BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

1 octombrie 2008

Săracii mei



Săracii mei, săracii lumii mele,
Mult prea flămânzi şi-atât de abătuţi,
Adorm des goi sub cerul plin de stele,
Spre care, Doamne, când gasi-vor punți?


E dimineaţă, mă grăbesc spre slujbă,
Lâng-o clădire cu ferestre-nalte,
Pe lespezi reci, li-e somnul rugăciune...
Şi poate-ar vrea să fie somn de moarte.


În staţie aştept autobuzul,
Vreo câţiva s-au trezit, se ciondănesc
Pentru-o ţigară proastă şi o bere
Şi printre-njurături ei îşi zâmbesc.


Şi iată... unul... se opreşte-o clipă,
Şi clipa se lungeşte-ntr-un minut,
Ascultă omul acostat o vreme;
Mirări se scurg pe chipu-i ca de lut.


Trag cu urechea să aud ce spune,
Îl studiez de sus şi până jos,
În ţoale vechi, care se vor moderne,
Golanul ăst-a fost cândva frumos.


Ciocate scofâlcite şi o geacă,
La gât i-atârnă cruci cu al lor Christ,
Şi mă gândesc că-n marea Lui iubire
Şi pentru el Hristos s-a răstignit.


 Vorbeşte blând, cu-o voce-aşa domoală,
Şi un surâs luceşte-ndepărtat
În ochii lui ţintiţi spre omul care
Priveşte-n jur nervos, nițel jenat.


"Să mă scuzaţi!", aud apoi… deodată,
"Sunt dimineţi în care îmi doresc
Să mă descarc cuiva, aşa, pe stradă,
Nu cer nimic, atâta, să vorbesc.


Eu, ştiţi, mănânc prin cimitire,
Se-mpart pomeni când moare cineva.
  O! Pe cuvânt, îmi spun că eu sunt preot!
Şi-s fericit! Ori nu crezi dumneata?"


Cu ochii mari cel întrebat se uită.
Şi nu-nţelege, văd, mă-ntreb şi eu:
Imaginându-şi taina preoţească,
De ce-o fi fericit golanul meu?


Autobuzu-n faţa mea opreşte
  Şi urc încet, pe gânduri de acum.
                                                Ce revelații despre fericire!
                                            Culese-n dimineaţă de pe drum...


În sărăcia lui, aşa mizeră,
Vorbea de-o taină mare tocmai el,
  Când cei avuți de peste tot din juru-i
     Cîţi oare, Doamne, se mai simt la fel?
  

Ce legătură tainică făcuse
 Între-a fi preot şi-a fi fericit?
     Ce-o fi purtând în palmele-i deschise:
       Azur de cer ori flori de pe  pământ?


Era un visător, un coate-goale,
Şi visătorii-aleargă printre nori,
 Cu sufletu-atârnând de nemurire,
Prin lumea asta simpli călători.


Îi vezi zburând, apoi... storşi de tristeţe,
Ca-ndrăgostiţii, plini de indoieli...
Săracii mei motive au sa fie,
Printre tristeți și lacrimi, uneori… rebeli!