Poetul Daniel Turcea şi Dumnezeu

Poezia lui Daniel Turcea, atât de puţin cunoscută de noi, a fost considerată de părintele Dumitru Stăniloae ca fiind aproape de "Imnele dragostei dumnezeieşti" ale Sfântului Simeon Noul Teolog, prin înţelegerea Luminii nezidite ca iubire. O asemenea comparaţie este demnă de luat în seamă, mai ales că viaţa lui Daniel Turcea este un adevărat chip al pocăinţei de nădejde dătătoare pentru toţi cei căzuţi, pentru toţi cei care-L caută pe Dumnezeu şi nu L-au aflat încă.

Balada păsării

vie Lumină 

venind, pe cale

inima-mi cere

pasăre lină

sufletu-n lacrimi

vrea, fără vină

numai să-l apere

numai să-l poarte

sus

peste moarte

"Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu!"

Spovedania poetului Daniel Turcea la Părintele Arsenie Papacioc

Aflat în tinereţe într-o luptă "pe viaţă şi pe moarte" între moştenirea primită de la un tată liber-cugetător şi o mamă venită dintr-o familie de preoţi şi purtătoare a unui duh fierbinte de rugăciune, Daniel debutează în literatură cu volumul de poezii "Entropia", foarte bine primit de critica vremii, dar care este un delir al deznădejdii şi pe care îl va regreta toată viaţa. După ce se întoarce la Hristos, scrie "Epifania", o carte de poezii care dau mărturie despre trăiri de mare înălţime duhovnicească. Domnul a hotărât să-l cheme la El la vârsta de 33 de ani, după 8 luni de chinuri grele. Daniel s-a îmbolnăvit de un cancer foarte rar, pe care însă l-a văzut ca pe un dar de la Dumnezeu spre a-şi spăla păcatele.

Lucia Turcea, sora poetului, ne-a vorbit despre câteva momente extraordinare din viaţa "celui mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană", după cum l-a numit Părintele Dumitru Stăniloae.

- Doamnă Lucia, ştim că viaţa poetului Daniel Turcea a fost una puţin obişnuită... Ştim, de pildă, că la tinereţe s-a vindecat în chip minunat de o formă foarte gravă de astm, atunci când nu i se mai dădea nici o speranţă de viaţă...

- La 15 ani, aşa cum i-a apărut această boală dintr-o dată, aşa i-a şi dispărut. Mama s-a rugat foarte mult pentru el, a fost pomenit la Liturghii... Până atunci, Daniel se spovedea, se împărtăşea, credea în Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, era foarte smerit. Cât a fost bolnav, el a studiat biblioteca şcolii, încât ajunsese foarte avansat la liceu. Dar când i-a trecut astmul, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu... E un paradox ce s-a întâmplat cu el. Probabil că diavolul l-a pândit foarte mult şi a izbutit atunci să-l prindă, pentru că era din cale afară de inteligent. Atunci n-a mai vrut să-L recunoască pe Mântuitorul... A zis că, pentru el, Dumnezeu trebuie să fie ceva măreţ, ceva cu "surle şi tobe" - nemaipomenit, nemaiîntâlnit, grandios. Nu a putut înţelege smerenia Mântuitorului şi jertfa Lui, pentru că a devenit foarte mândru. Cu cât acumula mai multe cunoştinţe, cu atâta se mândrea mai tare.

- Era conştient de capacităţile lui...

Nu numai că era conştient, ci avea mândria asta a minţii, luciferică. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat nici o clipă, el a avut înger de la Botez foarte tare. Şi, pentru că nu mai voia să-L recunoască pe Dumnezeu deloc, s-a apucat să studieze toate religiile, toţi zeii aztecilor, egiptenilor, fenicienilor, grecilor, romanilor, pe Buda, Confucius, Mahomed... A fost de o sinceritate extraordinară în a-L căuta pe Dumnezeu. Era ceva care-l devora, pur şi simplu. Nu se pune problema că n-ar fi vrut să ştie de Dumnezeu, ci nu L-a înţeles pe Dumnezeu din cauza mândriei - pe Dumnezeul cel adevărat.

Când a mers la facultate, la Arhitectură, vizavi era o cârciumă, unde veneau şi scriitori, şi artişti plastici - printre ei, Nichita Stănescu, cu care a ţinut apoi o masă rotundă... Şi cu el se împletea în băutură, că Nichita era alcoolic, săracul - Nichita bea o sticlă, iar Daniel o ladă de bere. Şi povesteau acolo, la masă, de toate ştiinţele şi filosofiile. Profesorii de la Arhitectură îl considerau un derbedeu, că venea mahmur la cursuri, dar tot le punea nişte întrebări de îi lăsa mască... Avea nişte idei cu totul altfel decât ceilalţi colegi ai lui. Şi Ascanio Damian, rectorul de atunci, l-a chemat pe tata şi i s-a plâns de toate. Tata i-a aplicat o corecţie şi de atunci a început să-i devină străină facultatea, să aibă o silă de ea. Profesorii nu-l mai priemeau la examene sau, dacă-l primeau, îl picau. Din cauza asta, a promovat facultatea în 1974, după 10 ani...

"Am avut înger tare!"

- Şi totuşi, cum a ajuns la Hristos?

- E o întîmplare cu totul şi cu totul deosebită. A zăcut neîncetat două săptămâni într-o cârciumă din Militari, împreună cu nişte scriitori, undeva foarte departe de casă. Noi credeam că murise deja, sora mea voia să anunţe autorităţile. Mama se ruga în fiecare zi cu lacrimi pentru el şi ne spunea: "Să nu faceţi nimic, că el o să vină. E sănătos şi o să vină acasă!"

Şi, într-o dimineaţă, stând el acolo şi gândindu-se ce e cu el, cum îl cheamă, la un moment dat o vede pe mama - şi mama chiar atunci se ruga! A văzut-o pe mama într-o lumină mare, rugându-se pentru el cu lacrimi. Şi pe loc şi-a adus aminte cine e el, şi cine e persoana aceea - că e mama - şi că a stat două săptămâni în cârciuma aia, şi-a adus aminte tot... Şi-a dat seama că el acolo nu are ce să caute, şi că rugăciunea mamei îl va salva, va putea ieşi de acolo...

Şi a simţit atunci că o mână ocrotitoare ("cineva" care avea un efect binefăcător pentru sufletul lui, îl alina, îl curăţa, despre care mi-a spus mai târziu că ar fi fost îngerul păzitor) l-a luat de încheietura mâinii şi l-a adus acasă, în faţa uşii. Acolo i-a dat drumul. Mi-a zis după aceea: "Am avut înger tare!" Când i-am deschis uşa, m-am speriat de el. Nici nu l-am recunoscut. Avea o figură înspăimântătoare, întunecată, cu ochii indefiniţi, incerţi, duhnea, era murdar... Trece pe lângă mine, se duce la mama, îi cade în genunchi, îi sărută mîna şi începe să îi ceară iertare. Apoi s-a dus în camera sa şi a dormit trei zile la rând.

Când s-a trezit, s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos şi a venit să vorbească cu mine. Avusese un vis ieşit din comun. A văzut o biserică mare, din piatră şi cărămidă, cu trepte multe, frontonul se pierdea în nori. Şi el voia să intre în biserica aia, şi-mi zice: "Am păţit ca Sfânta Maria Egipteanca!" (o iubea mult pe Sfânta Maria Egipteanca): a vrut să intre şi a simţit o mână nevăzută care l-a împins şi a căzut cu fruntea pe prima treaptă. Simţea cum fiecare fibră din interiorul lui este sfâşiată, ca de nişte căngi interioare, parcă era tăiat cu cuţite. Simţea nişte dureri înfiorătoare - nici să moară nu putea, nici să trăiască nu putea. Şi a început să-i strige pe toţi întemeietorii de religii, ca să-l ajute. Cu cât striga mai tare, cu atât îi era mai rău. Şi când a ajuns la paroxism - nu mai putea nicicum, zicea că a trecut prin chinurile iadului! -, când a simţit că era într-o situaţie fără ieşire, şi-a adus aminte şi a strigat din toată fiinţa lui: "Mântuitorule, ajută-mă!"

În momentul ăla, s-a putut ridica în picioare şi din biserică au ieşit doi tineri - unul îmbrăcat în episcop, cu Evanghelia în mână, şi unul îmbrăcat în ostaş roman, cu suliţă şi cruce.Şi cel îmbrăcat în ostaş roman a zis: "Pe acesta îl iau eu!", iar cel îmbrăcat în episcop a zis: "Nu, eu îl iau pe acesta, ştii că eu mă ocup de tineri!". El n-a ştiut cine sunt, i-a dat mâna celui îmbrăcat în episcop şi atunci a zburat, prin partea de sus a uşii de la intrare, direct în turlă, până la Pantocrator.

S-a uitat peste tot, îi plăcea aşa de mult... uitându-se în jos, i-a văzut pe cei doi tineri cum se duc şi se aşează de o parte şi de alta a catapetesmei, în picioare. Ei ieşiseră de acolo, de fapt, şi s-au aşezat la locul lor. Erau Sfântul Elefterie şi Sfântul Gheorghe. Pe urmă a planat în faţa catapetesmei şi a văzut-o pe Maica Domnului pe nori, în picioare - o apariţie impresionantă  a Maicii Domnului! S-a dus la ea, s-a închinat la Prunc, s-a închinat la Maica Domnului, şi s-a aşezat cu urechea, şi i-a auzit bătăile inimii... Şi s-a trezit zicând: "Eu aici, aşa, aş vrea să stau!".

"M-am rugat pentru el cu o disperare extraordinară"

Apoi mi-a spus: "Din moment ce sunt în Bucureşti şi am visat biserica asta, înseamnă că biserica e din Bucureşti, mă duc s-o caut!". Începând din acea zi, n-a mai fumat aşa de mult, n-a mai băut atât alcool, n-a mai băut atâta cafea, n-a mai lipsit acasă nici o noapte... A început să meargă cu noi la biserica din Drumul Taberei. La început îi era foarte greu să stea. Până la urmă, a început să stea, s-a spovedit de mai multe ori, s-a şi împărtăşit. Toate acestea aveau efect asupra lui, ca să-şi dea seama până la urmă că e păcătos şi că, de fapt, caută un părinte cu care să se sfătuiască. Încă nu era lămurit în legătură cu Dumnezeu, a mai diminuat din faptele acelea, dar nu le-a lăsat. Mergea la biserică, dar nu înţelegea mare lucru.

Şi, la un moment dat, vine la mine şi-mi zice aşa: "Ştii care-i treaba? Eu am căutat biserica aia un an de zile. Uite, azi se împlineşte un an."  Mie nu-mi venea să cred! "Şi pentru că n-am găsit-o, de acum încolo o să fac toate lucrurile pe care nu le-am făcut! Visul n-a fost de la Dumnezeu, fiindcă n-am găsit biserica, e clar!". Eu atunci am înţeles că e un moment atât de puternic, încât, dacă acum nu se întâmplă ceva cu el, de mâine se va apuca de toate relele pe care nu le-a făcut. Şi i-am zis, blând de tot: "Uite, te rog eu, mai caută şi astăzi biserica... Şi, dacă n-o găseşti, de mâine poţi să faci ce vrei, că eu oricum  nu te pot împiedica.". El stă, se gândeşte: "Bine..." A plecat ţâfnos, trântind uşa.

Şi, cum a ieşit el pe uşă, eu m-am dus, aşa cum eram, de la bucătărie, la icoana Maicii Domnului, care avea candela aprinsă (mama se ruga încontinuu pentru el). M-am dus şi m-am rugat câteva secunde, un minut, în disperarea mea extrordinară: "Doamne, nu se poate să-l laşi! Omul ăsta Te-a căutat un an de zile, zi de zi! Dacă Tu i-ai arătat biserica în vis, ajută-l s-o găsească!"

Peste o jumătate de oră, intră el, bucuros, mă ia în braţe, mă învârte prin bucătărie! "Hai repede cu mine, lasă totul! Hai c-am găsit biserica! Hai să ne rugăm acolo!" În gândul meu: "Slavă Ţie, Doamne!" Ce i s-a întâmplat? Când a plecat, a luat troleibuzul. Şi troleibuzul a avut o pană în Piaţa Operei. Toată lumea a pornit-o pe jos spre Piaţa Kogălniceanu. El a stat, s-a uitat în jur... şi vede o biserică. Noi treceam în fiecare zi prin spatele ei, dar niciodată n-o văzusem din faţă. Şi s-a apucat să-i caute intrarea. Şi, când o vede... biserica din vis! Intră în biserică şi-i vede pe cei doi Sfinţi, Gheorghe şi Elefterie, o vede şi pe Maica Domnului, vede Pantocratorul... Am stat cu el toată ziua în biserică. după aceea am aflat că Maica Domnului era picatată de Părintele Arsenie Boca.

Ăsta a fost momentul lui cel mai zguduitor! Atunci s-a hotărât: "De acum, mergem la biserica Sfântul Elefterie!" Era plin de pensionari, nu erau tineri deloc... La Paşti am fost să ne spovedim la parohul de acolo. S-a spovedit şi Daniel, însă foarte pe scurt (era şi lume multă care aştepta, înghesuială mare) apoi ne-am împărtăşit... Atunci Daniel a conştientizat că este cel mai nemernic om de pe pământ, care nu merită să răsară soarele deasupra lui nici o zi, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu cum nu se poate! Că el, în loc de împărtăşanie a luat foc, pentru că nu şi-a spovedit păcatele!"

De atunci se tot gândea ce să facă, unde să se spovedească, fiindcă vedea că unii preoţi sunt aşa, foarte expeditivi, întreabă doar câteva lucruri: dacă te-ai certat cu cineva, dacă te-ai împăcat, dacă ai ţinut un pic de post... Dar el îşi dădea seama că e păcătos şi că nu-L înţelege pe Dumnezeu! Aşa că trebuia să găsească un preot care, după ce o să-i pună toate întrebările din toate ştiinţele şi culturile, să-i răspundă la ele şi să-i spună că Dumnezeu este mai mare decât tot ceea ce ştie el! Asta se întâmpla, de acum, prin 1976... Visul l-a avut în 1972, biserica a găsit-o în 1973... Un an ne-am dus în Drumul Taberei, un an la Sfântul Elefterie ţi un an la Sfântul Ilie Gorgani (că pe el îl chema Ilie-Daniel, şi a vrut să mergem la o biserică cu hramul Sfântul Ilie).

Spovedania la Părintele Arsenie Papacioc

Şi, într-o zi, un prieten al lui, arhitect, i-a zis - de la Dumnezeu a fost! - "Iliuţă, te duc eu la Cernica, la un părinte nemaipomenit, care a făcut puşcărie mulţi ani! E un om cum rar întâlneşti pe lumea asta. Cred că o să-ţi explice ce vrei tu să ştii!" Şi aşa s-a dus la părintele Arsenie Papacioc. Când a plecat, Daniel mi-a zis: "Dacă Părintele ăsta nu-mi răspunde la toate întrebările pe care i le pun şi nu mă va convinge, e totul degeaba!" Dar Dumnezeu a lucrat cu el extrordinar...

Când a ajuns acolo, era ca un mieluşel blând. A plecat de la 6 dimineaţa, s-a dus la Dumnezeiasca Liturghie, a stat la toată slujba, s-a închinat la Sfântul Calinic... Şi, imediat după Liturghie, Părintele Arsenie îl aştepta la chilie. În momentul în care l-a primit, în el s-a produs ceva extraordinar. Părintele avea asemenea lumină în priviri şi era atât de induhovnicit... L-a primit cu braţele deschise, din tot sufletul, şi a stat cu el 8 ore. Vă daţi seama? Dar nici Daniel nu s-a lăsat! I-a pus toate întrebările! Părintele mi-a spus după aia: "Eu când l-am văzut că vine la mine, de cum a intrat pe uşă, l-am îndrăgit. Era atâta sinceritate în el, atâta dorinţă de a afla adevărul, cum mie mi se pare că n-am mai întâlnit la nimeni... Şi de unde era să ştiu eu toţi termenii ăia pe care i-a învăţat el? Mai ştiu şi eu, dar nu aşa... Dar n-a fost nici o problemă, că I-am zis lui Dumnezeu: "Doamne, Tu ai zis: când veţi fi întrebaţi, să nu vă gândiţi ce veţi răspunde, că Duhul Sfânt vă va da vouă în ceasul acela ce să spuneţi. Doamne, Tu ai zis asta, Tu să-mi spui ce să-i răspund..."

Şi mi-a spus după aia Daniel: "Măi, m-a demontat cărămidă cu cărămidă! La un moment dat, eu nu mai ştiam ce să-i spun, iar Părintele anticipa întrebările în nişte termeni care mie nici nu-mi treceau prin minte! Aşa că m-a terminat complet!"

Şi îmi tot zicea Părintele Arsenie: "Cum era să-l las să plece de la mine cu vreo întrebare nerăspunsă, cu vreun dubiu? Eu n-am avut nici o treabă: Duhul Sfânt spunea, eu îi ziceam... Am spovedit în puşcărie savanţi, dar cea mai grea spovedanie pe care am avut-o în viaţa mea a fost asta, cu fratele Daniil. În momentul în care i-am demosntrat că Dumnezeu e mai mare decât toate, l-a apucat un plâns..."

Când a început să se spovedească, Dumnezeu i-a pus în minte să spună păcatele întocmai după pravilă - el, care nu citise niciodată un îndreptar de spovedanie! zicea Părintele: "Aşa plângea, că eu trebuia să mă rog la Dumnezeu, ca să înţeleg ce-mi spune, că nu-l mai puteam opri din plâns. Şi-aşa cum mi-a dat Dumnezeu să-l înţeleg, l-am înţeles ce spunea."

După ce-au stat opt ore, fiindcă era nemâncat, Părintele i-a dat dezlegare şi l-a împărtăşit pe Daniel. Nu i-a dat nici un canon. I-a zis aşa: "Tată, canonul pe care trebuia să-l faci frăţia ta o să ţi-l fac eu. Dar un singur lucru te rog, şi te rog din toată inima mea de părinte duhovnicesc, frate: dacă ţi-e milă de bătrâneţile mele, să nu mai greşeşti! Că, dacă un preot mântuieşte o mie de suflete şi pierde unul singur, cu el de gât în iad se duce. Şi, tată, vezi să n-ajungem amândoi în iad..."

Şi după aceea i-a zis aşa: "Când te duci acasă, să mănânci mâncare de post vreo trei zile!" Şi Daniel a stat cu împărtăşania aceea, cu anafură şi cu aghiasmă o săptămână! N-a mâncat nici o mâncare de post.

Ce-a mai făcut Părintele, o altă pedagogie duhovnicească: a scos din bibliotecă toate cărţile de canoane, şi s-a apucat să-i zică: "Uite, vezi, pentru păcatul ăsta: la Sinodul de la Calcedon se spune atâţia ani să nu te împărtăşeşti, Sfântul Vasile cel Mare spune atâţia ani, Pravila de la Govora atâţia ani..." Şi a adunat toţi anii de la toate păcatele pe care i le-a spus şi i-a zis: "Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu! Trebuia să nu te împărtăşeşti 360 de ani!" Daniel a fost extraordinar de impresionat că aşa lucru mare i-a iertat Dumnezeu. Şi mi-a spus că atunci când a simţit mâinile Părintelui pe cap că îi dau iertarea, când Părintele a rostit rugăciunea de iertare, a simţit cum o răutate groaznică a ieşit din el şi cum i s-a limpezit mintea. Se simţea sănătos complet, fără o fărâmă de boală...

                                                                                                                         (va urma)

Material realizat de Raluca Tănăseanu şi Radu Hagiu

Preluat din Revista "Familia Ortodoxă", nr. 42

Isihia

Sfânta iubire
-căci în jurul inimii roteşte acoperământul
întunericului
cel ce cere va lua
cu faţa descoperită (adică omul dinăuntru)
oglindind
Slava Domnului

nu aripi trupeşti ca ale pasarilor
ci ale Duhului, chemând, uşurând,
cu aripi inteligibile.
Cel nesfarşit şi fără trup se micşorează pe Sine
din Bunatate nesfârşită.

Trupul acesta subţire s-a îmbrăcat
prin ochiul care vede.

Mai mult decât sa arzi pe rug
rug ţi-e şi trupul de-l
desparti de suflet
şi-l însetezi de patimă şi somn.

Mai mult decât să-l laşi să muşte biciul
din trup, pentru că nu poţi nici şopti
că Dumnezeu e numai o părere
că nu-i în tine
şi decât tine nu-i adevărat,

Mai mult decât sa creşti ca o fântână
între nisipuri
este să ai milă
de cel sarac, de cel
ce are
de tine,
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde, sau
de hrana ta mai multa lipsă,
căci daruind, lui Dumnezeu te asemeni.