Diversiuni lirice, Octavian Dărmănescu

Statul

Lumea e o imensă pistă cu tufişuri. Iar statul stă la pândă. Dihanie stranie din hârtie cu antet,  statul este o persoană fizică deghizată perfect într-una juridică, un anofel bine adaptat, acceptat prin deprindere, care suge fără să se sature din pielea nesimţită a boborului. În general, statul consumă mai mult decât produce. Îşi permite, căci stă pe cârca lungă a cetăţeanului. Cetăţeanul, denumirea oficială a boborului, un personaj colectiv, cu mult mai mare decât statul, dar docil şi somnoros, aşa cum îi stă lui bine în viziunea statului.

   

Statul nu suportă mişcarea decât în interes de serviciu. Idealul lui final este să-şi planteze icrele sub pielea ta fină de intelectual, să te spioneze total, adică din interior, pe tine, homo up-gradatus, să te reducă la muţenie (oricum, vorbeai numai prostii). Dacă l-ar mai ajuta contextul, statul i-ar lega din nou pe cetăţeni de glie.
În antichitate statul era, după posibilităţi şi după tehnică, un fel de baracă militară, Constantin, un fel de apocalipsă a anticilor, vizionar, face o nouă Romă. Azi e un colos bine pus la punct, care năpârleşte când în roşu, când în albastru, după cum se fură votul mai bine.

Statul ar vrea un supraom care să-i plătească la timp şi vesel birul. Taxa este respiraţia oficială a statului, guvernele, nişte hoţi care se bat pe ostatici. Nici infernul, cu cei mai buni călăi ai lui, nu întrece în inventivitate hârţogarii de la minister când e vorba de taxe. Statul merge cu primarul cum merg ţiganii cu ursul. Primarul este o slugă care se crede stăpân, slugă împlinită, stăpână pe extinctoarele şi cheile instituţiei.

Statul preferă oraşul, acolo concentraţia de indivizi e mai mare. Numai că la noi s-a întâmplat o ţeapă calitativă, satul s-a mutat la oraş, deci oraşul se cheamă mai multe sate cu acelaşi primar. Oraşul este o anomalie istorică, un cuib unde s-au adunat oamenii ca să mănânce, să se mănânce mai bine. Ciclop istoric, statul naşte pui vii la fel de monstruoşi: găini care (se) ouă de două ori pe zi, plop care face pere, răchită hibridă care oferă micşunele, verze record şi secretare dedate la muncă, însărcinate cu şefii lor din raţiuni de serviciu. Tăiaţi filmul, că lezează republica! Statul e coercitiv, că de aceea este stat: îi caută pe taţi în acte, pe mame în trecutul lor genetic, pe copii la verbele neregulate. Rolul presei, o frecţie la o limbă de lemn, e inutil, ca al evanghelizatorului în ceaunul tribului: nu poţi să-i înveţi pe canibali la pufarine sau vată pe băţ. Statul are vocaţie de jandarm, practică tunul cu apă şi tuşeul rectal. Are fitilul scurt, explodează din te miri ce: miliţia, mireasa cu trese a tuturor românilor arată că la noi statul este în genere iute la mânie. De fapt, statul e o imensă cultură de testicule soldăţeşti, prăsită artificial atât pe graniţă, cât şi în interior. Un guvern totalitar care reglementa până şi ritmul de creştere al sânilor prin pastile obligatorii. Statul dictează tot, deci şi istoria, un mezelic. În caz de abatere de la discursul unic, statul îşi întinde mâna şi te ia rapid şi fără cuvinte, ca un pipi de noapte. Cenzura e manierismul fatal al tuturor guvernelor pe moarte, ultimul lor copil în care-şi pun aiurea nădejdile.
Menajul stat-justiţie seamănă mai mult cu un divorţ acceptat. Dreptatea umblă mai mereu cu capul spart şi legată la ochi, că acolo a bandajat-o statul, din diversiune. Punctele de vedere ale statului sunt infailibile. Statul violează legea, apoi îi schimbă numele în ordonanţă. Discursul ordonanţelor sunt îndeajuns pentru a înţelege: statul te fentează discret pentru a trece el înaintea ta. Statul are un testicul supranumerar, de aici şi modul în care pune problema, de pe poziţia lui superioară. De-a lungul istoriei, s-a strâns atâta nedreptate, încât Apocalipsa se cere cu necesitate. Statul, ateu prin deprindere, ignoră sfârşitul istoriei, tarlaua pe care stă, ca dintele de porţelan caria. Statul este un vierme care roade inconştient trunchiul găunos al istoriei. După ce îl va fi doborât, va muri şi el, din lipsă de hrană. Statul are mare nevoie de eroi. Şi ce face istoria? Istoria îşi aşteaptă cuminte eroii să iasă de la duş, apoi îi usucă, îi ambalează şi-i îngroapă de vii în uitarea noastră. Istoria - minciună fosilizată, istoricii - canibali ai trecutului.
După beţia epocii de aur, ielele patriotismului, cârne, ne privesc mahmur, erecţie patriotică nu mai au astăzi decât nostalgicii, mai precis cei care atunci au avut şansa să fure mai bine. Statul nu-şi cumpără bătrâni, că, oricum, are destui şi, în plus, şi-au trăit traiul. Ei nu pricep un lucru clar: comunismul a fost legat în serie, capitalismul în paralel, aşa că tonele de nechezol băute în aşteptarea unei cafele mai bune au anulat definitiv gustul pentru ea. Şi, oricum, statul i-a deprins să gândească practic: e mai aproape cimitirul decât lumea ailaltă, aşa că prindeţi gropi cât mai sunt!
Bulgakov şi resemnarea filozofică a esticilor vizavi de greul istoriei: „Cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Statul se află într-o contradicţie flagrantă cu artistul. Artistul e cel mai periculos, căci are gura spartă şi în gură adevărul. Statul ştie că artistul e sensibil la dovezile de stimă, de aceea, pe care îl poate cumpăra, îl întărâtă asupra colegului de muză. Statul are oroare de pletoşi şi O.N.G.-uri, dacă ar putea, i-ar sugruma pe toţi rockerii ieşiţi din jaketa lui Elvis.

Vulg şi vulvă. Statul calculează aprioric şi gândeşte reducţionist: soldatul e glonţ, măcelarul carne, vaca balegă, preotul mărunţiş, pictorul tempera, judecătorul sugativă, strungarul menghină, solistul microfon, poliţistul semafor, femeia e o unitate de prestări servicii - un pistol cu coapse - bărbatul e carne de tun, copilul un urlac preţios - viitor factor de producţie -, pensionarul, un inutil care mănâncă şi bea de ciudă, un aparat retro-casnic. Pe stat nu-l doare dacă ţi s-a furat biciclul, ghinionul tău, au pierdut alţii mâini şi picioare în războiul de reîntregire! Statul te umple de tot felul de daruri: te duci la spital pentru un guturai şi vii acasă cu copil în braţe şi cu regina ploşniţelor în geamantan. Statul se teme de război doar dacă l-ar pierde. El stă frumos în graniţele sale, şi toarnă prin difuzor, în urechile publicului, otrava dulce a promisiunii.

De la stat s-au învăţat cele mai adânci cuvinte: ce se taie, nu se fluieră! 
                                  

                                    

Dracul

E rece, atonal, ahtiat după revoluţii, îi umblă pe mai-marii lumii spre progres, fumigena în care se ascunde. Împărat al muştelor, tomberon universal al strâmbătăţii, filosof al nimicului, se înfruptă din ruturile noastre, mizează enorm pe trup, sabotorul natural al sufletului. Ţine slujbe pentru bolnavii de ghinion, apoi îi loveşte cu damblaua norocului. Dracul nu e nici ateu, nici mason, nici liber-schimbist. Dracul e drac, adică unul care se crede Însuşi Dumnezeu. Cu aşa paranoie, întâlnită pe culoarele pestriţe ale Psihiatriei, nu e de jucat, trebuie să te pui în gardă, nu să îl conteşti, superior, luându-l drept bau-bau folcloric. Dracul e drac, forţă cosmică teribilă, şi dacă-ţi dă una, bine că nu e de capul lui, te lasă lat, cu toate sistemele tale anti-efracţie, cu tot miştoul tău de tip sagace. Un îndemn cuminte ar fi să nu-l zgândări, unii, pentru a trece puntea se fac chiar şi fraţi cu el.

Natura detestă golurile, îi repugnă vidul. Şi în chestiunile spirituale e la fel: dracul, unde găseşte un gol îşi plantează bocancii. Are undiţele aruncate în lume, nu se grăbeşte, are balta peşte. O întrebare legitimă e de unde atâta, cum de mai rezistă neamul omenesc. Ne vrea tuturor capul pe tipsie, are una pentru fiecare, călău al omenirii, aruncă sticlă spartă pe cărările prorocilor. Dracul are un registru colosal de intimidări, ne ştie foarte bine, că pe noi lucrează, noi, materia lui primă. Geambaş de suflete, cămătar perfid, dracul practică trocul şi dobânda naturală. El dă puţin, apoi te ia cu totul, cu pantofi, costum, cravată, să te anihileze în malaxoarele lui cosmice. Mai mult decât oricine, dracul jubilează gloria morţii fizice, parcă ar fi un pariu câştigat mereu cu istoria. A murit bogatul nemilostiv? De acum dracul e ruda cea mai apropiată a mortului, sau, cum se spune, l-a luat dracu’! Face contrabandă cu claruri de lună, le suceşte minţile poeţilor, îi face să se împuşte de disperare, de vid burghezo-moşieresc, cu toate că unii dintre păcăliţii aceştia au casă, masă, şpriţ, ţigări, adică tot ce le trebuie.

Paricopitat suprem, i se spune diavol, să fie mai acceptabil, dar el tot drac rămâne. În cârca lui tare, de hamal răzbunător, vai, ce nedreptate, se aruncă toate nedreptăţile săvârşite, de fapt, de către oameni. Demn de tot dispreţul, e în toată asuprirea, în lanţ, în bici, în tot ce prisoseşte unora şi lipseşte altora. Anomalie originară, căderea lui a antrenat Big-Bangul, adică gravitaţia, adică prăbuşirea. Maestru al butaforiei, îi arestează postmortem pe stăpâni, îi împăiază-n chip de slugă, se asigură prin degustare de calitatea pucioasei, face de gardă la fiecare Sodomă. Suceşte verbele, le pune la negativ, îl pune pe a avea rege peste a fi. Pizmaşul grotesc al diversităţii, uniformizatorul, totalitaristul, dracul e contabil şef peste tigve şi ciolane, moartea ţine cu el. Cu coarnele rupte în răbdarea de beton a vreunui sihastru sau a unei soţii bătute, lupta cu dracul se sfârşeşte doar la groapa omului. E mare patron, cu slugi, păcatul lucrează pentru el, în antrepriză. Pentru drac omul e aproapele lui dar numai în sens comercial, clientul. Dacă n-ar mai fi oameni, dracul ar tâmpi de singurătate, ar muta planete dintr-un sistem în altul, să nu se atrofieze. E imun la factori externi, nu fuge nici cu tămâie originală, de la Athos, nici cu usturoiul căluşarilor.

Dracul are şi el sinaxarele lui, pline de canibali, de dictatori, de vlădici suficienţi, permanenţi, absolut inamovabili, necesari. Grafoman cronic, notează tot, el e generalul răutăţii, adică răul în totalitatea lui. Dracul nu moare pentru că îngerii, inclusiv cei răi, nu mor. Mai mult, există un acord tacit între drac şi moarte, mijlocul lui preferat de transport fiind dricul, acea mocăniţă funerară cu tampoanele în Iad. Chiar şi după decretarea oficială a veşniciei, după Judecata de Apoi, el va fi mai viu ca niciodată, salahor al sentinţei finale, expert în mentenanţa imenselor rafinării, numite în popor cazane, pline cu blestemaţi. Atunci drepţii, de sus, de la umbră, vor mai striga un aliluia.