Poetul Daniel Turcea şi Dumnezeu

Poezia lui Daniel Turcea, atât de puţin cunoscută de noi, a fost considerată de părintele Dumitru Stăniloae ca fiind aproape de "Imnele dragostei dumnezeieşti" ale Sfântului Simeon Noul Teolog, prin înţelegerea Luminii nezidite ca iubire. O asemenea comparaţie este demnă de luat în seamă, mai ales că viaţa lui Daniel Turcea este un adevărat chip al pocăinţei de nădejde dătătoare pentru toţi cei căzuţi, pentru toţi cei care-L caută pe Dumnezeu şi nu L-au aflat încă.

Balada păsării

vie Lumină 

venind, pe cale

inima-mi cere

pasăre lină

sufletu-n lacrimi

vrea, fără vină

numai să-l apere

numai să-l poarte

sus

peste moarte

"Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu!"

Spovedania poetului Daniel Turcea la Părintele Arsenie Papacioc

Aflat în tinereţe într-o luptă "pe viaţă şi pe moarte" între moştenirea primită de la un tată liber-cugetător şi o mamă venită dintr-o familie de preoţi şi purtătoare a unui duh fierbinte de rugăciune, Daniel debutează în literatură cu volumul de poezii "Entropia", foarte bine primit de critica vremii, dar care este un delir al deznădejdii şi pe care îl va regreta toată viaţa. După ce se întoarce la Hristos, scrie "Epifania", o carte de poezii care dau mărturie despre trăiri de mare înălţime duhovnicească. Domnul a hotărât să-l cheme la El la vârsta de 33 de ani, după 8 luni de chinuri grele. Daniel s-a îmbolnăvit de un cancer foarte rar, pe care însă l-a văzut ca pe un dar de la Dumnezeu spre a-şi spăla păcatele.

Lucia Turcea, sora poetului, ne-a vorbit despre câteva momente extraordinare din viaţa "celui mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană", după cum l-a numit Părintele Dumitru Stăniloae.

- Doamnă Lucia, ştim că viaţa poetului Daniel Turcea a fost una puţin obişnuită... Ştim, de pildă, că la tinereţe s-a vindecat în chip minunat de o formă foarte gravă de astm, atunci când nu i se mai dădea nici o speranţă de viaţă...

- La 15 ani, aşa cum i-a apărut această boală dintr-o dată, aşa i-a şi dispărut. Mama s-a rugat foarte mult pentru el, a fost pomenit la Liturghii... Până atunci, Daniel se spovedea, se împărtăşea, credea în Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, era foarte smerit. Cât a fost bolnav, el a studiat biblioteca şcolii, încât ajunsese foarte avansat la liceu. Dar când i-a trecut astmul, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu... E un paradox ce s-a întâmplat cu el. Probabil că diavolul l-a pândit foarte mult şi a izbutit atunci să-l prindă, pentru că era din cale afară de inteligent. Atunci n-a mai vrut să-L recunoască pe Mântuitorul... A zis că, pentru el, Dumnezeu trebuie să fie ceva măreţ, ceva cu "surle şi tobe" - nemaipomenit, nemaiîntâlnit, grandios. Nu a putut înţelege smerenia Mântuitorului şi jertfa Lui, pentru că a devenit foarte mândru. Cu cât acumula mai multe cunoştinţe, cu atâta se mândrea mai tare.

- Era conştient de capacităţile lui...

Nu numai că era conştient, ci avea mândria asta a minţii, luciferică. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat nici o clipă, el a avut înger de la Botez foarte tare. Şi, pentru că nu mai voia să-L recunoască pe Dumnezeu deloc, s-a apucat să studieze toate religiile, toţi zeii aztecilor, egiptenilor, fenicienilor, grecilor, romanilor, pe Buda, Confucius, Mahomed... A fost de o sinceritate extraordinară în a-L căuta pe Dumnezeu. Era ceva care-l devora, pur şi simplu. Nu se pune problema că n-ar fi vrut să ştie de Dumnezeu, ci nu L-a înţeles pe Dumnezeu din cauza mândriei - pe Dumnezeul cel adevărat.

Când a mers la facultate, la Arhitectură, vizavi era o cârciumă, unde veneau şi scriitori, şi artişti plastici - printre ei, Nichita Stănescu, cu care a ţinut apoi o masă rotundă... Şi cu el se împletea în băutură, că Nichita era alcoolic, săracul - Nichita bea o sticlă, iar Daniel o ladă de bere. Şi povesteau acolo, la masă, de toate ştiinţele şi filosofiile. Profesorii de la Arhitectură îl considerau un derbedeu, că venea mahmur la cursuri, dar tot le punea nişte întrebări de îi lăsa mască... Avea nişte idei cu totul altfel decât ceilalţi colegi ai lui. Şi Ascanio Damian, rectorul de atunci, l-a chemat pe tata şi i s-a plâns de toate. Tata i-a aplicat o corecţie şi de atunci a început să-i devină străină facultatea, să aibă o silă de ea. Profesorii nu-l mai priemeau la examene sau, dacă-l primeau, îl picau. Din cauza asta, a promovat facultatea în 1974, după 10 ani...

"Am avut înger tare!"

- Şi totuşi, cum a ajuns la Hristos?

- E o întîmplare cu totul şi cu totul deosebită. A zăcut neîncetat două săptămâni într-o cârciumă din Militari, împreună cu nişte scriitori, undeva foarte departe de casă. Noi credeam că murise deja, sora mea voia să anunţe autorităţile. Mama se ruga în fiecare zi cu lacrimi pentru el şi ne spunea: "Să nu faceţi nimic, că el o să vină. E sănătos şi o să vină acasă!"

Şi, într-o dimineaţă, stând el acolo şi gândindu-se ce e cu el, cum îl cheamă, la un moment dat o vede pe mama - şi mama chiar atunci se ruga! A văzut-o pe mama într-o lumină mare, rugându-se pentru el cu lacrimi. Şi pe loc şi-a adus aminte cine e el, şi cine e persoana aceea - că e mama - şi că a stat două săptămâni în cârciuma aia, şi-a adus aminte tot... Şi-a dat seama că el acolo nu are ce să caute, şi că rugăciunea mamei îl va salva, va putea ieşi de acolo...

Şi a simţit atunci că o mână ocrotitoare ("cineva" care avea un efect binefăcător pentru sufletul lui, îl alina, îl curăţa, despre care mi-a spus mai târziu că ar fi fost îngerul păzitor) l-a luat de încheietura mâinii şi l-a adus acasă, în faţa uşii. Acolo i-a dat drumul. Mi-a zis după aceea: "Am avut înger tare!" Când i-am deschis uşa, m-am speriat de el. Nici nu l-am recunoscut. Avea o figură înspăimântătoare, întunecată, cu ochii indefiniţi, incerţi, duhnea, era murdar... Trece pe lângă mine, se duce la mama, îi cade în genunchi, îi sărută mîna şi începe să îi ceară iertare. Apoi s-a dus în camera sa şi a dormit trei zile la rând.

Când s-a trezit, s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos şi a venit să vorbească cu mine. Avusese un vis ieşit din comun. A văzut o biserică mare, din piatră şi cărămidă, cu trepte multe, frontonul se pierdea în nori. Şi el voia să intre în biserica aia, şi-mi zice: "Am păţit ca Sfânta Maria Egipteanca!" (o iubea mult pe Sfânta Maria Egipteanca): a vrut să intre şi a simţit o mână nevăzută care l-a împins şi a căzut cu fruntea pe prima treaptă. Simţea cum fiecare fibră din interiorul lui este sfâşiată, ca de nişte căngi interioare, parcă era tăiat cu cuţite. Simţea nişte dureri înfiorătoare - nici să moară nu putea, nici să trăiască nu putea. Şi a început să-i strige pe toţi întemeietorii de religii, ca să-l ajute. Cu cât striga mai tare, cu atât îi era mai rău. Şi când a ajuns la paroxism - nu mai putea nicicum, zicea că a trecut prin chinurile iadului! -, când a simţit că era într-o situaţie fără ieşire, şi-a adus aminte şi a strigat din toată fiinţa lui: "Mântuitorule, ajută-mă!"

În momentul ăla, s-a putut ridica în picioare şi din biserică au ieşit doi tineri - unul îmbrăcat în episcop, cu Evanghelia în mână, şi unul îmbrăcat în ostaş roman, cu suliţă şi cruce.Şi cel îmbrăcat în ostaş roman a zis: "Pe acesta îl iau eu!", iar cel îmbrăcat în episcop a zis: "Nu, eu îl iau pe acesta, ştii că eu mă ocup de tineri!". El n-a ştiut cine sunt, i-a dat mâna celui îmbrăcat în episcop şi atunci a zburat, prin partea de sus a uşii de la intrare, direct în turlă, până la Pantocrator.

S-a uitat peste tot, îi plăcea aşa de mult... uitându-se în jos, i-a văzut pe cei doi tineri cum se duc şi se aşează de o parte şi de alta a catapetesmei, în picioare. Ei ieşiseră de acolo, de fapt, şi s-au aşezat la locul lor. Erau Sfântul Elefterie şi Sfântul Gheorghe. Pe urmă a planat în faţa catapetesmei şi a văzut-o pe Maica Domnului pe nori, în picioare - o apariţie impresionantă  a Maicii Domnului! S-a dus la ea, s-a închinat la Prunc, s-a închinat la Maica Domnului, şi s-a aşezat cu urechea, şi i-a auzit bătăile inimii... Şi s-a trezit zicând: "Eu aici, aşa, aş vrea să stau!".

"M-am rugat pentru el cu o disperare extraordinară"

Apoi mi-a spus: "Din moment ce sunt în Bucureşti şi am visat biserica asta, înseamnă că biserica e din Bucureşti, mă duc s-o caut!". Începând din acea zi, n-a mai fumat aşa de mult, n-a mai băut atât alcool, n-a mai băut atâta cafea, n-a mai lipsit acasă nici o noapte... A început să meargă cu noi la biserica din Drumul Taberei. La început îi era foarte greu să stea. Până la urmă, a început să stea, s-a spovedit de mai multe ori, s-a şi împărtăşit. Toate acestea aveau efect asupra lui, ca să-şi dea seama până la urmă că e păcătos şi că, de fapt, caută un părinte cu care să se sfătuiască. Încă nu era lămurit în legătură cu Dumnezeu, a mai diminuat din faptele acelea, dar nu le-a lăsat. Mergea la biserică, dar nu înţelegea mare lucru.

Şi, la un moment dat, vine la mine şi-mi zice aşa: "Ştii care-i treaba? Eu am căutat biserica aia un an de zile. Uite, azi se împlineşte un an."  Mie nu-mi venea să cred! "Şi pentru că n-am găsit-o, de acum încolo o să fac toate lucrurile pe care nu le-am făcut! Visul n-a fost de la Dumnezeu, fiindcă n-am găsit biserica, e clar!". Eu atunci am înţeles că e un moment atât de puternic, încât, dacă acum nu se întâmplă ceva cu el, de mâine se va apuca de toate relele pe care nu le-a făcut. Şi i-am zis, blând de tot: "Uite, te rog eu, mai caută şi astăzi biserica... Şi, dacă n-o găseşti, de mâine poţi să faci ce vrei, că eu oricum  nu te pot împiedica.". El stă, se gândeşte: "Bine..." A plecat ţâfnos, trântind uşa.

Şi, cum a ieşit el pe uşă, eu m-am dus, aşa cum eram, de la bucătărie, la icoana Maicii Domnului, care avea candela aprinsă (mama se ruga încontinuu pentru el). M-am dus şi m-am rugat câteva secunde, un minut, în disperarea mea extrordinară: "Doamne, nu se poate să-l laşi! Omul ăsta Te-a căutat un an de zile, zi de zi! Dacă Tu i-ai arătat biserica în vis, ajută-l s-o găsească!"

Peste o jumătate de oră, intră el, bucuros, mă ia în braţe, mă învârte prin bucătărie! "Hai repede cu mine, lasă totul! Hai c-am găsit biserica! Hai să ne rugăm acolo!" În gândul meu: "Slavă Ţie, Doamne!" Ce i s-a întâmplat? Când a plecat, a luat troleibuzul. Şi troleibuzul a avut o pană în Piaţa Operei. Toată lumea a pornit-o pe jos spre Piaţa Kogălniceanu. El a stat, s-a uitat în jur... şi vede o biserică. Noi treceam în fiecare zi prin spatele ei, dar niciodată n-o văzusem din faţă. Şi s-a apucat să-i caute intrarea. Şi, când o vede... biserica din vis! Intră în biserică şi-i vede pe cei doi Sfinţi, Gheorghe şi Elefterie, o vede şi pe Maica Domnului, vede Pantocratorul... Am stat cu el toată ziua în biserică. după aceea am aflat că Maica Domnului era picatată de Părintele Arsenie Boca.

Ăsta a fost momentul lui cel mai zguduitor! Atunci s-a hotărât: "De acum, mergem la biserica Sfântul Elefterie!" Era plin de pensionari, nu erau tineri deloc... La Paşti am fost să ne spovedim la parohul de acolo. S-a spovedit şi Daniel, însă foarte pe scurt (era şi lume multă care aştepta, înghesuială mare) apoi ne-am împărtăşit... Atunci Daniel a conştientizat că este cel mai nemernic om de pe pământ, care nu merită să răsară soarele deasupra lui nici o zi, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu cum nu se poate! Că el, în loc de împărtăşanie a luat foc, pentru că nu şi-a spovedit păcatele!"

De atunci se tot gândea ce să facă, unde să se spovedească, fiindcă vedea că unii preoţi sunt aşa, foarte expeditivi, întreabă doar câteva lucruri: dacă te-ai certat cu cineva, dacă te-ai împăcat, dacă ai ţinut un pic de post... Dar el îşi dădea seama că e păcătos şi că nu-L înţelege pe Dumnezeu! Aşa că trebuia să găsească un preot care, după ce o să-i pună toate întrebările din toate ştiinţele şi culturile, să-i răspundă la ele şi să-i spună că Dumnezeu este mai mare decât tot ceea ce ştie el! Asta se întâmpla, de acum, prin 1976... Visul l-a avut în 1972, biserica a găsit-o în 1973... Un an ne-am dus în Drumul Taberei, un an la Sfântul Elefterie ţi un an la Sfântul Ilie Gorgani (că pe el îl chema Ilie-Daniel, şi a vrut să mergem la o biserică cu hramul Sfântul Ilie).

Spovedania la Părintele Arsenie Papacioc

Şi, într-o zi, un prieten al lui, arhitect, i-a zis - de la Dumnezeu a fost! - "Iliuţă, te duc eu la Cernica, la un părinte nemaipomenit, care a făcut puşcărie mulţi ani! E un om cum rar întâlneşti pe lumea asta. Cred că o să-ţi explice ce vrei tu să ştii!" Şi aşa s-a dus la părintele Arsenie Papacioc. Când a plecat, Daniel mi-a zis: "Dacă Părintele ăsta nu-mi răspunde la toate întrebările pe care i le pun şi nu mă va convinge, e totul degeaba!" Dar Dumnezeu a lucrat cu el extrordinar...

Când a ajuns acolo, era ca un mieluşel blând. A plecat de la 6 dimineaţa, s-a dus la Dumnezeiasca Liturghie, a stat la toată slujba, s-a închinat la Sfântul Calinic... Şi, imediat după Liturghie, Părintele Arsenie îl aştepta la chilie. În momentul în care l-a primit, în el s-a produs ceva extraordinar. Părintele avea asemenea lumină în priviri şi era atât de induhovnicit... L-a primit cu braţele deschise, din tot sufletul, şi a stat cu el 8 ore. Vă daţi seama? Dar nici Daniel nu s-a lăsat! I-a pus toate întrebările! Părintele mi-a spus după aia: "Eu când l-am văzut că vine la mine, de cum a intrat pe uşă, l-am îndrăgit. Era atâta sinceritate în el, atâta dorinţă de a afla adevărul, cum mie mi se pare că n-am mai întâlnit la nimeni... Şi de unde era să ştiu eu toţi termenii ăia pe care i-a învăţat el? Mai ştiu şi eu, dar nu aşa... Dar n-a fost nici o problemă, că I-am zis lui Dumnezeu: "Doamne, Tu ai zis: când veţi fi întrebaţi, să nu vă gândiţi ce veţi răspunde, că Duhul Sfânt vă va da vouă în ceasul acela ce să spuneţi. Doamne, Tu ai zis asta, Tu să-mi spui ce să-i răspund..."

Şi mi-a spus după aia Daniel: "Măi, m-a demontat cărămidă cu cărămidă! La un moment dat, eu nu mai ştiam ce să-i spun, iar Părintele anticipa întrebările în nişte termeni care mie nici nu-mi treceau prin minte! Aşa că m-a terminat complet!"

Şi îmi tot zicea Părintele Arsenie: "Cum era să-l las să plece de la mine cu vreo întrebare nerăspunsă, cu vreun dubiu? Eu n-am avut nici o treabă: Duhul Sfânt spunea, eu îi ziceam... Am spovedit în puşcărie savanţi, dar cea mai grea spovedanie pe care am avut-o în viaţa mea a fost asta, cu fratele Daniil. În momentul în care i-am demosntrat că Dumnezeu e mai mare decât toate, l-a apucat un plâns..."

Când a început să se spovedească, Dumnezeu i-a pus în minte să spună păcatele întocmai după pravilă - el, care nu citise niciodată un îndreptar de spovedanie! zicea Părintele: "Aşa plângea, că eu trebuia să mă rog la Dumnezeu, ca să înţeleg ce-mi spune, că nu-l mai puteam opri din plâns. Şi-aşa cum mi-a dat Dumnezeu să-l înţeleg, l-am înţeles ce spunea."

După ce-au stat opt ore, fiindcă era nemâncat, Părintele i-a dat dezlegare şi l-a împărtăşit pe Daniel. Nu i-a dat nici un canon. I-a zis aşa: "Tată, canonul pe care trebuia să-l faci frăţia ta o să ţi-l fac eu. Dar un singur lucru te rog, şi te rog din toată inima mea de părinte duhovnicesc, frate: dacă ţi-e milă de bătrâneţile mele, să nu mai greşeşti! Că, dacă un preot mântuieşte o mie de suflete şi pierde unul singur, cu el de gât în iad se duce. Şi, tată, vezi să n-ajungem amândoi în iad..."

Şi după aceea i-a zis aşa: "Când te duci acasă, să mănânci mâncare de post vreo trei zile!" Şi Daniel a stat cu împărtăşania aceea, cu anafură şi cu aghiasmă o săptămână! N-a mâncat nici o mâncare de post.

Ce-a mai făcut Părintele, o altă pedagogie duhovnicească: a scos din bibliotecă toate cărţile de canoane, şi s-a apucat să-i zică: "Uite, vezi, pentru păcatul ăsta: la Sinodul de la Calcedon se spune atâţia ani să nu te împărtăşeşti, Sfântul Vasile cel Mare spune atâţia ani, Pravila de la Govora atâţia ani..." Şi a adunat toţi anii de la toate păcatele pe care i le-a spus şi i-a zis: "Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu! Trebuia să nu te împărtăşeşti 360 de ani!" Daniel a fost extraordinar de impresionat că aşa lucru mare i-a iertat Dumnezeu. Şi mi-a spus că atunci când a simţit mâinile Părintelui pe cap că îi dau iertarea, când Părintele a rostit rugăciunea de iertare, a simţit cum o răutate groaznică a ieşit din el şi cum i s-a limpezit mintea. Se simţea sănătos complet, fără o fărâmă de boală...

                                                                                                                         (va urma)

Material realizat de Raluca Tănăseanu şi Radu Hagiu

Preluat din Revista "Familia Ortodoxă", nr. 42

Isihia

Sfânta iubire
-căci în jurul inimii roteşte acoperământul
întunericului
cel ce cere va lua
cu faţa descoperită (adică omul dinăuntru)
oglindind
Slava Domnului

nu aripi trupeşti ca ale pasarilor
ci ale Duhului, chemând, uşurând,
cu aripi inteligibile.
Cel nesfarşit şi fără trup se micşorează pe Sine
din Bunatate nesfârşită.

Trupul acesta subţire s-a îmbrăcat
prin ochiul care vede.

Mai mult decât sa arzi pe rug
rug ţi-e şi trupul de-l
desparti de suflet
şi-l însetezi de patimă şi somn.

Mai mult decât să-l laşi să muşte biciul
din trup, pentru că nu poţi nici şopti
că Dumnezeu e numai o părere
că nu-i în tine
şi decât tine nu-i adevărat,

Mai mult decât sa creşti ca o fântână
între nisipuri
este să ai milă
de cel sarac, de cel
ce are
de tine,
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde, sau
de hrana ta mai multa lipsă,
căci daruind, lui Dumnezeu te asemeni.

Bucuria din iubire

Cred că nimic nu se poate compara cu nemărginirea bucuriei trăită lângă omul drag. Numai cei ce au sufletul plin de darurile iubirii pot să înţeleagă ce mărinimos a fost Dumnezeu când a hotărât că bine este ca bărbatul să-şi aibă femeia lui, perechea sufletului şi trupului său. Iar când al treilea este pe drum, când o altă inimioară este trimisă în mijlocul uniunii celor doi... plinătatea devine ceva ce se revarsă, tainic şi nesimţit, în casa şi peste viaţa oamenilor îndrăgostiţi, uniţi în Hristos!

...parcurile Timişoarei... au fost şi vor rămâne "tărâmurile" în care ne imaginăm că ne refugiem ca în mici oaze de paradis...

 ...cărţile, filmele şi librăria Cărtureşti, unele din pasiunile ce dau farmec vieţii în doi...

Sfinte fie-ne tuturor casa şi iubirea!!!

Heywood HARDY

Heywood HARDY, pictor englez, 1842-1933

Poezii de Li Tai Pe

Şopotul apelor

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
  De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
  Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
  Să mă-ntristez şi eu ...



La o ceaşcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !






Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.



Tinereţe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
      Nici nu mai vreau să ştiu ! »
   Şi-a-ntors încet fugarul
      Spre râsul auriu ...



Cascada din munţii Lu

Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind...



Pavilionul de porţelan

 Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.

Diversiuni lirice, Octavian Dărmănescu

Statul

Lumea e o imensă pistă cu tufişuri. Iar statul stă la pândă. Dihanie stranie din hârtie cu antet,  statul este o persoană fizică deghizată perfect într-una juridică, un anofel bine adaptat, acceptat prin deprindere, care suge fără să se sature din pielea nesimţită a boborului. În general, statul consumă mai mult decât produce. Îşi permite, căci stă pe cârca lungă a cetăţeanului. Cetăţeanul, denumirea oficială a boborului, un personaj colectiv, cu mult mai mare decât statul, dar docil şi somnoros, aşa cum îi stă lui bine în viziunea statului.

   

Statul nu suportă mişcarea decât în interes de serviciu. Idealul lui final este să-şi planteze icrele sub pielea ta fină de intelectual, să te spioneze total, adică din interior, pe tine, homo up-gradatus, să te reducă la muţenie (oricum, vorbeai numai prostii). Dacă l-ar mai ajuta contextul, statul i-ar lega din nou pe cetăţeni de glie.
În antichitate statul era, după posibilităţi şi după tehnică, un fel de baracă militară, Constantin, un fel de apocalipsă a anticilor, vizionar, face o nouă Romă. Azi e un colos bine pus la punct, care năpârleşte când în roşu, când în albastru, după cum se fură votul mai bine.

Statul ar vrea un supraom care să-i plătească la timp şi vesel birul. Taxa este respiraţia oficială a statului, guvernele, nişte hoţi care se bat pe ostatici. Nici infernul, cu cei mai buni călăi ai lui, nu întrece în inventivitate hârţogarii de la minister când e vorba de taxe. Statul merge cu primarul cum merg ţiganii cu ursul. Primarul este o slugă care se crede stăpân, slugă împlinită, stăpână pe extinctoarele şi cheile instituţiei.

Statul preferă oraşul, acolo concentraţia de indivizi e mai mare. Numai că la noi s-a întâmplat o ţeapă calitativă, satul s-a mutat la oraş, deci oraşul se cheamă mai multe sate cu acelaşi primar. Oraşul este o anomalie istorică, un cuib unde s-au adunat oamenii ca să mănânce, să se mănânce mai bine. Ciclop istoric, statul naşte pui vii la fel de monstruoşi: găini care (se) ouă de două ori pe zi, plop care face pere, răchită hibridă care oferă micşunele, verze record şi secretare dedate la muncă, însărcinate cu şefii lor din raţiuni de serviciu. Tăiaţi filmul, că lezează republica! Statul e coercitiv, că de aceea este stat: îi caută pe taţi în acte, pe mame în trecutul lor genetic, pe copii la verbele neregulate. Rolul presei, o frecţie la o limbă de lemn, e inutil, ca al evanghelizatorului în ceaunul tribului: nu poţi să-i înveţi pe canibali la pufarine sau vată pe băţ. Statul are vocaţie de jandarm, practică tunul cu apă şi tuşeul rectal. Are fitilul scurt, explodează din te miri ce: miliţia, mireasa cu trese a tuturor românilor arată că la noi statul este în genere iute la mânie. De fapt, statul e o imensă cultură de testicule soldăţeşti, prăsită artificial atât pe graniţă, cât şi în interior. Un guvern totalitar care reglementa până şi ritmul de creştere al sânilor prin pastile obligatorii. Statul dictează tot, deci şi istoria, un mezelic. În caz de abatere de la discursul unic, statul îşi întinde mâna şi te ia rapid şi fără cuvinte, ca un pipi de noapte. Cenzura e manierismul fatal al tuturor guvernelor pe moarte, ultimul lor copil în care-şi pun aiurea nădejdile.
Menajul stat-justiţie seamănă mai mult cu un divorţ acceptat. Dreptatea umblă mai mereu cu capul spart şi legată la ochi, că acolo a bandajat-o statul, din diversiune. Punctele de vedere ale statului sunt infailibile. Statul violează legea, apoi îi schimbă numele în ordonanţă. Discursul ordonanţelor sunt îndeajuns pentru a înţelege: statul te fentează discret pentru a trece el înaintea ta. Statul are un testicul supranumerar, de aici şi modul în care pune problema, de pe poziţia lui superioară. De-a lungul istoriei, s-a strâns atâta nedreptate, încât Apocalipsa se cere cu necesitate. Statul, ateu prin deprindere, ignoră sfârşitul istoriei, tarlaua pe care stă, ca dintele de porţelan caria. Statul este un vierme care roade inconştient trunchiul găunos al istoriei. După ce îl va fi doborât, va muri şi el, din lipsă de hrană. Statul are mare nevoie de eroi. Şi ce face istoria? Istoria îşi aşteaptă cuminte eroii să iasă de la duş, apoi îi usucă, îi ambalează şi-i îngroapă de vii în uitarea noastră. Istoria - minciună fosilizată, istoricii - canibali ai trecutului.
După beţia epocii de aur, ielele patriotismului, cârne, ne privesc mahmur, erecţie patriotică nu mai au astăzi decât nostalgicii, mai precis cei care atunci au avut şansa să fure mai bine. Statul nu-şi cumpără bătrâni, că, oricum, are destui şi, în plus, şi-au trăit traiul. Ei nu pricep un lucru clar: comunismul a fost legat în serie, capitalismul în paralel, aşa că tonele de nechezol băute în aşteptarea unei cafele mai bune au anulat definitiv gustul pentru ea. Şi, oricum, statul i-a deprins să gândească practic: e mai aproape cimitirul decât lumea ailaltă, aşa că prindeţi gropi cât mai sunt!
Bulgakov şi resemnarea filozofică a esticilor vizavi de greul istoriei: „Cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Statul se află într-o contradicţie flagrantă cu artistul. Artistul e cel mai periculos, căci are gura spartă şi în gură adevărul. Statul ştie că artistul e sensibil la dovezile de stimă, de aceea, pe care îl poate cumpăra, îl întărâtă asupra colegului de muză. Statul are oroare de pletoşi şi O.N.G.-uri, dacă ar putea, i-ar sugruma pe toţi rockerii ieşiţi din jaketa lui Elvis.

Vulg şi vulvă. Statul calculează aprioric şi gândeşte reducţionist: soldatul e glonţ, măcelarul carne, vaca balegă, preotul mărunţiş, pictorul tempera, judecătorul sugativă, strungarul menghină, solistul microfon, poliţistul semafor, femeia e o unitate de prestări servicii - un pistol cu coapse - bărbatul e carne de tun, copilul un urlac preţios - viitor factor de producţie -, pensionarul, un inutil care mănâncă şi bea de ciudă, un aparat retro-casnic. Pe stat nu-l doare dacă ţi s-a furat biciclul, ghinionul tău, au pierdut alţii mâini şi picioare în războiul de reîntregire! Statul te umple de tot felul de daruri: te duci la spital pentru un guturai şi vii acasă cu copil în braţe şi cu regina ploşniţelor în geamantan. Statul se teme de război doar dacă l-ar pierde. El stă frumos în graniţele sale, şi toarnă prin difuzor, în urechile publicului, otrava dulce a promisiunii.

De la stat s-au învăţat cele mai adânci cuvinte: ce se taie, nu se fluieră! 
                                  

                                    

Dracul

E rece, atonal, ahtiat după revoluţii, îi umblă pe mai-marii lumii spre progres, fumigena în care se ascunde. Împărat al muştelor, tomberon universal al strâmbătăţii, filosof al nimicului, se înfruptă din ruturile noastre, mizează enorm pe trup, sabotorul natural al sufletului. Ţine slujbe pentru bolnavii de ghinion, apoi îi loveşte cu damblaua norocului. Dracul nu e nici ateu, nici mason, nici liber-schimbist. Dracul e drac, adică unul care se crede Însuşi Dumnezeu. Cu aşa paranoie, întâlnită pe culoarele pestriţe ale Psihiatriei, nu e de jucat, trebuie să te pui în gardă, nu să îl conteşti, superior, luându-l drept bau-bau folcloric. Dracul e drac, forţă cosmică teribilă, şi dacă-ţi dă una, bine că nu e de capul lui, te lasă lat, cu toate sistemele tale anti-efracţie, cu tot miştoul tău de tip sagace. Un îndemn cuminte ar fi să nu-l zgândări, unii, pentru a trece puntea se fac chiar şi fraţi cu el.

Natura detestă golurile, îi repugnă vidul. Şi în chestiunile spirituale e la fel: dracul, unde găseşte un gol îşi plantează bocancii. Are undiţele aruncate în lume, nu se grăbeşte, are balta peşte. O întrebare legitimă e de unde atâta, cum de mai rezistă neamul omenesc. Ne vrea tuturor capul pe tipsie, are una pentru fiecare, călău al omenirii, aruncă sticlă spartă pe cărările prorocilor. Dracul are un registru colosal de intimidări, ne ştie foarte bine, că pe noi lucrează, noi, materia lui primă. Geambaş de suflete, cămătar perfid, dracul practică trocul şi dobânda naturală. El dă puţin, apoi te ia cu totul, cu pantofi, costum, cravată, să te anihileze în malaxoarele lui cosmice. Mai mult decât oricine, dracul jubilează gloria morţii fizice, parcă ar fi un pariu câştigat mereu cu istoria. A murit bogatul nemilostiv? De acum dracul e ruda cea mai apropiată a mortului, sau, cum se spune, l-a luat dracu’! Face contrabandă cu claruri de lună, le suceşte minţile poeţilor, îi face să se împuşte de disperare, de vid burghezo-moşieresc, cu toate că unii dintre păcăliţii aceştia au casă, masă, şpriţ, ţigări, adică tot ce le trebuie.

Paricopitat suprem, i se spune diavol, să fie mai acceptabil, dar el tot drac rămâne. În cârca lui tare, de hamal răzbunător, vai, ce nedreptate, se aruncă toate nedreptăţile săvârşite, de fapt, de către oameni. Demn de tot dispreţul, e în toată asuprirea, în lanţ, în bici, în tot ce prisoseşte unora şi lipseşte altora. Anomalie originară, căderea lui a antrenat Big-Bangul, adică gravitaţia, adică prăbuşirea. Maestru al butaforiei, îi arestează postmortem pe stăpâni, îi împăiază-n chip de slugă, se asigură prin degustare de calitatea pucioasei, face de gardă la fiecare Sodomă. Suceşte verbele, le pune la negativ, îl pune pe a avea rege peste a fi. Pizmaşul grotesc al diversităţii, uniformizatorul, totalitaristul, dracul e contabil şef peste tigve şi ciolane, moartea ţine cu el. Cu coarnele rupte în răbdarea de beton a vreunui sihastru sau a unei soţii bătute, lupta cu dracul se sfârşeşte doar la groapa omului. E mare patron, cu slugi, păcatul lucrează pentru el, în antrepriză. Pentru drac omul e aproapele lui dar numai în sens comercial, clientul. Dacă n-ar mai fi oameni, dracul ar tâmpi de singurătate, ar muta planete dintr-un sistem în altul, să nu se atrofieze. E imun la factori externi, nu fuge nici cu tămâie originală, de la Athos, nici cu usturoiul căluşarilor.

Dracul are şi el sinaxarele lui, pline de canibali, de dictatori, de vlădici suficienţi, permanenţi, absolut inamovabili, necesari. Grafoman cronic, notează tot, el e generalul răutăţii, adică răul în totalitatea lui. Dracul nu moare pentru că îngerii, inclusiv cei răi, nu mor. Mai mult, există un acord tacit între drac şi moarte, mijlocul lui preferat de transport fiind dricul, acea mocăniţă funerară cu tampoanele în Iad. Chiar şi după decretarea oficială a veşniciei, după Judecata de Apoi, el va fi mai viu ca niciodată, salahor al sentinţei finale, expert în mentenanţa imenselor rafinării, numite în popor cazane, pline cu blestemaţi. Atunci drepţii, de sus, de la umbră, vor mai striga un aliluia.

 

                              

Soseşte fericirea

  de Vasile Voiculescu

 

    

Coliba ta din vârful colinei e-o minune.
Apusul îi clădeşte un coif de paie noi,

Şi aurind tristeţea pustiilor păşune,
Prelung surpatul soare se uită înapoi.

Lucind ca o troiţă mutată-n bătătură,
Se-nalţă lin năluca fântânii cu vârtej,
Găleata aninată de lanţuri peste gură
Se leagănă în umbră ca floarea pe un vrej.

Lumina îşi dă duhul şi-ţi zace la picioare,
Prelinsă în ţărâna schimbată în chilim.
Un sânge cald de înger sclipeşte pe ponoare
Şi calci cu teamă-n iarbă ca-n fulgi de heruvim.

Iţi simti un ceas profetic şi nu poţi sta în casă,
Ci ai porni-mpreună cu soarele spre mări;
Neliniştit trecutul ca un destin te-apasă
Când, răspunzând deodată uitatelor chemări,

Suind domol poteca bătută de ispite,
Pe sub gutuii pustnici şi sub uscaţii meri,
Cu gura-mpodobită de zâmbete mâhnite
Soseşte fericirea albită de dureri.

În dialog cu pr. Constantin Necula

 "Cand ai ingerul pe umar, nu poti fi trist"

"Imparatia Cerurilor nu-i pentru plictisiti"

Parintele profesor dr. Constantin Necula este deja un "fenomen" in Romania. Unul dintre cei mai populari si indragiti preoti misionari pe care i-am avut in anii de dupa comunism. Un stralucit duhovnic al generatiei tinere. Sutele de conferinte pe care le-a sustinut in toate orasele mari ale tarii au hipnotizat, pur si simplu, salile arhipline. Aparitia sa in public e mereu un eveniment. Cuvantul lui a schimbat mii de vieti. Vocatia-i e alta decat cea a preotilor cu care suntem obisnuiti. Un parinte care "a iesit in strada", in viata de zi cu zi, straduindu-se cu toata fiinta lui sa faca ceva, sa incerce sa schimbe, cu adevarat, lumea. Prezent mereu intre tineri, in scoli si licee, intre "baietii de cartier", veghind zile si nopti in spitale la capataiul copiilor bolnavi ori al muribunzilor, implicat intr-o multime de actiuni sociale, insufletit mereu de credinta ca ortodoxia "e pentru oameni vii", si nu doar o culegere rigida de dogme si interdictii batute in cuie.
"Prezent" si activ in fiece clipa, este plin de viata, orator savuros si "patimas intru Hristos", oriunde ar fi:
- la catedra de catehetica-omiletica a facultatii sibiene de teologie, purtand dialoguri inflacarate cu studentii sai;
- alaturi de Mitropolitul Ardealului, Laurentiu Streza - al carui consilier si prieten apropiat este;
- pornind entuziast prin lumea larga, in calatorii misionare, din Chile pana in Africa, America sau Canada, prin intreaga Europa si prin toate locurile sfinte ale lumii.
Intr-adevar, vazandu-l eu insumi la Sibiu, la el acasa, aflandu-ma in preajma lui aproape o zi intreaga, mi-am dat seama ca intocmai asa este: un vesnic neobosit. Simpla lui apropiere te tonifica, te revigoreaza. Privindu-l, nici nu-ti inchipui cum a putut acest parinte vesel, relaxat, aparent fara absolut nici o grija, sa realizeze atat de multe in cei doar 39 de ani pe care-i are acum. Un erudit. 42 de carti - patruzeci si doua! - "mai multe de cati ani am trait", dupa cum ii place sa glumeasca. Lucrari serioase de teologie, insa purtand titluri neobisnuite pentru rigorile profesorale clasice: "Indumnezeirea maidanului", "Provocarile strazii", "Sa ne rugam 8 zile cu parintele Arsenie Boca", "Impreuna spre intaia spovedanie", "Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele", "De ce esti trist, popor al Invierii?". Traduceri si studii in strainatate (franceza, italiana, germana), nenumarate articole in prestigioase reviste romanesti si internationale, studii serioase de specializare la Padova si Versailles, cursuri de specializare in psihologie generala, in probleme legate de maltratatea copiilor, dependenta de alcool si drog (presedintele Asociatiei Crucea Albastra din Romania) si multe, multe altele. In toate acestea e implicat activ, zi de zi, cu tot sufletul. Nu doar cu numele ori cu vreo functie onorifica, asa cum se obisnuieste pe la noi. Refuza sa faca lucrurile cu jumatati de masura. Daca ar face-o, mai bine ar renunta. Si totusi, cand il vezi, ai senzatia ca mereu "are tot timpul din lume". Sa vorbeasca pe indelete cu copiii de pe strazile orasului, sa-i ia in brate si sa-i sarute, sa se apropie de batrani si sa-i intrebe sincer care mai sunt necazurile lor, sa iasa la plimbari impreuna cu sotia sa adorata, sa mearga imbracat in reverenda, impreuna cu copiii lui, in tribune, la meciuri de handbal, fotbal sau baschet. Pentru orice lucru firesc si marunt, parintele Necula are mereu "tot timpul". "Caut sa rascumpar vremea pe care am primit-o in dar de la Dumnezeu", zice uneori, cand il intrebi despre asta. L-am vazut slujind numai o singura data, in Catedrala Mitropolitana din Sibiu, cantand cu glas de inger, intr-o seara de iarna, dintr-un oras luminat feeric, cu felinare galbui, la sfarsitul unei privegheri tarzii, de vecernie. Liniste. Tacerea aceea tihnita, odihnitoare, de dinaintea ultimei predici. Sute de oameni incremeniti inaintea lui, ca niste statui pioase. Preotul Constantin Necula devenise, parca, alt om. Asa, invesmantat in mantia sa albastra-argintie, parea transfigurat, coborat din alta lume. S-a uitat cateva clipe la toti, cu luare aminte. M-a zarit si pe mine, undeva, departe, langa usa bisericii, privindu-l stingher si emotionat. A zambit putin, ridicandu-si ochii spre boltile nesfarsite ale bisericii. Apoi a inceput usor, pentru noi toti, sa vorbeasca...

                                                               (Foto: Catedrala Mitropolitana din Sibiu)

 Despre miracole

"Un singur cuvant: Cred!"

- Parinte Necula, incep dialogul cu dvs. cu o intrebare legata chiar de directia revistei noastre: distinse fete bisericesti ne reproseaza, adesea, ca scriem prea mult despre miracole, in paginile noastre de spiritualitate crestina. Totusi, demersul nostru se bazeaza pe fapte. Avem mii de marturii, scrisori cu dovezi concrete ce atesta existenta miracolelor crestine. Ce-ar trebui sa facem ca sa ramanem pe drumul cel bun?
 

- Eu cred ca cineva trebuie sa vorbeasca si despre miracole. Caci despre miracole ratate vorbim tot timpul. De 20 de ani, Romania traieste un miracol ratat. Noi am fi vrut sa fim dupa 1989 - vorba lui Gheorghe Bratianu, altadata - un miracol de tara. Nu s-a intamplat. Si de aceea spun, revista voastra are calitatea asta, ca pastreaza miracolul in mijlocul vietii. Poti sa vorbesti intr-o carte intreaga despre dogmatica si omiletica ortodoxa, despre ascetica si mistica pustiei. N-are acelasi efect. "Formula AS" are insusirea aceasta: ca le zice oamenilor: mai, uite ca se poate! Se poate practic, de-adevaratelea!

- Se pot explica minunile?

- Oamenii au nevoie sa creada. Eu, saptamana asta, le-am spus credinciosilor la predica: "Uite, in loc sa va uitati televizor, la stirile de la ora 5, veniti oleaca la vecernie, in fiecare zi, sa explicam un singur cuvant din tot Crezul: "CRED"". Ei, si toata saptamana asta am vorbit despre "a crede", de unde vine, ce inseamna cu adevarat. Nici nu va dati seama ce forta are cuvantul asta: "Cred!" Dumnezeu nu lucreaza decat cu punctele de forta duhovniceasca din om. Deci, nu poate sa vibreze la o intalnire cu moastele Sfantului Gheorghe un om care se duce si le pupa ca pe oasele din ciorba. Nu poate, daca nu reuseste sa simta pana-n adancul lui ca oasele acelea sunt o prezenta a harului divin si ca aceasta prezenta s-a facut prin nevointa unui om care ne este de folos si la sute de ani dupa moartea lui. De asta imi place mie vorba asta: "Mortii vii ai Bisericii". La o mie de ani dupa moartea lor, continua sa produca energia aceasta care te revigoreaza, te renaste... Acestea sunt moastele!

- Si, totusi, cum putem deosebi minunile adevarate de cele care nu-s?

- Nu prea stiu. Astea le cantareste Dumnezeu. Vom muri si vom vedea.

Despre manastiri

"Astupusuri peste o gura de iad"

- Credeti ca exista locuri "mai puternice" decat altele? Mai puternice energetic, spiritual, duhovniceste, sau cum vreti sa-i zicem...

- Nu. "Energetic" nu. Cred doar ca exista indivizi pe care Dumnezeu ii ingaduie sa poarte mai departe puterea Lui, in mijlocul oamenilor. De pilda, la manastirile unde rugaciunea e foarte puternica. La Tismana, de pilda, acolo unde eu merg foarte des, ii vezi pe oameni cum intra in manastire obositi, epuizati. Se asaza acolo, pe piatra, sfarsiti. Si le spun apoi calugaritelor: "Maica, nu stiu ce se-ntampla, parca m-am revigorat aici...". Se revigoreaza pentru ca locul ala e plin de rugaciune si de pace cereasca. Caci asa incep rugaciunile preotesti: "Pentru pacea de sus si mantuirea sufletelor noastre, Domnului sa ne rugam...". La manastiri n-am nici o indoiala ca pacea Domnului salasluieste. Tocmai pentru ca rugaciunile celor care s-au nevoit acolo de atatea veacuri au o asemenea forta. Dar ce spun manastiri... Exista case de oameni in care intri si simti harul lui Dumnezeu. De exemplu, eu intru mereu in casa unor oameni in varsta, pe care-i vad tot timpul cu odaia aerisita, cu Ceaslovul pe masa, cu candela aprinsa. Si tu ai bunica. Si eu am. Poporul roman a avut sansa bunicilor evlavioase.

S-au dus bunicile evlavioase, ca au dat toate in telenovele. S-au imbolnavit de telenovele, de barfulite cu vecinele, de stat la coada la nu stiu ce supermarket. Romania e inca "codata". Are boala statului la coada. S-a vazut acum, cu vaccinul asta. Intreaba una: "La ce stati?". "La intepatura". "Pai atunci stam si noi...". Ei, la manastiri, cozile ar trebui sa fie la sfintenie. Dar si la cozile alea interminabile de la moaste, daca omul nu-si cultiva virtutile pentru intalnirea in duh cu Sfanta Parascheva, de exemplu, ci-si cultiva papilele gustative, pentru intalnirea cu sarmalele si vinul de dupa, n-am facut nimic. Asta nu prea inteleg oamenii: ca manastirile nu-s spatii prin care zburda asa, oniric, energii binefacatoare si tonice. Ele sunt spatii ale unei batalii acerbe. Sunt "astupusuri peste cate o gura de Iad". Si e firesc ca acolo unde-i astupat Iadul, Dumnezeu sa vina cu puterea Lui si sa intareasca locul. Numai monahii stiu ce nevointe au, ce ispite, ce eforturi duc... Eu niciodata nu am criticat un monah care zicea ca nu mai poate sa stea in calugarie. E imposibil cateodata. E cumplit! Calugaria nu e o indeletnicire in care sa stai contemplativ, cu mintea zburdand prin vazduhuri roz. De pilda, in manastirile din Athos - acolo aproape ca nu stii cand trece ziua. Parintii aceia... Ziua fosneste peste ei. Noaptea e cea care e deplin folositoare acolo. Ziua aproape ca-i "in plus", nu stii ce sa faci cu ea. Desi calugarii aceia nu dorm toata noaptea, ziua continua sa munceasca fizic, la ascultarile lor. E o nevointa acolo incredibila. Efectiv, "isi omoara trupurile". Si-i vezi: transparenti! Stravezii! Calca pe cer! Sunt cativa dintre parintii de acolo - iti vine sa-i imbratisezi tot timpul. Realmente, cand te duci la spovedit, simti ca iti dau din dragostea lor asa... nelimitat! Fara limita. Pur si simplu, simti cum curge peste tine dragostea lui Dumnezeu. Prodromu, de pilda, din punctul meu de vedere, este o adevarata "rezervatie de duh sfant". Iar parintele staret Petroniu... E slava lui Dumnezeu ca ne-a ingaduit sa-l avem contemporan. Ar trebui sa ne simtim fericiti c-am avut sansa sa traim in zilele lui. Poporul roman de asemenea oameni are nevoie. Dupa intalnirea cu duhovnicii de acolo, de trei ani de zile incoace, viata mea s-a schimbat total.

Despre duhovnici

"Dumnezeu nu te lasa fara semnale luminoase"

- Tocmai de asta se plang multi dintre cei ce si-au gasit pacea sufletului la manastiri. Ca generatia marilor duhovnici se cam duce, ei mor unul dupa altul. Nu mai exista povatuitori statornici, la care sa se duca...

- Intr-adevar, e bine sa ne luam repere batrani intelepti, desi nu stiu daca va aparea foarte repede o generatie de duhovnici chiar atat de valoroasa precum parintii Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu etc., acesti oameni cu adevarat "bravi in Duh Sfant". Dar cine are inima curata si are nevoie de un indrumator, nu se poate sa nu i-l trimita Dumnezeu. Cine spune: "Vai de mine, eu am cautat duhovnic si n-am gasit", minte. Asta inseamna ca nu l-a cautat sau ca l-a cautat doar ca sa-i gadile orgoliile, sa-l scarpine dupa ceafa, sa-i spuna: "Lasa, nu-i nimic, o sa fie bine...". Asta nu e cautare. Un renumit parinte elen - Gherasim din Chefalonia - era sfatuit chiar in vis ce trebuie sa faca. Deci, Dumnezeu iti trimite si in somn, daca vrei, duhovnicul potrivit. Hristos nu te lasa fara orientare, fara semnale. Ca, pana la urma, duhovnicul nu-i decat unul dintre coordonatorii din turnul de zbor catre imparatia lui Dumnezeu. Dar banchizele luminoase sunt tot timpul in jurul tau. Deci, realmente nu esti lasat fara puncte cardinale. Duhovnicul trebuie sa fie prietenul tau care te apara pe tine de propriile tale neputinte. Sa spuna: "Asta-i bine. Asta nu-i bine...". Sigur, trebuie tandrete si discretie si tact...

Ogorul cu ingeri

- Cum iti dai seama, ce simti in momentul in care intalnesti duhovnicul "potrivit"?

- Nu spun vorbe mari: preotii astia trebuie sa si-i nasca poporul. De pilda, in biografia parintelui Virgil Gheorghiu este o imagine celebra... Virgil Gheorghiu era nascut undeva la Oglinzi, in Moldova, fiu de preot. De mic a fost suparat ca n-are nume de sfant. O secventa din copilaria lui este, cred, remarcabila. Baieteii din fata casei parohiale jucau "lapte gros". El s-a imbracat sa iasa la joaca, a venit intre ei, dar copiii i-au spus: "Tu nu!". El, intristat: "Cum? De ce nu ma lasati sa ma joc cu voi?". Iar ei i-au zis, foarte seriosi: "Nu! Ca noi aicea vorghim si pi ulita larga, si mai tare, si mai si injuram olecuta... Tu nu! Pentru ca tu vei fi preotul nostru!". Asadar, societatea isi crestea, isi alegea oamenii de mici, pe care ii respecta ca atare.

- Credeti ca mai exista si azi acest instinct al comunitatii de a-si creste, din sanul ei, propriii preoti?

- Cum sa nu? In unele locuri sunt sigur ca da. Eu, personal, sunt crescut de cartierul meu. Toata deschiderea mea si toata bucuria mea de a fi preot e luata de acolo. Si acum ii am in ochii mei pe toti vecinii care m-au crescut, care m-au ferit, care se ascundeau de mine cand veneau beti ori "se furisau cu vina in casele lor", care nu injurau niciodata pe scara blocului, cand eram si eu de fata. Ii vedeam. Nici nu banuiam atunci ca voi deveni preot. Dar era ceva ce... simteam. Uite, se puteau certa intre ei cei mari, puteau fi conflicte intre parintii nostri. Cand apaream eu, parca se linisteau imediat. Si era si un cartier interesant acolo, in Brasov, cu un amestec de oameni veniti din Moldova, Oltenia, Maramures, cu foarte multi copii maghiari sau germani... Dar se crea cate o armonie, un respect reciproc exceptional. Asta o stiu clar: eu sunt crescut preot, de cartierul meu.
Si daca ma intrebi, tocmai instinctul asta al comunitatii fata de copii e atacat astazi, inca din scoala. Eu merg in scoli foarte des, le vorbesc copiilor, ii privesc si observ: copiilor li s-a luat bucuria. Din oameni care nu sunt bucurosi nu poti naste preoti! Se nasc internetisti, frustrati virtuali. Mie asta mi se pare astazi grav: arestarea bucuriei. Atunci cand ai ingerul pe umar, nu poti fi niciodata un trist. 


- Acum doi ani, revista noastra a lansat un concurs pentru cititori, numit "Povesti cu ingeri". Mii de oameni ne-au scris, spunandu-ne ca, intr-adevar, s-au intalnit cu ingerii, ca i-au vazut, experiente relatate cu amanunte, aproape incredibile. Cum comentati?

- Da, si eu imi mai zambesc complice, cel putin cu ingerii copiilor mei. Mai ales noaptea tarziu, cand stau la rugaciune, e un sentiment de copartasie cu ingerii copiilor mei. Pur si simplu. Probabil ca se odihnesc si ei, cand copiii sunt protejati tot timpul de fortele astea diafane... E un moment in care protectia mea de tata se impleteste cu protectia ingerilor pentru copii. Noi nu putem trai in afara acestor puteri, puteri ceresti, decat daca ne indobitocim. Desi... si aici eu ma abtin - si caii au ingerii lor. Si cainii. Si pasarile. Da, fara indoiala. Daca avem un inger pe-o cetate, un inger pe-o regiune, ala grijeste de tot echilibrul poporului de acolo. Una dintre cartile mele se numeste chiar asa: "Ogorul cu ingeri". Este o carte cu povesti pentru copii.

- Se pot vedea acesti ingeri?

- Eu zic ca da. Cine are harul lui Dumnezeu pentru asta poate sa-i vada.

- Dumneavoastra i-ati vazut?

- In general, despre experientele mistice e bine sa taci. Te pot atinge. Dar daca tot ma intrebi, eu l-am cunoscut in rugaciune pe parintele Arsenie Boca, pe care nu l-am vazut niciodata in viata terestra. Poate o data, cand eram copil, dar nu imi amintesc prea bine. Am simtit ingerul lui, rugandu-ma pentru el. Am simtit ingerul si rugandu-ma recent, pentru parintele Teofil Paraianu, rugandu-ma cu lacrimi dupa moartea sa, cu durerea pierderii unui mare si bun duhovnic. M-a intrebat odata, cineva, care e cel mai mare dar al Duhului Sfant? Am stat mult pe ganduri pana sa ii raspund. Si i-am zis: cred ca bunul simt. Sa-l poti simti pe celalalt ca e bun.

Interviu de Bogdan Lupescu, via Revista "Formula AS"
(Fotografiile autorului)