Dragul meu frate! Aş vrea să îţi expun propriile mele vederi asupra temei care te preocupă, adică asupra feluritelor probleme ale vieţii de familie. Amândoi avem experienţa respectivă, fiindcă şi eu am fericirea de a avea familie, şi încă una mare. Ca atare, cred că vei primi cuvintele mele nu ca pe o predică lipsită de temei şi seacă, ci ca pe nişte cuvinte de dragoste şi înţelegere, al căror scop este să arate căile de rezolvare a problemelor create de căsnicie.
Se ştie că şi oamenii credincioşi au parte uneori de căsnicii nefericite. Începând căsnicia, cei tineri, care au frecventat din copilărie şcolile de catehizare şi au avut duhovnici, care nu s-au depărtat nicicând de Biserică, se ciocnesc cu greutăţi, mai ales după doi-trei ani de viaţă in comun.
Importantă este şi problema relaţiilor intime şi a naşterii de prunci. Aceasta este o problemă foarte arzătoare atât din pricina mulţimii părerilor legate de ea, ce uneori sunt diametral opuse, cât şi din pricina ciocnirii dintre cele două categorii de judecăţi pe care le emit teologii in această privinţă. Există printre ei unii aspri şi neînduplecaţi, care subliniază că scopul căsătoriei este exclusiv naşterea de prunci şi interzic apropierea intimă.
Există şi unii mai cu pogorământ, care au experienţă familială personală sau care au ajuns la o anumită maturitate duhovnicească în urma vieţii de nevoinţă din mănăstire, şi care îi primesc pe cei căsătoriţi cu dragoste şi cu înţelegere.
Crede-mă, frate, că în zilele noastre avem teorii îndeajuns. S-a scris mult, prea mult. Tema aceasta a fost analizată de scriitori, de teologi talentaţi (clerici şi mireni), şi totuşi nu există acord în privinţa practicii legate de problemele acestea. Această mulţime de păreri nu numai că nu oferă un ajutor real, ci, dimpotrivă, încurcă mult lucrurile şi otrăveşte viaţa celor căsătoriţi.
Ca atare, trebuie să luăm aminte cu osebire la glasul mângâietor al Bisericii, care vorbeşte în primul rând prin duhovnici, şi totodată să citim articolele şi cărţile care dau soluţia corespunzătoare pentru fiecare caz în parte. Trebuie remarcat că una şi aceeaşi problemă nu admite una şi aceeaşi soluţie pentru toate perechile de soţi sau, mai bine zis, există multe metode de rezolvare a ei.
Reflecţiile care urmează, frate, nu dezleagă cele ce sunt de nedezlegat, dar nici nu toarnă gaz pe foc. Ele nu fac decât să atingă anumite probleme pe care poate ca ţi le-ai ridicat din pricina altor păreri nechibzuite şi imprudente.
Îţi amintesc că ideile acestea sunt pur personale, şi tu poţi să le respingi liniştit dacă le vei găsi lipsite de fundament sau potrivnice rânduielii tale duhovniceşti. Mai întâi de toate, nu vreau să ridic înaintea ta noi probleme. Iartă-mă că scriu la repezeală. Nu uita că în casa unui tată cu mulţi copii nu există linişte niciodată din pricina mulţimii treburilor, şi că vremea care îmi stă la dispoziţie este foarte limitată.
Îţi scriu cu dragoste şi nădăjduiesc că dragostea ta are să mă ierte.
1. Cei ce au ales viaţa de familie au luat asupra-şi o mulţime de îndatoriri. Ei îşi îngreunează calea către rai printr-o mulţime de cotituri, iar cei necăsătoriţi, dimpotrivă, se caţără pe cărări de munte. Soţii sunt legaţi prin dragoste. Aici ar trebui spus, probabil, că de obicei creştinii se cunosc prin mijlocirea cuiva. Ca atare, până la cununie simţămintele pe care le nutresc unul faţă de celălalt nu apucă să se dezvolte. Asta înseamnă că însăşi căsătoria trebuie să cultive dragostea, nu să o răcească.
2. În căsătorie se cere de la amândoi soţii discernământ. Din păcate, foarte des căsnicia face viaţa soţilor întunecată, pentru că amândoi au primit o educaţie care le-a pervertit percepţia şi conştiinţa. Aceste perechi divorţează repede.
3. Mulţi îşi fac impresia că legătura căsniciei înseamnă numai plăceri trupeşti şi nimic mai mult. Oamenii de acest fel nutresc un anumit dispreţ faţă de cei căsătoriţi. Purtarea lor stârneşte tulburări cumplite în sufletul familistului, care trebuie să mai ducă şi această cruce a muceniciei duhovniceşti.
În căsătorie este de neîngăduit să vorbeşti cu uşurinţa despre plăcerile trupeşti interzise. Nu vreau să spun prin asta că cei căsătoriţi sunt neînfrânaţi sau nesăţioşi. Şi ei au frână duhovnicească, şi se înfrânează. Totuşi, nu le vine uşor să vorbească de o înfrânare suplimentară care poate să se prelungească ani de zile. În atare caz, începem să căutăm ceva în afara căsătoriei. Lucrul acesta îl înţeleg şi la afirmaţia aceasta ar putea subscrie majoritatea oamenilor căsătoriţi, care adesea au de înfruntat ispite mai puternice decât monahii. Eu presupun că un creştin înţelept va pune început bun dacă va petrece în înfrânare vremea posturilor. Aceasta îl va ajuta mult în viaţa duhovnicească.
4. Răsplata căsătoriei e naşterea de prunci. Există însă perechi cărora lucrul acesta nu le stă în putinţă. Cine poate rezolva chinuitoarea problemă ce se ridică înaintea acestor oameni: le este îngăduit sau nu să aibă relaţii intime? Nu cumva ar trebui să-şi trăiască viaţa conjugală in abstinenţă? Mie îmi vine foarte greu să accept asemenea idei extremiste. Eu văd că aşa ceva este cu neputinţă, cel puţin pentru majoritatea covârşitoare a celor căsătoriţi.
5. Nu este cu putinţă ca aspectele delicate ale vieţii de familie să fie rezolvate de o terţă persoană. Un sfat bun din partea prietenilor poate duce la evitarea unor situaţii tragice şi penibile. Totuşi, tendinţa unora de a da sfaturi fără să li se ceară este cu totul inacceptabilă şi trebuie să i se pună frâu. Aici se întâmplă de obicei următoarea greşeală: tuturor li se dă unul şi acelaşi sfat, uitându-se că în lume nu există doi oameni identici, cu caractere identice şi cu nevoi identice.
6. Căsnicia creştină trebuie să fie solidă. Mă tem că unii oameni lumeşti ne întrec în dragoste, adică legătura dintre ei este mai strânsă decât la noi, creştinii, care adeseori suntem nepăsători şi indiferenţi.
7. Nu are nici o însemnătate considerentul că trebuie să avem copii pentru a rezolva problema demografică a ţării. Nici un părinte nu gândeşte în perspectiva aceasta, adică nu face copii pentru a înmulţi populaţia ţării sau ca ei să servească în armată şi să asigure apărarea Patriei. Aşa ceva pot spune numai burlacii, nu familiştii, care cred că viaţa în căsnicie are ca scop naşterea de prunci pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu şi totodată propria lor voie. Şi alte pricini pentru naşterea de prunci nu sunt.
8. Multe lucruri care s-au scris despre căsătorie sunt nereuşite, fiindcă argumentaţia lor este şubredă şi lesne de răsturnat prin critică. Autorii lor folosesc pasaje din Sfânta Scriptură şi din Părinţi care nu se potrivesc temei acesteia. Experienţa lor este numai intelectuală, ei pur şi simplu se străduie să-şi găsească o bază în textele sfinte.
Iată un exemplu: un oarecare autor ajunge la concluzia că fiecare creştin care din vina sa nu are mulţi copii este supus pedepsei veşnice, fiindcă în iad ajung nedrepţii şi păcătoşii. Bineînţeles, potrivit Scripturii, acolo vor merge cei nedrepţi și autorul dă numeroase trimiteri la texte cunoscute.
Problema este numai în a găsi pasaje care să-i osândească pe cei ce nu au mulţi copii sau care să interzică relaţiile conjugale în căsătoria fără copii. Noi ştim că acestei teme nu i-au fost consacrate prea multe pasaje (scripturistice sau patristice - n.tr.).
9. Interesul Bisericii ca soţii să aibă mulţi copii este pur teoretic, şi ca atare ea nu obligă perechile cununate să aibă neapărat mulţi copii. Cred că nici circularele nu rezolvă problema. Ele creează la cei care le concep impresia că au foarte multă empatie faţă de cei căsătoriţi, în timp ce rezultatul este nul. Avem nevoie de fapte, nu de teorii.
10. Când clericul este invitat într-o familie pentru a discuta problemele naşterii de prunci, el trebuie să fie foarte chibzuit. Nu poate cere de la soţi ca ei să aibă un copil sau doi, iar după aceea să se oprească.
Pe de altă parte, este aberant ca el să-i sfătuiască să facă zece copii, afirmând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Părerea pe care mi-am format-o eu este că în primul rând soţii sunt datori să rezolve împreună problema naşterii de prunci.
Astfel, ei vor întâmpina împreună atât bucuriile, cât şi necazurile ce vor veni. Când un soţ îl sileşte pe celălalt, atunci nu mai este dragoste, chiar dacă în familie sunt mulţi copii. Şi, dimpotrivă, când copiii sunt aduşi pe lume ca urmare a rugăciunilor fierbinţi şi a dorinţei părinţilor, totul se schimbă. Acesta este cazul ideal.
11. În ce priveşte cazurile când cupluri credincioase se tem să aibă mulţi copii din pricina dificultăţilor economice, eu cred că aceste dificultăţi se rezolvă pe măsura creşterii duhovniceşti a soţilor, şi încrederea lor în Dumnezeu se înmulţeşte odată cu al doilea copil, cu al treilea şi aşa mai departe.
12. Există multe perechi credincioase care ajung în situaţii nedescris de cumplite numai şi numai fiindcă n-au găsit încă omul care să le înţeleagă şi să le scoată din încurcătură. Acestea literalmente se istovesc şi deseori ajung la deznădejde deplină.
Încheind această scrisoare, în care sunt expuse doar câteva păreri asupra căsniciei şi naşterii de prunci, m-am gândit că unii le-ar putea interpreta greşit. Cei ce examinează problemele vieţii conjugale din punct de vedere pastoral vor fi, cred, de acord cu mine. Ne e uşor să rezolvăm diversele probleme ale căsniciei după una şi aceeaşi reţetă. În realitate, astfel nu facem decât să-i încurcăm pe oameni. După cum nu pot fi vindecate toate bolile trupeşti cu aspirină, nici în problemele căsniciei nu se pot rezolva toate după aceeaşi reţetă.
Acum, când închei scrisoarea, din camera vecină se aude cum unul dintre fiii mei cântă, altul strănută, zăcând la pat cu gripă, trei fiice cântă în cor într-o altă cameră, iar maşina de cusut ţăcăne în cabinet. Poate că imaginea aceasta îţi va plăcea, poate că va băga în tine fiori. Toate acestea sunt peripeţii ale vieţii de familie. Fii sănătos!
Cu dragostea lui Hristos,
preot Dionisie Tatsis
Konita, octombrie 1992.
