măsura noastră şi bunl nostru simţ par nestricate.
Dacă ar fi un sâmbure raţional în "măsura" noastră, am înţelege, cât de cât, raţionalitatea. O înţelege sufletul românesc? Credinţele noastre populare au închipuit o legendă plină de tâlc în această privinţă. E legenda celui de-al doilea păcat al lui Adam (Tudor Pamfilie, Povestea lumii de demult după credinţele poporului român, Bucureşti, 1913, p. 95). După ce i-a gonit din rai, spune legenda, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Adam şi Eva, văzându-i cît se chinuie. Le-a dat meşteşugul de a face pământul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult decât o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar, într-o zi, pe când Eva era însărcinată cu Cain, vine diavolul la ei şi-i întreabă: " - Voi mai aveţi grâu? - Doar pentru câteva săptămâni. - De ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?..." Iar Eva găseşte sfatul chibzuit, raţional (nu e semnificativ că întâi femeia e "raţională"?). Convinge pe Adam să facă cum e mai bine, iar, în clipa când lanul e mare şi făgăduitor, se arată Dumnezeu, pustieşte lanul şi-i spune lui Adam: "Tu, omule nesăţios... De azi înainte poţi ara cât îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cât îmi va plăcea mie."
Este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei în legenda aceasta. E vorba şi de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rânduieli omeneşti. Există o etică a muncii şi a productivităţii, care lipseşte aici. Munca e, pentru apusean, de pildă, sfinţită de rezultate. Iar americanul - apuseanul la limită - a dus etica aceasta până la absurd. Am putea deci să ne întrebăm - în lumina acestei concepţii, unde arbitrarul divin, iar nu raţionalitatea umană, e hotărâtor - dacă modernismul şi industrializarea (sau pur şi simplu "agricultura intensivă") vor fi vreodată acasă la noi. Dar acestea nu sunt decât consecinţe, pentru uzul legiuitorilor români, ale unei trăsături care ne interesează în ea însăşi: întemeierea valorii româneşti de măsură (poate şi de dreptate, lege) pe altă dimensiune decât a raţionalităţii.
Căci raţionalitatea nu ne-a tulburat niciodată în chip deosebit. Nu întâlneşti nicio tendinţă, pe linia aceasta, a fondului nostru popular, de a înălţa omul, în sensul bun şi prost; de a-l face cuget înţelegător în faţa firii şi, până la urmă, minte îngâmfată. Noi nici nu stăpânim lumea şi nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sau se face ea însăşi. Stăpânirea ştiinţifică a naturii, în sensul apusean, e o ciudăţenie şi un act de trufie. De unde simţământul acesta de proprietate? "Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa." Cine poate mai mult să încerce. Românul nici nu mai pierde vremea să încerce.
În faţa marilor întrebări am spus şi spunem încă adesea: "o fi". S-ar putea face o întreagă filosofie a lui "o fi", ca o concepţie românească despre lume. "O fi" acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecată disjunctivă: am să văd eu dacă este ori nu... el nu obligă la cercetare şi nu face grupări în materialul întrebării: e sau aşa sau aşa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e întrebarea şi, în orice caz, nu el dă răspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arată singur, dacă e să se arate. "Aşa o fi? Te pomeneşti că este." Te pomeneşti aşa, de la lucru înspre tine. De aci toate acele "înţelesuri" care sunt mai mult ale lucrului decât ale minţii. De aici, de plidă, noimă. "Au şi astea o noimă." În elină noimă avea sens de cunoştinţă, de cunoştinţă în definitiv sigură. În limba noastră, însă, noimă a devenit calificativul lucrului pe jumătate înţeles. E o degradare, dar şi o deplasare de la cuget spre lucruri. Iar la fel cu noimă exprimă jumătăţi de înţelesuri: rost şi tâlc. "Rostul" este încă mai apropiat de un înţeles deplin, pentru că pare legat de rânduieli omeneşti; dar "tâlcul" e din plin expresie a jumătăţii de înţeles. Şi tocmai aceasta ni se pare că este categoria "agnosticismului înţelegător", de care vorbea, ca de o categorie a gândirii ţăranului român, Vasile Băncilă, într-unul din studiile sale atât de pătrunzătoare. Cugetul e neştiutor; dar parcă înţelege. În faţa marilor întrebări, înţelege şi nu înţelege.
Deplasarea aeasta a înţelesului către lucru - ca fiind înşeles nu despre, nici al lucrului, ci în lucru, dincolo de cugetul înţelegător, parcă - ţine de ceva mai adânc: de pierderea gândirii în fire. Înţelesurile cresc din fire pentru că gândirea este fire. E funcţie la fel de firească, într-un sens, la fel de tainică, într-altul, ca tot ce e funcţie în natură. Omul nu poate să nu gândească, dar nici nu poate să-şi prăpădească firea gândind. Căci gândul nu e făcut să se încumete şi semeţească. De aceea, prea multă minte aduce şi multă prostie, sminteală. Esenţialul e să nu pierzi măsura. Nu tu eşti măsura lumii, cum voia grecul acela, ci lumea îţi e măsură ţie.
Text semnat de Constantin Noica (fragment), preluat din cartea "Pagini despre sufletul românesc"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu