Urmasii lui Adam si Eva s-au inmultit prin incest?

...material preluat de aici: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/17573-urmasii-lui-adam-si-eva-s-au-inmultit-prin-incest.html

Iata un gand care sperie pe multi, tinandu-i departe de a crede in cuvantul Scripturii si in glasul Bisericii. Daca Biserica interzice si condamna casatoria dintre rude pana la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc sa se fi inmultit fara sa fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu incestul intre frati si veri odata cu Cain si toti urmasii lui Adam? Isi schimba Dumnezeu poruncile? Pentru toate aceste intrebari vom face lumina in cele ce urmeaza, lasand sa vorbeasca pe rand istoria, medicina si logica. Ce spune Biblia despre istoria casatoriilor intre rude: Mai intai, problema "incestului" nu incepe de la Cain si sora sa, asa cum s-ar crede, ci porneste chiar de la primii oameni: Adam si Eva. Cum aceasta? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost facut din coasta lui Adam [1], si ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangenitate, Adam si Eva erau mai apropiati decat un frate cu o sora, sau decat un tata cu o fiica. Sfantul Ioan Gura de Aur ne explica: "A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc." [2] Asadar, daca cel mai intalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un impediment pentru binecuvantarea casatoriei lui Adam cu Eva,  inseamna ca problema incestului nu este determinata de consangenitatea in sine, ci de cu totul altceva! Vom vedea mai tarziu despre ce anume este vorba, dar pana sa ajungem acolo tinem firul istoriei. In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine. Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu numai de sotie, ci si de sora vitrega: "Şi apoi, ea îmi este într'adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie." Facerea 20:12. Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult mai devreme decat casatoria intre verisori. Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de sotie pe Rebeca, cea care era "fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam". Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie. Nici cu generatia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le intelegem noi astazi, drept marturie stand faptul ca Iacob, indemnat [3] sa-si ia de femeie pe una dintre fetele unchiului sau dupa mama, se casatoreste cu Rahela, verisoara lui de gradul I.[4] Tot cu o verisoara de gradul I se casatoreste si Esau, fratele lui Iacob[5]. Totusi, chiar daca astazi aceste grade de rudenie sunt opritoare intre ele de la taina casatoriei, Dumnezeu binecuvinteaza casatoriile patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob, semn ca unirea dintre rude, incepand cu gradul 3 si 4, nu erau o problema existenta pentru acele generatii de oameni. Mai mult decat atat, casniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvantare rostita mirilor in cadrul tainei casatoriei: "Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. ... Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii." Sa intelegem deci, ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum le cunoastem astazi. Si totusi acum, lucrurile nu sunt la fel... Dam cuvantul medicinei: Medicina la zi spune ca exista urmari grave de pe urma casatoriilor intre rude. Sa enumeram doar cateva: [6] - Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce la retardare mintală si oligofrenie; - Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei; - Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea; - În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte - copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav. Cum se intampla toate aceste urmari ne spune genetica, descoperindu-ne din tainele ereditatii. "Ereditatea, mediul si destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede in mecanismul ereditatii, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică. Grafic ar fi aşa: Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă - potrivit înţelesului - deocamdată, în cadrele teoriei genetice. Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi durata acestora. Genea trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune si multe altele. Stiind ca suntem o sinteza a parintilor este important faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în ele însele, după se vede in continuare: Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. în acest chip, noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe, legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii... Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru,totuşi ei se deosebesc în felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă culoare. Tot asa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel, un individ înzestrat cu inteligenta sanatoasa. O genă poate produce ceea ce e bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cat de buna este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli. De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infim în funcţiunea aceea; deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, ca gena corespunzătoare, din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal; el nu e idiot, nici înapoiat mintal. In chipul acesta, defectuozitatea unei singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de asigurare; individul are două şanse - în loc de una - de a-şi dezvolta în mod normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective- adică atât cea de la mamă cât şi cea de la tată - numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător. Acum, cateva lucruri lamuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena defectuoasă,a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena recesivă. Gena care  este raspunzatoare de creşterea creierul, prin care se mijloceşte funcţia inteligenţei, e o gena dominantă; iar aceea care împiedică cresterea si functionarea normala, deci aceea care produce prostia, e o genă recesivă." (Pr. Arsenie Boca) Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea: "Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. In conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care - cum vom vedea îndată - poate să apară în urmaşii lor. Figura urmatoare ilustrează cazul: Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi, deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă şi astfel vor fi deştepţi. Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă recesivă. Intrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică. In conformitate cu legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4 permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea - cum am văzut - număr-număr, număr-coroană,coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4 posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Intrucât ordinea nu importă, ci numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-coroană sau invers, şi odată coroană-coroană. Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot,cu ambele gene recesive, deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii(c,d) cu câte o genă recesivă şi alta dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând 25% din urmaşi pe dea-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în fond...Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi,unul defectiv într-o privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă privinţele..." (Pr. Arsenie Boca) Figura urmatoare ilustrează cazul: Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât toţi copiii idioţi - ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii, e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţesunt leu, nu poate cădea decât leu, şi niciodată coroană... Figura urmatoare ilustreaza cazul: Inapoi in istorie Cu toate cunostintele medicinei de astazi, genetica nu mai poate studia direct ceva esential in privinta consangvinitatii, asa ca ne intoarcem in timp, de unde ramasem. Primele generatii de oameni nu au fost in starea pe care o cunoastem astazi. Ca lucrurile au stat altfel, reiese usor din genealogiile lor: De la Adam [7] si pana la Noe [8] oamenii au trait in medie cam 900 de ani, iar dupa Potop, durata de viata incepe sa scada semnificativ, de la o generatie la alta, pana ajungem la durata medie pe care o stim astazi: Sem a trait 600 de ani [9],  Cainan a trait 460 de ani [10], Ragav  a trait 339 de ani [11], Nahor a trait 204 ani [12], Avraam a trait 175 de ani [13], si iata ca tinand firul istoriei ajungem la Iosif care a trait 110 ani [14], adica foarte aproape de cat traiesc oamenii astazi, si foarte departe de cat traiau oamenii inainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr. Seraphim Rose: "E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte". Ce inseamna defapt aceasta scadere a duratei de viata atat de drastica, de la inceput si pana astazi? Lucrul acesta arata ca longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinata in mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfectiune, si de care acestia se bucurau din plin. Sa nu uitam ca Dumnezeu facuse lucrurile "bune foarte"[15], si ca apoi a intrat pacatul in ecuatia timpului, a trupului, a sufletului si a mediului. Daca longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinata de aceste cauze, atunci sa ne gandim cum ar fi trait primele generatii de oameni atat de mult, daca nu ar fi avut un metabolism exemplar, daca nu ar fi avut o zestre genetica net superioara celei de astazi, care sa ii fereasca de boli ereditare, si daca mediul inconjurator nu ar fi fost atat de ostil ca astazi? Asadar, daca nu existau mutatii genetice daunatoare, boli in general, si mai ales boli cu transmitere ereditara, inseamna ca nu exista niciun pericol ereditar determinat de casatoria intre frati si verisori. Biologul si geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma: "Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi". Odata cu trecerea timpului insa, vedem cum durata de viata a oamenilor scade aproape la cea cunoscuta astazi,  semn clar al degenerarii cauzate de pacat, atat in firea umana, cat si in mediul ce ne inconjoara. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorarii genetice au devenit prea mari in cazul casatoriei intre rude (consangvinizarii). Ce a urmat, aflam in continuare... Genetica acum 3500 de ani: Moise si Leviticul Cu toată mirarea multora, documentul există, şi, cu oarecare bunăvoinţă, textul desluşeşte problema eredităţii mult mai bine, decât teoria cromozomică modernă, întrucât indică şi factorul primordial al eredităţii - Dumnezeu: mobilul, izvorul şi susţinătorul a tot ce se mişcă, trăieşte şi există1. Iată Genetica modernă, dată în nucleu lui Moise, de Mântuitorul însuşi prin revelaţie, acum 3.5oo ani pe muntele Sinai. Nu e nicio mirare: Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nicio mirare, întrucât cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile vieţii? Iata si restrictiile lui Dumnezeu, care au reglementat problemele de ereditate aparute intre rude: "Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!" (Leviticul 18:6) "Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că s'a născut în casă, fie în afara ei – să n'o descoperi." (Leviticul 18:9) "Dacă cineva-şi va lua [de femeie] pe sora sa, fie după tată, fie după mamă, şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i [faptă de] ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le." (Leviticul 20:17) "Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi'ntregul popor va zice: Amin!" (Deuteronomul 27:22) Ca poporul evreu si-a insusit poruncile acestea, sta marturie raspunsul pe care il primeste Amnon in incercarea de a se impreuna cu sora sa Tamara: "Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: „Vino şi culcă-te cu mine, sora mea!" Ea însă i-a zis: „Nu, fratele meu, nu mă umili, că aşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie!“ (II Regi 13:11,12) "După teoria cromozomică, vedem cum apar genele recesive în urmaşi: după legile eredităţii, care nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După cunostintele stiintei, genele recesive apar in mod accidental, si ca urmare a interactiunii cu mediul exterior, insa dupa textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recesive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului; păcătuieşti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume." (Pr. Arsenie Boca) Dispozitiile de drept bisericesc sunt confirmate de genetica "In spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege acum si normele de drept bisericesc in privinta căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt. De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi, strănepoţi,- cum zice Scriptura - până într-al treilea şi al patrulea neam, câteva grupuri de gene recesive - urmare a cine ştie ce păcate - însă în stare latentă. Dacă se urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor dominante vor acoperi infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au toată aparenţa sănătăţii desi pot fi purtatori ai unei gene recesive. Dacă însă urmaşii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie se vor căsători întreolaltă, atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă, şi deci, infirmitatea fără leac, corespunzătoare acestei perechi. Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure urmaşii căsătoriţilor rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii şi le opreşte la timp." (Pr. Arsenie Boca) O problema de logica Motivul principal pentru care nu intelegem corect interzicerea casatoriei intre rude este dat de logica defectuasa cu care comparam cadrele istorice pe care le desparte legea Leviticului. A pune problema "incestului" pe seama generatiilor care au trait inainte de Legea Leviticului e ca si cum ne-am acuza stramosii de prohibitie in cazul pescuitului, fara ca inaintasii nostri sa fi apucat legea prohibitiei si pericolele care au determina existenta unei asemenea legi. Ca sa intelegem mai bine contextul in care s-a produs necesitatea interdictiei casatoriei intre rude, vom lua un exemplu foarte intalnit astazi pe toate drumurile. Prespupunem ca monitorizam, pe o perioada lunga de timp, o intersectie care initial este nesemaforizata, iar participantii la trafic sunt putini. Regulamentul auto spune ca singurele reguli in astfel de intesectii cu trafic redus, sunt oprirea inainte de a patrunde in intersectie si acordarea prioritatii de dreapta, daca este cazul. Daca soferii respecta aceste reguli simple, nu se expun la riscuri de accident, nu exista nici alta incalcare de lege, deci nici alta vinovatie. Odata cu trecerea timpului, se inmultesc participantii auto la traficul din aceasta intersectie, traficul devine din ce in ce mai intens si prin urmare mai riscant pentru participanti, asa incat intersectia nesemaforizata initial, necesita reguli noi si mai stricte, menite sa fluidizeze traficul actual si sa reduca riscul de accidentare al participantilor. Din momentul semaforizarii intersectiei, toti soferii vor trebui sa respecte dispozitiile noilor indicatoare si nu vor fi trasi la raspundere decat pentru incalcarea noului regulament. Asadar, adoptarea noilor reguli de trecere prin intersectie, nu sunt un motiv justificat sa tragem concluzia ca soferii care au traversat intersectia inainte de noile reglementari, ar fi vinovati de incalcarea noilor reglementari din intersectie, din simplul motiv ca noile reglementari inca nu erau promulgate la momentul acela, deci nici vinovatia nu exista. De aceea, a trage la raspunderea incestului primele generatii de oameni, e ca si cum am acuza soferii de incalcarea noilor reguli ale intersectiei semaforizate, pentru modul in care au traversat intersectia cand inca nu era semaforizata. Pur si simplu sunt doua ipostaze diferite in timp ale aceleasi intersectii. Tot asa stau lucrurile si cand vine vorba de ipostaza casatoriei (intersectia) si cei care o traverseaza (participantii la trafic). Intr-un fel mai simplu stateau lucrurile atunci, deoarece nu existau riscurile medicale care exista astazi, si in alt fel stau lucrurile astazi, deoare riscurile medicale sunt mult mai mari ca alta data. Si cum era sa nu reglementeze Dumnezeu la timp casatoria, intersectia dragostei dintre barbat si femeie, asa incat sa raspunda la toate nevoile inmultirii neamului omenesc si la toate riscurile inaintarii pacatului in fire? Si totusi mai este un motiv Daca pana acum am aflat ca interzicerea casatoriilor intre rude are la baza un motiv de ordin medical, totusi lucrurile nu se opresc aici, caci omul nu este doar trup ci si suflet. Cand vine vorba de inmultirea neamului omenesc, de la inceput si pana astazi, Sfantul Ioan Gura de Aur ne lamureste de ce radiografia umanitatii are forma unui arbore: "Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre." De aici, intelegem cat de mult s-ar fi racit racit dragostea dintre oameni, daca omenirea nu ar fi fost stimulata printr-o porunca care sa o scoata din sfera ingusta a familiei la timpul potrivit. Odata cu inmultirea neamului omenesc a fost necesara extinderea geografica pe suprafete mari, extindere care a generat diferente de ordin material: zone mai sarace si zone mai bogate, oameni mai saraci si oameni mai bogati. Formarea natiilor dupa potopul lui Noe si inmultirea limbilor dupa darmarea turnului Babel 16 a fragmentat omenirea si mai mult: au aparut diferente culturale, lingvistice si de ordin psihosocial. Ce au nascut toate aceaste diferentieri intre oameni? Ura intre popoare,  vrajba intre semeni, ucideri, siluiri, cotropiri si multe alte nedreptati. Drept urmare, omenirea s-ar fi stins in egoism si ura, daca dragostea dintre barbat si femeie nu s-ar fi transmis in toata umanitatea, asa cum un copac s-ar  usca, daca seva nu s-ar trasmite de la radacina pana la varfurile frunzelor. Asadar, tocmai ingradirea relatiilor intre rude, a fost presiunea care i-a determinat pe oameni sa-si trasmita iubirea prin relatia barbat-femeie, pana la capatul pamantului, fara deosebire de culoare, de avutie, de limba vorbita si de toate celelalte provocari aparute. Sa ne gandim cat de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu prin care s-a ingradit casatoria intre rude, atunci cand necesitatea timpului a impuso: Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din natii diferite, a imblanzit rivalitatile dintre popoare; Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din spatii culturale diferite, a facut punte de intelegere peste prapastia diferitelor mentalitati; Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din straturi sociale diferite, a sfarmat zidul prejudecatilor dintre cei bogati si cei saraci; Dintr-acestea cateva, vedem cat de mult bine a facut oprirea casatoriilor intre rude, caci i-a ajutat pe oameni sa-si intinda dragostea dincolo de universul ingust al familiei, pana in universul mare al intregii umanitati. Iata cum ingradirea relatiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual iar aceasta este iubirea. Dumnezeu l-a prevenit pe om si il previne mereu.

Despre libertatea de expresie şi condiţia de Om

de Savatie Baştovoi

Cuvântul nu poate fi judecat decât în legătură cu omul. Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, aşa cum ziceau anticii, cu atât mai mult el trebuie să fie măsura propriilor vorbe.

Atunci când un sistem politic trâmbiţează că oferă libertatea cuvântului, mai întâi trebuie să lămurim care este viziunea sa despre om. Şi Lenin şi-a făcut intrarea în istorie fluturând deasupra mulţimii flamura libertăţii de expresie. Lenin permitea să se vorbească liber şi chiar îţi punea şi securea în mâini, cu condiţia să vorbeşti ceea ce servea viziunea sa despre om. Cum glăsuieşte un precept din „Protocoalele înţelepţilor Sionului”: „Libertatea este dreptul de a face ceea ce permite legea”. Altfel spus, libertatea de expresie este dreptul de a vorbi ceea ce se permite?

Dar ce se permite şi ce nu, şi cine face legea? Desigur, omul. Iar omul îşi face legea în funcţie de interesele sale, de fricile şi credinţele sale, în sfârşit, în funcţie de sine însuşi. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi aşa cum este omul, aşa îi sunt şi măsurătorile, legile. Întrebarea pe care mi-o pun este: ce fel de om îşi doreşte societatea modernă?

Care este idealul de om spre care tinde sărmana noastră politică autohtonă? Pentru ce se fac legile în ţara asta, pentru ce există Guvern, Parlament, Procuratură, Şcoală, Biserică? Oare numai pentru a reglementa transferurile băneşti, pentru a controla sferele de interese, cercurile de afaceri, de presă, de agrement, de trafic şi aşa mai departe? Unde este omul în acest conglomerat de legi şi lupte politico-gangstericeşti?

Atâta vreme cât dezbaterile noastre publice, învăţământul şi ministerele nu vor conştientiza că cea mai importantă problemă în biata noastră societate este Omul, vom rămâne cu toţii în sfera incertitudinii şi sărăciei materiale şi spirituale. Dacă trebuie luptat pentru ceva, acel ceva este Omul. Statul, înainte de a păşi pe calea reformelor politice, administrative, economice sau de învăţământ, trebuie să-şi definească propria viziune despre om. Altminteri noi nu ştim cui se adresează politicienii noştri şi pentru cine luptă.

Mi-aş dori ca discuţiile despre om în sine să redevină la modă, aşa cum erau în Grecia Antică sau în Bizanţ. Mi-aş dori ca cel care se pricepe la oameni să fie în mai mare cinste decât cel care se pricepe la bani sau calculatoare, maşini. Mi-aş dori ca omul care vorbeşte frumos sau stăpâneşte vreun meşteşug să fie în mai mare cinste decât cel care îşi vinde corpul sau fură. Mi-aş dori ca omul, în toată frumuseţea şi adâncimea pe care i le-a dăruit Dumnezeu, să revină printre noi.

Dar pentru aceasta trebuie să redevenim liberi. Iar libertatea are un preţ. Acest preţ este Adevărul. Toate celelalte libertăţi, care nu urmăresc demnitatea umană, sunt păguboase. Îndeobşte, nu există libertate care să nu atragă consecinţe. A fi liber presupune, mai întâi de toate, o mare responsabilitate.

Astăzi, printre oameni, pe străzi

Azi, în drum spre casă, m-a întâmpinat o fetiţă cu un buchet de flori în mână.
-Tanti, cumpără, te rog, florile astea. Am nevoie tare de bani!
Încercam să nu o bag în seamă. În prima instanţă, insistenţa cuiva de a-mi vinde ceva ce nu mă interesează, indiferent ce, mă deranjează. Fetiţa se ţinea în urma mea.
- Hai, tanti, că o să-ţi ajute Dumnezeu şi-o să primeşti cu mult mai mult decât îmi dai mie.
Am tresărit.
- Da? De unde ştii tu? Crezi în Dumnezeu?
- Da, cred!
- De ce crezi tu în Dumnezeu?, am continuat.

- Pentru că Dumnezeu te ajută întotdeauna, răspunse ea dintr-o răsuflare.
În faţa unui astfel de argument, plin de o nestrumutată credinţă... mai poţi să ignori cererea unui copil? Nu poţi.
Florile i le-am lăsat. Am plecat mai departe, acompaniată de o rugăciune simplă, murmurată în şoaptă de buzele fetiţei: "Să-ţi ajute Dumnezeu, tanti, să-ţi dea tot ce-ţi doreşti!"
În uşa unui magazin de la subsol văd agăţată o rochie. O splendoare de rochie. Inspirată din costumul naţional german, roşie, cu buline mici, negre, cu o tăietură pătrată la gât, cu un volănaş de dantelă, alb, de jur-împrejurul tăieturii. La poale avea aplicat manual  un rând de flori în nuanţe de alb-negru. Dau să văd preţul. Nu îl găsesc. Cobor să întreb vânzătoarea. De după un colţ răsare capul unui tânăr cu plete. Îmi răspunde:
- Costă doişpe lei, dar nu-i de vânzare.
Doişpe lei?!, mă mir eu. Gratis. Cum aşa? Realizez repede că mărfurile erau second-hand.
- Totuşi, de ce nu-i de vânzare rochia, întreb nedumerită.
- E pentru reclamă. Magazinul s-a deschis de curând şi rochia atrage atenţia. Vedeţi, şi dumneavoastră aţi remarcat-o. Dacă mai primim aşa ceva, o vindem. Dar deocamdată...
Am zâmbit, am mulţumit pentru explicaţii şi mi-am continuat drumul.
M-am oprit în piaţă să-mi iau cartofi şi fructe.  Vânzătorul m-a anunţat că mă serveşte imediat ce plăteşte clienta de dinaintea mea.
- Ce şoadă este doamna asta, îmi zice după ce se îndepărtează femeia.
- De ce?, întreb curioasă.
- Are vorba aşa dulce. E maramureşeancă.  Mi-a luat câteva secunde să înţeleg ce spune. Faini oameni. Îmi plac. Şi moldovenii. Tare mi-s dragi.
Uite-aşa, omul ăsta m-a făcut iar să zâmbesc. Şi mie îmi sunt dragi românii care-i iubesc pe români.
Lumea străzii. E fascinantă. Pitorească. Peste tot te întâlneşti cu oameni. De tot felul. E ca şi cum ai citi nu ştiu câte cărţi în timp ce mergi pe stradă. Dar e obligatoriu să mergi pe jos. Unii te scot din sărite cât ai clipi, alţii te determină să fii mai bun cu o singură privire. Asta-i viaţa! Ce culori ar putea avea fără ceilalţi?

Balada păsării

de Daniel TURCEA

venind, pe cale

inima-mi cere
pasăre lină

sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte

sus
peste moarte

E iarăși vară peste tot!!!

Îndemn la simplitate

 ...preluat de aici: http://foaienationala.ro/indemn-la-simplitate-de-ernest-bernea.html

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s’a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s’a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om “o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuiesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente, ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Viata interioară a omului a avut toate aparențele unei creşteri adevărate; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică,ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebuie să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicația. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de înțeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la “starea naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtutilor ce-o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,

înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in viată, a fi în viată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

LA VÂNAT DE OAMENI

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusete în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu viata.

OMUL “CIVILIZAT”

Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului, devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor; omul “civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că “nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

LIBERTATI ŞI LIBERTATE

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.

O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie;  libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

RÂSUL DURERII

Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi, desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.

Unii oameni râd în fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta,  nici n’o acceptă nici n’o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiti de omenie.

Altii râd cã n’au ce face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

DE LA HUMOR LA BATJOCURĂ

Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire posztivă asupra vietii lăuntrice.

Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viatã.

Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest BERNEA

(din volumul “Indemn la simplitate – Mãrturisiri ptr. un om nou”

Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

Grigore VIERU, poezii

 

 

 Autobiografică

Mama mea viaţa-ntreagă

A trăit fără bărbat.

Singurei eram în casă

Ploi cu grindină când bat.

Mama mea viaţa-ntreagă,

Stând la masă, ea şi eu,

Se aşază între mine

Şi Preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-însul,

Că-n albastru văzul ei

Chipul lui de pe icoană

Se străvede sub scântei.

Şi eu ţin atât la mama,

Că nicicând nu îndrăznesc

Dumnezeul din privire

Să mă vâr să-l mâzgâlesc.

Nu, nu mi-e totuna

Nu, nu mi-e totuna,

Dacă vii, dacă nu –

Eu strig soarele, luna,

Dar voiesc să vii tu.

Nu, nu mi-e totuna,

De-i mult dor, de nu-i mult –

Eu vorbesc cu furtuna,

Dar pe soare-l ascult.

Nu, nu mi-e totuna,

Dacă eşti sau nu eşti.

În tăcerea mea una

Ară şapte nadeji.

           De ce-ai fi tristă

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila,
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda,
Cum smulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista, chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

 Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mamă!

Măicuţa mea: grădină -

Cu flori, cu nuci şi mere,

A ochilor lumină,

Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,

Nemuritoare carte

De dor şi omenie

Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale braţe,

Mi-e dor de tine, mamă!

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.

Mi-e dor de vorba-ţi caldă,

Mi-e dor de tine, mamă!

O stea mi-atinge faţa

Ori poate-a ta năframă.

Sunt alb, bătrîn aproape,

Mi-e dor de tine, mamă!

 De ce-ai dat, Doamne?

Copiii lesina, nu-i bine,
Si moarte picura din nori.
Si chiar izvorului ii vine
Un fel de greata uneori.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsa mila ori e muta,
Iar crucea de la piept e joc.
In moarte tot mai multi se muta,
Vazand ca-n viata nu au loc.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!


Dorul și limba

Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.


Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

 

Cuviosul Moise Arapul

Tulburătoarea poveste a uneia dintre cele mai mari convertiri consemnate în Istoria Bisericii

În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.

Deci, Moise, făcând tâlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sânge a vărsat şi a săvârşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tâlhăreşti ale lui se povesteşte şi aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecând Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întâmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mănăstire la biserică, zicând fraţilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?”. Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost căpetenie de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dânşii, dar şi alţi tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tâlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.

Mergând în schit la cuviosul Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lângă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării stă lângă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorându-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: „Caută spre apus”.

Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gâlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: „Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort. Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te”.

Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.

Sfântul ajungând vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculându-se, a ieşit din chilie, vrând să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, şi, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit şi au zis: „Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicându-le: „Să postiţi toată săptămâna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întâmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănânce puţină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, şi aflând toţi nobila lui purtare i-au zis părinţii înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, dar ai împlinit-o pe cea a lui Dumnezeu”.

Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârşit dintr-înşii?”. Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecând mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rânduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?”. Ca şi cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dânsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieşi afară”.

El, ieşind şi stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit şi când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, şi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinţii?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (cf. Psalmi 76, 4).

După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: „Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânşii: „Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.

Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din „Vieţile Sfinţilor” pe luna august, ziua 28)

Rugăciune găsită în buzunarul unui soldat rus necunoscut, căzut în timpul celui de-al doilea război mondial

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut. La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

(„Noii Martiri ai pământului rus”, vol. II, Schitul romanesc Prodromu, Sfântul Munte Athos)

Legile nescrise ale avortului

Pr. Savatie Baştovoi

Nu cred în statistici şi în sondaje televizate. Prefer realitatea. O realitate pe care o descopăr cu ochii mei, cu urechile mele şi cu mintea mea. Am dreptul să trăiesc astfel? Am dreptul să vorbesc despre realitatea mea? Dacă da, ascultaţi-mă.

Voi deschide o pagină tristă a vieţii noastre, aceea a trăirilor ascunse, a remuşcărilor, a secretelor de o viaţă. Voi vorbi despre avorturile secrete, pe care numai preotul le cunoaşte.

Ştie cineva câte femei avortează şi ce simt după aceea? Au, oare, „sondorii” de opinie acces la secretele femeilor care au avortat? Ştiţi oare că multe dintre femei avortează fără ştirea soţului, sau avortează în urma unei relaţii extraconjugale? Credeţi că această categorie de femei se descoperă celor care fac sondaje şi studiu de caz pe victimele avortului? Fiţi siguri că nu.

Urmăreşte cineva traiectoria femeilor care au avortat?

Am şi eu, ca preot, o statistică asupra avorturilor. Mai bine zis asupra urmărilor acestuia. Nu este neapărat o fatalitate ceea ce voi spune, nu este un blestem, Doamne ,fereşte, ci o constatare a mea dedusă din taina spovedaniei.

Am constatat că femeile care au avortat, căsătorite fiind, au o mare probabilitate de a divorţa sau trăiesc într-un scandal continuu în propria casă. Cele care au avortat până la căsnicie, se căsătoresc mai greu sau nu se mai căsătoresc deloc. Copiii care se nasc dintr-o femeie care a făcut avorturi, care nu au fost urmate de pocăinţă, se întâmplă să sufere de boli incurabile, care pot surveni în adolescenţă. În sfârşit, femeile care au avortat fără părere de rău ajung singure la bătrâneţe, murind printre străini.

În plus, femeile care avortează sunt condamnate să oscileze între depresie şi cinism.

Repet că această impresie pe care mi-am făcut-o urmărind sute de cazuri ale femeilor de toate vârstele, nu este o fatalitate, ci un fel de lege nescrisă a vieţii. Vreţi să o verificaţi pe propria piele? Nu avortaţi!