Walter Ghicolescu

 
Walter Ghicolescu - Nu-mi spune 

 
Walter Ghicolescu - Singur pe drum 

 
Walter Ghicolescu - Taina zapezii 

 

                                                     Walter Ghicolescu- Popas in alt cantec

 
Walter Ghicolescu - Buzunarele toamnei (reupload) 

 

                                                              Walter Ghicolescu - Vrajitorul 

...pildă

...din viaţa Sf. Siluan Athonitul

În seara asta am fost la Sfântul Maslu. Unul dintre părinţii slujitori a ţinut să amintească faptul  că  astăzi l-am prăznuit pe Sf. Siluan Athonitul. Ca urmare,  părintele  ne-a  povestit   o   întâmplare  din viaţa sfântului. Într-una din călătoriile sale cu trenul, în compartiment, un tovarăş de drum îl îmbia cu ţigări. Sfântul Siluan îl refuza politicos, celălalt insista. Renunţând acela, s-a ridicat spre a merge să fumeze singur. Sfântul i-a pus în vedere să spună şi o rugăciune înainte de a-şi aprinde ţigara. Omul a stat pe gânduri şi i-a răspuns că aşa ceva nu poate să facă, nu se cuvine să stea rugăciunea înaintea aprinderii unei ţigări. 

Şi uite-aşa... s-a luminat călătorul. A înţeles că bine ar fi să nu purcedem la îndeplinirea niciunei fapte înaintea sau în urma căreia nu putem să spunem o rugăciune.

Pentru rugăciunile Sfântului Siluan Athonitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Nopţile

...de Octavian PALER (din volumul Scrisori imaginare)

 
Cornel Constantiniu - Noapte de catifea

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,

totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,

îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,

totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,

hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,

totdeauna ca în prima noapte a lumii

şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,

totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare

şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii

fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,

totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,

totdeauna despărţirile,

totdeauna dragostea ameninţată de alţii

şi de noi înşine,

totdeauna sub acest soare negru

care ne luminează, când se ating, mâinile,

totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre

vor ajunge la capătul dragostei noastre

şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim

dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,

dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.

Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,

ea, care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă,

şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,

va muri nu din pricina nopţii

ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

 
Cornel Constantiniu - Iubirea ta 

...prietenie

Statisticile vorbesc: libertinajul sexual şi perversiunile conduc la cancer

...articol preluat din revista FAMILIA ORTODOXĂ, nr. 8/2010
...de Virgiliu Gheorghe

...nedumerire: Să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu înţeleg cum (dacă este adevărat) relaţiile sexuale pot constitui un factor de risc în apariţia cancerului. În primul rând, mă gândesc că Dumnezeu nu le-ar fi lăsat dacă ne puteau face rău. Şi dacă, într-adevăr, ar putea constitui un pericol, revistele pentru tineri sau revistele de specialitate, mass-media, în general, nu ar fi amintit despre ele? Cancerul este o boală cumplită, de aceea nu cred că avem voie să speriem pe cineva informându-l greşit, după cum ar fi de neiertat să nu-i prevenim pe tineri.

 
Valeriu Sterian - Vino Doamne

...din păcate, revistele pentru tineri sunt acelea care promovează astăzi destrăbălarea şi perversiunile. Deci e greu de crezut că acestea vor avea interesul să spună adevărul. Mai cu seamă în contextul în care vânzările cresc proporţional cu magia aceasta a erosului liberalizat şi pervers.

Revistele de specialitate din România nu sunt nici ele atât de obiective pe cât ni se pare nouă. De comunism am scăpat, dar nu şi de obedienţa, mediocritatea şi prostia care guvernează adesea mediile de informare. Atâta vreme cât politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a ONU şi a UNESCO sunt favorabile avortului, masturbării şi în genere tuturor mijloacelor care împiedică naşterea de copii, e de asemenea firesc ca instituţiile mediatice de la noi, atât de supuse intereselor globale, să se ferească a spune adevărul. Situaţia nu este specifică României. Totuşi, spre deosebire de ţara noastră, în Occident studiile de specialitate scot la iveală adevărul. Numai că şi acolo mediatizarea este ca şi inexistentă, din cauza aceleiaşi politici anti-viaţă pe care o practică organismele mondialiste şi presa care le deserveşte.

În primul rând, trebuie să facem diferenţa între legătura trupească dintre soţ şi soţie în contextul relaţiilor conjugale şi relaţiile sexuale petrecute în afara acestui cadru - desfrânarea, adulterul, perversiunile. În mod evident, relaţiile trupeşti fireşti între soţi nu constituie un factor de risc pentru apariţia cancerului. Relaţiile sexuale la care ne referim reprezintă un abuz, o perversiune, până la urmă un fel de cult al sexului, al unei genitalităţi scoase complet din contextul scopului său central - naşterea de copii. În cele câteva pagini ale revistei noastre e aproape imposibil să facem o analiză amănunţită a studiilor care vizează legătura între perversiunile şi relaţiile sexuale practicate în afara tainei căsătoriei şi apariţia cancerului. Dar vă putem ghida cumva în lămurirea acestei chestiuni.

În cazul bărbaţilor, trebuie să aducem în discuţie cancerul de prostată, acesta constituind a doua cauză de mortalitate prin cancer, după cancerul de plămâni. În S.U.A., spre exemplu, unul din 36 de bărbaţi moare din cauza cancerului de prostată. În aceeaşi ţară, se apreciază că în 2010 vor fi depistate în jur de 217.730 noi cazuri de cancer de prostată şi vor muri din cauza acestei afecţiuni în jur de 32.050 de bărbaţi. Urmărind creşterea incidenţei cancerului de prostată, studiile arată că unul din şase bărbaţi americani se diagnostichează cu cancer de prostată de-a lungul vieţii. Aceleaşi creşteri îngrijorătoare ale incidenţei şi a mortalităţii din pricina cancerului de prostată se înregistrează şi în Europa, Canada şi Australia. Şi este normală o asemenea răspândire a bolii, atâta timp cât relaţiile sexuale în abuz constituie un semnificativ factor de risc în apariţia acestei boli.

În anul 2002, în urma unei meta-analize, L.K. Dennis şi D.W. Dawson de la Universitatea din Iowa, S.U.A.,  au ajuns la concluzia că factori de risc în apariţia cancerului de prostată sunt:

1. Bolile infecţioase cu transmitere sexuală;

2.Creşterea numărului de parteneri sexuali;

3.Creşterea frecvenţei relaţiilor sexuale, peste trei pe săptămână, la vârsta adultă.

De asemenea, într-un vast studiu iniţiat de University of Nottingham Madical School, la care au colaborat mai multe instituţii din Anglia şi întreaga lume s-a ajuns la concluzia că un important factor de risc în apariţia cancerului de prostată îl constituie masturbarea. Din acest studiu rezultă că aceia care se masturbează mai des fac cancer de prostată cu o probabilitate de 79% mai mare decât aceia care se masturbează mai rar. Iar care se masturbează moderat au cu 70% mai mare riscul de a dezvolta un cancer de prostată decât cei care nu se masturbează deloc. 

Desigur, există şi alţi factori de risc, cum ar fi alimentaţia şi infecţiile repetate, însă o explicaţie a creşterii fără precedent a acancerului de prostată în ultimele decenii o vom afla în patologia comportamentului sexual, în răspândirea consumului de pornografie. Pornografia însăşi creşte riscul răspândirii cancerului de prostată, atât indirect, prin stimularea comportamentelor sexuale bolnave, cum ar fi masturbarea, cât şi prin afectarea activităţii hormonale. Se ştie, de pildă, că pornografia creşte nivelul de tesstosteron în organism, în condiţiile în care concentraţiile mari de testosteron cresc riscul dezvoltării cancerului de prostată.

La femei, cancerul de col uterin este legat direct de natura comportamentului  sexual. Din studiile întreprinse, rezultă că femeile care nu întreţin relaţii sexuale aproape că nu dezvoltă această formă de cancer.

Potrivit Institutului Guvernamental pentru Sănătate din Australia, principalii factori de risc în apariţia cancerului de col uterin sunt:

- relaţiile sexuale la vârste mici, posibil înainte de 15 sau 16 ani;

- relaţiile sexuale cu mai mulţi parteneri sexuali;

- mai cu seamă dacă aceştia practică acelaşi libertinaj sexual sau perversiuni.

Atât la bărbaţi cât şi la femei, perversiunile conduc la apariţia cancerului anal şi a cancerului de gât şi cap. Vom stărui mai mult asupra cancerului de gât şi cap, datorită răspândirii şi mortalităţii tot mai mari pe care o înregistrează în zilele noasre. Prin cancerul de gât şi cap înţelegem tumorile localizate în spatele buzelor, în zona limbii, a gingiilor, a bolţii palatine, a faringelui şi laringelui etc. Boala, ca şi tratarea sau extirparea tumorilor, conduce adesea la desfigurarea omului, la pierderea posibilităţii de a  mai vorbi, la dificultăţi la înghiţire şi salivare - un adevărat calvar.

În urmă cu câteva zeci de ani, acest cancer se întâlnea numai la fumători sau la consumatorii de alcool. Îşi făcea apariţia pe la vârsta de 50 de ani, după mulţi ani de fumat şi băut. În ultimele două decenii, însă, incidenţa cancerului oral la vârsta de 40 de ani s-a dublat întâlnindu-se chiar începând cu vârsta de 30 de ani.

În America, numărul cazurilor a crescut cu 22% între 1999 şi 2006. În ultimul deceniu s-a înregistrat o creştere de 50% la cancerul oral, iar în ultimii 40 de ani o creştere de patru ori la pacienţii tineri care suferă de această formă de cancer.

Dintr-un studiu la care au participat şapte instituţii şi universtităţi din Anglia, Germania, Australia şi America, rezultă în mod clar că tot mai frecventa apariţie a cancerului de gât şi cap este strâns legată de răspândirea perversiunii sexului oral.

Într-un alt studiu, s-a constatat că răspândirea acestui tip de cancer creşte o dată cu numărul aşa-zişilor parteneri sexuali. La peste şase parteneri pe perioada vieţii cresc de 8,6 ori şansele dezvoltării cancerului de gât şi cap.

Există o bibliografie extrem de bogată care susţine legătura  existentă între defrânarea şi perversiunile camuflate sub termenul corect-politic de "relaţii sexuale" şi apariţia a diverse forme de cancer. Acestea sunt însă foarte rar mediatizate.

Cancerul este o boală gravă; o boală care, în cele mai multe cazuri, îl condamnă pe om la moarte. Dar până la cancer există o mulţime de alte afecţiuni provocate de pornografie, desfrânare şi perversiuni. În primul rând, am putea aminti scăderea imunităţii, căci aceasta atrage după sine o mulţime de alte boli. Pe urmă  ne confruntăm cu bolile neurologice şi psihice, care încep de la dureri de cap, slăbirea atenţiei, a motivaţiei şi a concentrării, labilitate psihică, tulburări emoţionale şi sfârşesc în depresii grave ce ajung în unele cazuri până la sinucidere. Există o mulţime de dereglări induse de aceste comportamente sexuale aberante. Căci, dacă în mod obişnuit excitarea sexuală şi actul sexual conduc la modificări masive ale activităţii hormonale şi nervoase când ele sunt exacerbate - nedesfăşurându-se în cadrele fireşti ale vieţii conjugale - vor conduce la dezechilibre grave  de natură organică şi neurologică.

Fericirea tinerilor din zilele noastre, plămădită din fantasme, e din ce în ce mai scurtă. Amăgăţi de visul colectiv  pe care-l întreţine televiziunea şi internetul, ei abia aşteaptă să "intre în viaţă", să se înfrupte din plăcerile produse de trupurile celorlalţi. Îşi fac pregătirea cu reviste, filme şi site-uri deochiate, pe urmă îşi încep viaţa de adult înainte să-şi termine bine pubertatea. Apar neliniştile, anesteziate cu băutură, droguri sau sex. Pe urmă se simt tot mai singuri, tot mai epuizaţi. Nici iubirea nu-i mai motivează, deşi sufletul lor o doreşte; nici dispoziţie de dragoste jertfelnică nu mai găsesc în anturajul decăzut în care au intrat. După câţiva ani de plăceri dezordonate, grijile, stresul şi bolile îşi cer drepturile. Firea îşi spune cuvântul. Fericirea, precum Fata Morgana, le-a scăpat printre degete. Şi cât este de greu să o iei de la început, când mintea e spurcată cu imagini ale păcatului şi perversiunilor, când trupul e epuizat şi bolnav! Omul nădăjduieşte încă, dar nădejdea sa are un sens numai dacă-l regăseşte pe Dumnezeu.

Scriem aceste rânduri ci încredinţarea că acesta este adevărul. Poate că cineva va afla astfel despre dezastrul la care duce păcatul desfrânării. Măcar cei care se află la început să nu mai meargă pe acest drum care, din păcate, duce la boală, suferinţă şi moarte, sufletească şi trupească. Depinde şi de dumneavoastră, cititorii noştri, ca lumea să afle că astăzi calea morţii este mai largă decât marile autostrăzi, însă ea duce la prăpastie, în timp ce calea strâmtă a vieţii în Hristos se îngustează tot mai mult, sub presiunea mass-mediei şi a pornografiei, dar ea ne conduce întotdeauna la frumuseţea şi adevărul vieţii celei adevărate.
 

ROLUL IUBIRII ÎN PLĂMĂDIREA COPILULUI

...de Adriana Hâncean, psiholog
...preluat de aici: http://www.familiaortodoxa.ro/

Cu adevărat, noi, ca părinţi, suntem datori să asigurăm copiilor noştri un viitor cât mai bun – atât cât ţine de noi; iar când vorbim de viitor înţelegem că această lume şi această viaţă nu reprezintă realităţi ultime.

Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?

Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.

Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.

Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

 
Folk - Grupul Ecoul - Din copilarie

 

De asemenea, ar fi interesant de amintit o observaţie făcută chiar de ştiinţa modernă: uterul purtător de o nouă sarcină, survenită însă după un avort, poartă întreaga încărcătură a faptei săvârşite; energetic vorbind, el este un „uter mort”. Acest fapt este resimţit de noua făptură într-un mod negativ pentru plămădirea sa ca vas sufletesc. Din această pricină, există oameni care, deşi au avut parte de cele mai bune condiţii de educaţie şi chiar de iubire, poartă în ei un strigăt mut, o durere şi o angoasă inexplicabile. Poate chiar ar trebui realizat un studiu care să surprindă trăirile celor veniţi pe lume după mai multe avorturi săvârşite de cuplul parental.

Această nouă făptură este, într-adevăr, foarte prezentă şi sensibilă la tot ce se întâmplă în spaţiul său intrauterin şi extrauterin; multe mame relatează că simt purtând pe altcineva, o fiinţă care uneori are propriile preferinţe, inclusiv alimentare.

Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.

După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.

În perioada alăptării, se instituie ceea ce psihologii numesc comunicarea intimă de maximă afecţiune, ce se face pe o rază de douăzeci-treizeci de centimetri, egală cu distanţa dintre faţa mamei şi cea a copilului aflat în braţe. Această distanţă de intimitate se va păstra şi în viaţa de adult, definind capacitatea persoanei respective de-a intra într-o relaţie de apropiere emoţională cu o altă persoană. Este ştiut că acele persoane care nu au stabilit un contact de apropiere potrivit în această perioadă timpurie a vieţii vor avea dificultăţi la maturitate în a permite persoanelor care-i iubesc (soţ, soţie, copil) să intre în spaţiul lor personal şi vor afişa mai degrabă o distanţă emoţională, voită sau nevoită.

De asemenea, esenţială şi preferată de copil până la vârsta de un an este atingerea, ca ingredient al maximei afecţiuni pe care acesta o resimte. Există, în acest sens, o maturitate emoţională a copilului în vârstă de un an, care se exprimă prin dobândirea unui sentiment fundamental de încredere, izvorât din calitatea interacţiunilor cu mama sa.

Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…

Alăptarea, în sine, este un multiplu proces de hrănire a copilului. Actualmente, hrănirea naturală a copilului la sân este din ce în ce mai promovată în multe medii medicale de specialitate, avându-se în vedere multiplele ei avantaje, dintre care două sunt esenţiale: întărirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care îi conţine laptele mamei, şi întărirea „sistemului imunitar afectiv”, prin relaţionarea emoţională unică din timpul alăptării.

Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângelui ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.

Înţărcarea bruscă sau timpurie a copilului determină o cerinţă psihologică continuă de „lactaţie”. Această nevoie, neîmplinită cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate în felurite forme de dependenţă (ţigări, cafea, alcool), până la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

În timp ce copilul doarme, mama îi poate vorbi despre tot ce doreşte mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândeţe, încredinţându-l ocrotirii Maicii Domnului şi Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale se vor înregistra în subconştientul său şi se vor face lucrătoare. Bebeluşul este foarte fragil în această etapă; dacă el asistă la anumite conversaţii sau scene care sunt vătămătoare sufleteşte, chiar dacă nu le înţelege pe moment, mai târziu acestea vor deveni sursa unor tulburări în plan emoţional sau comportamental.

Mama trebuie să se hrănească zilnic din dragostea lui Dumnezeu în rugăciune, pentru a putea dărui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Dacă pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra încă în Biserică pentru a-l împărtăşi, ori dacă mama are mai mulţi copii, de diferite vârste, în aceste momente naşii de botez devin foarte importanţi, pentru a împlini şi suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casă. Foarte mulţi duhovnici amintesc că în vremurile noastre revigorarea instituţiei năşiei este o prioritate.

În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.

Tatăl are, în mod firesc, o voce mai gravă şi structurantă în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Mama, în schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenţa iubitoare şi fermă a tatălui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfârşitul primului an de viaţă, copilul este deja capabil să recunoască rolul tatălui şi pe cel al mamei şi să le atribuie intenţii diferite în raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicării taţilor în creşterea copiilor începând cu mica copilărie (0-3 ani) au arătat beneficiile pe termen lung în dezvoltarea acestora, şi anume: creşterea coeficientului de inteligenţă la vârsta şcolară, o capacitate de concentrare mai bună, o dorinţă mai mare de a învăţa, un simţ al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interacţiunilor dintre copilul ajuns la vârsta de un an şi aparţinătorii lui semnificativi (în primul rând părinţi, apoi bunici, naşi, după fiecare caz în parte) este ilustrată amplu de teoriile ataşamentului. În jurul vârstei de opt-nouă luni apare frica copilului de persoane necunoscute şi anxietatea la separarea de mama sa. O despărţire bruscă şi îndelungată de mamă, nesuplinită de persoane cu care copilul este obişnuit, produce efecte dezastruoase pentru sănătatea emoţională pe termen lung a acestui copil, aşa cum se poate observa la mulţi dintre copiii abandonaţi în centre de plasament.

În „paradigma străinului”, s-a putut evidenţia în condiţii experimentale calitatea relaţiei mamă-copil, definindu-se trei tipuri de ataşament care tind spre permanentizare. Astfel, dacă mama (tatăl) părăseşte încăperea pentru câteva minute (trei minute, în experiment) şi pruncul de un an este lăsat în prezenţa unui străin, la revenirea mamei în cameră copilul poate reacţiona în trei moduri de regăsire.

Dacă micuţul îşi exprimă supărarea faţă de mama sa că a plecat, dar apoi îi fuge în braţe, bucurându-se de îmbrăţişarea ei, tipul de ataşament faţă de mamă este unul sigur şi încrezător.

Dacă la intrarea mamei copilul rămâne însă rece, indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ataşamentul dezvoltat este unul neîncrezător, nesigur. În sfârşit, dacă copilul are în acelaşi timp manifestări de furie şi indiferenţă, şi nu arată încredere în mama (tatăl) lui, ataşamentul este unul ambivalent.

Calitatea interacţiunilor din primul an de viaţă îngăduie o predicţie asupra modului de ataşament şi a capacităţii copilului de a se despărţi mai târziu de mama sa. El va intra cu uşurinţă la şcoală atunci când ataşamentul este sigur, se va adapta şi în cazul unui ataşament nesigur, dar va fi întotdeauna dificil în caz de ataşament ambivalent.

Atunci când părinţii înţeleg în timp cât mai bine despre ce este vorba şi mama devine deschisă la schimbare sau atunci când intervine tatăl, în două treimi din cazuri modalităţile de ataşament se pot schimba.

Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

A fi matur pentru o anume vârstă înseamnă, de fapt, a trăi în conformitate cu ceea ce a sădit Dumnezeu în firea omului la fiecare prag de vârstă. Problema maturităţii emoţionale devine foarte importantă întrucât este şi o condiţie a maturităţii duhovniceşti de mai târziu, fie că persoana respectivă va urma calea căsătoriei, fie calea monahală.

Thomas KINKADE

...cineva spunea că nu poate picta astfel decât un om fericit...

ÎNTRE FLORI

(Maica Domnului copilă mică)
...de Zorica LAŢCU

Când pomii-s ninşi de flori şi-nmiresmate,

Vin adieri din zări străluminate,

Când fluturi albi ca fulgii de zăpadă

Roiesc şi zburdă mici prin livadă;

Când râde firea-n mugurii de vie,

Vezi ca prin vis în iarba nou mijită

O cămăşuţă din lumini urzită.

Şi de te uiţi mai bine-n cămăşuţă,

O vezi pe Maica Domnului micuţă.

Şi lângă ea, torcând, stă Sfânta Ana,

Sub paşii lor a înflorit poiana.

Cu străluciri de mândre nestemate,

Deschis-au ochii flori nenumărate!

Micuţa şade-n iarbă lângă Mama,

Cu ochi uimiţi de mari ce sunt, ia seama

La fusul care zbârnâie în soare.

Ce zbârnâie - să fie fusul oare?

Mânuţele se-tind în sus şi cată,

Să prindă gâza neastâmpărată.

Şi cum ridică ochii în lumină,

Spre fus, Micuţa pare că se-nchină.

Şi din Apus vin stoluri de cocoare,

Nu-s ele cete mari de îngeri oare?

Căci sus o mână nevăzută ţine,

Cunună grea de aur cu rubine.

Şi cum priveam icoana asta dragă

A prins un înger clopotul să-l tragă.

Vecernia, blagoslovindu-mi visul,

Cu zvon de rugă umple Paraclisul.

Micuţa-mpărăteasă e mirată

Când vede-atâta lume adunată.

Şi de ruşine că o vede strana,

Se ghemuieşte-n poala Sfintei Ana.

...păreri

...amicul meu, Nicu, continuă să-mi trimită mail-uri... încă unul... amuzant...

In mod mai mult decat evident exista invariabil diferente intre femei si barbati.

Va prezentam doar 12 dintre acestea....

1. Numele Daca Ana, Maria, Cristina si Andreea se intalnesc la o cafea, ele vor dialoga, spunandu-si Ana, Maria, Cristina si Andreea. Daca Radu, Mihai, George si Marius ies la o bere, vor dialoga spunandu-si (afectuos): "Grasule", "Prostule", "Testosule", "Cap" sau "Mosule". 2. Achitarea notei de plata Cand se primeste nota de plata, Radu, Mihai, George si Marius vor plati fiecare cate 10 lei, chiar daca nota este de 25 lei. Niciunul nu va avea marunt si niciunul nu va recunoaste ca ar dori rest… Cand femeile primesc nota, scot imediat calculatorul din geanta. 3. Banii Un barbat va plati 20 lei pentru ceva ce valoreaza doar 10 lei, insa ii este necesar. O femeie va plati 10 lei pentru ceva ce valoreaza 20 lei si nu ii este necesar, dar este la reducere. 4. Baia si lucrurile personale Un barbat are 5 obiecte in baie: o periuta de dinti, pasta de ras, aparatul de ras, un sapun si un prosop luat de la hotel. Numarul mediu aproximativ al obiectelor din baia unei femei este de 337. Pe majoritatea acestor obiecte un barbat nu este capabil sa le identifice. 5. Argumente si discutii Femeia are intotdeauna ultimul cuvant, in orice fel de conflict. Orice ar avea de spus un barbat dupa aceea, este doar inceputul unei noi discutii. 6. Pisicile Femeile iubesc pisicile. Barbatii afirma ca iubesc pisicile, insa le alunga imediat ce femeia nu mai este de fata. 7. Viitorul O femeie isi face griji cu privire la viitor pana cand se casatoreste. Un barbat nu isi face niciodata griji referitoare la viitor, pana cand se casatoreste. 8. Succesul Un barbat realizat este acela care produce mai mult decat poate cheltui sotia sa. O femeie realizata este aceea care poate gasi un astfel de barbat. 9. Mariajul O femeie se casatoreste cu un barbat, sperand ca acesta sa se schimbe, insa el nu o va face. Un barbat se casatoreste cu o femeie, sperand ca aceasta sa nu se schimbe, insa ea o va face. 10. Vestimentatia ingrijita O femeie este ingrijita cand merge la cumparaturi, cand uda plantele, arunca gunoiul, raspunde la telefon, citeste o carte sau un mail etc. Un barbat va fi aranjat cu ocazia unei nunti sau a unei inmormantari. 11. Natural Barbatii se trezesc la fel de atragatori ca atunci cand s-au culcat. Femeile, cumva, se "deterioreaza" in timpul noptii. 12. Familia Ah, copiii... O femeie stie totul despre copiii ei. Stie la ce ora este programarea la dentist, cunoaste relatiile lor sentimentale si anturajul, mancarea preferata, temerile ascunse, sperantele si visele. Un barbat are o vaga idee ca in aceeasi casa exista niste omuleti mici. 13. Concluzia Orice barbat casatorit ar trebui sa isi uite greselile. Nu ar avea sens ca doi oameni sa isi aminteasca mereu acelasi lucru…

...gânduri

                                ...cu fratele meu... într-o seară în care încercam să facem haz de necaz, bătusem două ore străzile Timişoarei alături de alţi amici... ca să găsim un local pe gustul tuturor... m-am ales cu nişte bătături de toată frumuseţea şi cu descoperirea unor localuri pe străzi lăturalnice, despre care habar nu aveam că există, în care vom petrece alte seri de neuitat...

...în anumite companii, fără de veste şi aproape fără motiv, ne trezim brusc plictisiţi şi lipsiţi de chef. Şi mai ales ni se pare mai mult ca oricând că suntem neînţeleşi. Există momente în viaţă când ne sunt departe oamenii ce seamănă cu noi şi suntem obligaţi să ne împărţim timpul cu cine se nimereşte. Ei bine, observăm cu uşurinţă cum vorbele noastre nu au ecou pe frecvenţa celorlalţi şi invers, cum parcă şi unii şi alţii vorbim singuri, cu pereţii. Nu oricine din lumea asta îţi poate fi aproape sufleteşte, pe aceeaşi lungime de undă în tot ceea ce spui şi faci.

Există gusturi şi gusturi şi fiecare alegem din lume şi viaţă ceea ce ne face plăcere, ceea ce atinge adâncurile noastre cu o anume vibraţie, care tresare în noi cu ecouri prelungi până într-un mâine oricât de îndepărtat.

Intri în maşina unui cunoscut şi te izbeşte ritmul unei melodii pe care singur n-ai asculta-o nici în ruptul capului şi te întrebi ce altceva ai mai putea avea în comun cu omul acela. Şi parcă poţi să atingi cu mâna înstrăinarea ta de tot ce ar iubi din ceea ce  omenirea a creat până acum.

Vrei să ieşi în oraş cu câţiva amici şi constaţi că unii ar prefera un gen de local, alţii altul. Unii preferă un bar-discotecă pentru bâţâială, unii un bar unde să poţi schimba două vorbe, alţii un loc în care se ascultă muzică live..., unde "...vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge..."

Şi deodată, ai impresia că efectiv te doare lipsa oamenilor cu care te poţi înţelege numai dintr-o privire asupra oricărei nedumeriri. Nu-i o glumă. Chiar dacă înţelegi că era imperios necesar să se ajungă la o  învoială asupra unui local care să-i împace, cât de cât, pe toţi şi încerci să faci abstracţie de faptul că nu este deloc ceea ce îţi place ţie, nu eşti în largul tău. Te plictiseşti, nu-ţi place muzica, servirea, conversaţia şi te-apucă somnul. De-a dreptul... nici ochii nu mai vor să stea deschişi. Ca să vadă ce? Şi urechile să audă ce? Nişte banalităţi care nu-ţi stârnesc nici imaginaţia, nici pofta de a interveni în discuţie, nimic. Arareori am trăit şi aşa ceva. Atunci mi-a fost dor până la suferinţă de prietenii mei. Câteodată se întâmplă să-mi fie departe cu toţii. 

Prietenii ţi-i alegi după simţire, după sufletul tău, inima ta se completează cu inima lor. Şi mintea.  Cunoscuţii pot fi de toate felurile, dar prietenii nu pot fi prea mulţi, sunt puţini, rari,  sunt aceia lângă care ai credinţa că eşti  protejat, complet.  Lângă ei eşti euforic fără să te străduieşti, eşti bine dispus pur şi simplu şi cu asta basta. Şi fie vorba între noi, alături de ei nu contează în ce loc te opreşti. Legătura dintre oameni aruncă o aură de strălucire peste cea mai banală tavernă, transformând-o în salon de lux. Dragostea umple orice spaţiu de mister şi inima de bucurie. Dar mici cum suntem şi plini de orgolii, trebuie să recunoaştem că, în neputinţa noastră, nu iubim la fel pe oricine. Cel mai adesea prieteniile se nasc între oameni care au câte ceva în comun. Deşi nu este obligatoriu. Există între anumite persoane, despre  care te tot miri ce-or avea de împărţit împreună, ceva care atrage, în ciuda diferenţelor.

Ei, dar când te vezi nevoit să petreci într-un grup cu care nu ai mai nimic de împărţit, te surprinzi singur şi neînţeles şi chiar trist. Şi absent, mintea ta refuză să stea pe loc şi zburdă departe, în trecut sau în imaginaţie. 

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale, lângă care pot să petrec clipe minunate, lângă care pot sa fiu eu, întreagă şi neprefăcută, lângă care, oprindu-mă din tumultul lumii şi vieţii, pot sa mă odihnesc în voie. Pentru că am trăit şi povara oboselii care te cuprinde în preajma unor oameni încărcaţi cu o energie ce-ţi transmite o stare de rău psihic şi fizic.

Mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru fraţii mei.  Semănăm, dincolo de diferenţa de vârstă semnificativă dintre noi, dar ne şi deosebim în multe privinţe. Deosebirile, care nu sunt altceva decât semnul unicităţii fiecăruia,  nu ne sunt potrivnice, ci dimpotrivă, ne amuză şi transformă discuţiile la care ne dedăm când suntem împreună în spumoase schimburi de păreri, în râsete şi mirări, peste care se aşează plăcerea, uşor diabolică, de a contrazice, cu argumente dintr-o parte şi alta. Adesea sar scântei, dar plictiseala niciodată nu-şi găseşte loc, ceea ce este cel mai important!

...a venit, a venit toamna

 

 

 

Mircea Rusu - Romanţă de toamnă