BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

28 martie 2010

„Mântuirea constă în împlinirea vocației„, de Gheorghe FEDOROVICI


(...din cartea -  ”Măsura vremii: îndemn la normalitate”)

Nu putem fi fericiți decât în măsura în care suntem împliniți.Dar este împlinirea adusă de realizarea unui proiect ambițios care ne solicită întreaga viață? Poate fi și asta, dar nu în mod obligatoriu. Suntem împliniți, adică fericiți, în măsura în care ne cunoaștem locul propriu - în lume, în viața noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sunt împlinit. Greșeala pe care o săvârșim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desăvârșire, când, de fapt, noi nu suntem niciodată împliniți propriu-zis, ci întotdeauna într-o împlinire. A ști că trebuie să fiu aici și nicăieri altundeva, a simți că sunt acum, aici, în mod necesar, este o sursă de neîncetată fericire, indiferent de ceea ce realizez și de ceea ce nu realizez. Fiecare pas mă împlinește și îmi dă contur, întrucât fiecare pas îmi aduce aici-ul și acum-ul meu.
Întâlnirea cu rostul propriu ține de un dar special, caracteristic prin faptul că nu mai poate fi pierdut. Este vorba aici de un fel de nepătimire care nu mai poate cădea , în ciuda eșecurilor și păcatelor cotidiene. Este vorba mai ales despre o pace care rămâne netulburată, deși vede furtuna de-afară; tristeți pot veni în continuare, dar nu și întristarea, care încetează să mai stăpânească miezul inimii, fiind scoasă în afara ei.
„Rostul meu poate părea altora mic sau mare. Dar, cum zice părintele Arsenie Papacioc, „nu contează cât de mare este paharul, ci cât este de plin„. Dacă omul este icoană a lui Dumnezeu, el va fi împlinit după claritatea și puterea cu care-și va reflecta modelul: „Esența omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit și spre care tinde. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în modelul lui. De vreme ce omul este o icoană, existența lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuși „materialul„ creat, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înțeles de Sfinții Părinți în mod ontologic numai ca ființă teologică. Ontologia lui este iconică.
Dar asta înseamnă că aici-ul și acum-ul meu sunt de fapt ale Lui, ale modelului după care am fost făcut și, prin Tainele Bisericii, re-făcut. Sunt împlinit, adică deplin, pentru că sunt „plin„ în ciuda tuturor neputințelor, lipselor și păcatelor mele, pentru că „nu mai viez eu, ci viiază întru mine Hristos. Astfel „umplut„, sunt totodată golit de rosturi mincinoase.
Or, dacă mi-am primit rostul în și prin Biserică, înseamnă că tot aici mă pot împlini. Prin urmare, nu-l voi mai raporta la nici un altul și nici nu voi aștepta o confirmare exterioară Bisericii a calității sau autenticității lui. Faptul esențial este că rostul mi-a fost dăruit, este al meu și numai eu îl pot împlini. Cel care-și împlinește rostul-sau, mai bine zis, se lasă împlinit de rostul propriu-este egalul tuturor celor împliniți: un curelar din Alexandria nu era mai mic, ba dimpotrivă, decât marele Antonie din pustia Egipteană. Nu sensurile „mari„ ne împlinesc ; nu trebuie să căutăm în biografiile exemplare sensuri potrivite pentru noi; cel mult, putem aprecia în ele fidelitatea perseverentă cu care unii oameni s-au dedicat rostului propriu. Între un erou, un mare înțelept și un țăran împlinit în ceea ce face, nu este, în ordinea împlinirii, nici o diferență. Căci împlinirea nu trebuie înțeleasă în termenii performanței; împlinirea se înțelege la nivelul sensului , ceea ce înseamnă că sensul „bate„ spiritul , de vreme ce spiritul este cel care se ia după sensuri. Un om neîmplinit este un om lipsit de chip, indiferent de performanțele sale de-o viață, în timp ce un om împlinit este, după cum ne arată Mircea Platon: „un om care stă cu o icoană în față„. Un om împlinit este un om redevenit icoană, sursă de bucurie nesfârșită, apel neobosit, semn al singurei libertăți adevărate fiindcă este singura libertate dreaptă.

2 martie 2010

...interviu preluat din Ziuaonline cu un om care-mi place: Mircea Platon...


Mircea Platon e eseist. E tatăl a doi băieţi frumoşi. E poet. Propovăduieşte despre A Treia Forţă. Mărturiseşte despre România profundă. Are 36 de ani. Cea mai recentă carte pe care a publicat-o este „Măsura vremii: îndemn la normalitate”, pe care o semnează împreună cu publicistul ortodox Gheorghe Fedorovici. Mircea Platon a trebuit să ia calea Americii pentru că nu a acceptat să facă alegere între mafioţii comunismului şi mafioţii "anticomunismului”. Scrie ca să fie liber. Este doctorand în Istorie la Ohio State University. Îi detestă pe cei care şi-au construit carierele pe culpabilizarea României vechi. Mircea Platon e român.
Cu regretul că nu am putut face un interviu faţă către faţă, ci doar via Internet, îi invit pe cei care nu-l ştiu încă, să îl cunoască. Iar celor care regretă că aparitiile lui Mircea Platon în presa din România sunt prea rare, sperăm să le facem bucurie. Pentru că Mircea Platon e Om Frumos.
Care vă este cea mai dragă amintire din copilăria trăită într-un oraş boieresc precum Iaşii?
Ce mult îmi place că spuneţi "Iaşii" (sau "Iaşul"), şi nu "Iaşiul"! Sunt multe amintiri, de la serile de Crăciun şi nopţile de Paşti, de la zorii când mă strecuram cu tata afară din casă ca să plecăm la pescuit, de la plimbări cu sania iarna, în pădurile de la Bârnova, lângă Iaşi, unde aveam un unchi pădurar şi unde am mers şi la vânătoare, ca gonaci, de la copilăria petrecută în casa bunicii, pe strada Voinicilor, dărâmată pe la sfârşitul anilor '70 pentru a se construi Zona Industrială, până la ziua când am mers cu locomotiva cu aburi, şi am tras şi semnalul, pe calea ferată a Fabricii de Mobilă, până la vizitele poetului Virgil Carianopol şi ale altor scriitori prieteni cu tata, până la zilele de vară în care, pe la vreo opt-nouă ani, mergeam împreună cu prietenul meu Octavian la "institut" ("A. D. Xenopol") la tatăl lui, istoricul Gheorghe Buzatu, unde eram topit de admiraţie de mulţimea cărţilor şi de bonomia istoricului, care stătea de vorbă cu noi şi, invariabil, ne dădea bani de "o prăjitură". Apoi liceul, prima dragoste, Copoul, teii...
Cum v-aţi întâlnit viitoarea soţie?
Fatalitate! Am fost colegi de liceu. Am văzut-o, mi-a picat cu tronc, ne-am pierdut, ne-am regăsit, şi nu ne-am mai scăpat din ochi de atunci şi până acum.
De unde vi s-a tras dragostea asta pentru “vechi”?
Poate că sunt, de felul meu, un paseist. Poate că am moştenit, din familie, o anumită pasiune pentru istorie, pentru trecut. Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc istorie şi să-mi întreb bunicii despre bunicii şi străbunicii lor. Comunismul m-a făcut să realizez că trecutul are o integritate care e numai a lui. Prezentul era al comuniştilor şi viitorul era "de aur", dar trecutul era, pentru mine, un tărâm al libertăţii. Trecutul e un dat, instituie o ordine care m-a ajutat să trec peste anarho-tirania ceauşistă. Ceea ce mă interesează însă acum e să încerc să conving pe cât mai multă lume să nu vândă trecutul de dragul antichităţilor. Pentru că, în România, există o întreagă industrie care se ocupă cu lichidarea trecutului viu. Sunt oameni care şi-au construit carierele pe culpabilizarea României vechi, pe distorsionarea istoriei noastre, pe dispreţul pentru identitatea noastră istorică. Cu cei 30 de arginţi obţinuţi astfel îşi cumpără mobilă veche în casă. Sunt oameni care vând pe nimic pădurile României ca să-şi ia o cabană la munte. Sunt mulţi oameni care iubesc trecutul, dar puţini cei care sunt dispuşi să îl cultive. Cumpărăm şi vindem trecut. Cred că de aceea suntem în pericolul de a nu avea nici-un viitor.
Iubiţi România. Vă pasă de ea. De ce a trebuit să luaţi calea pribegiei?
Tocmai pentru că îmi pasă de România şi pentru că nu am vrut să trăiesc făcând compromisuri pe seama ei. În momentul în care coordonatorul paginii editoriale a ziarului unde scriam mi-a spus că nu vrea să mai vadă în pagina coordonată de el cuvântul "naţional", m-am hotărât să plec. Era în plin scandal al manualelor de istorie "demitizate" şi atmosfera în România devenise, din punct de vedere cultural, irespirabilă. Am plecat pentru că nu am acceptat, şi încă nu accept, să aleg între mafioţii comunismului şi mafioţii "anticomunismului".
Cum e America patriarhală?
Plină de Wall-Mart-uri. Micul orăşel american a sucombat şi el, în general, presiunii "dezvoltatorilor" şi marilor lanţuri de supermarketuri. Mare parte din America provincială a fost betonată şi asfaltată. Dar există încă, slavă Domnului, largi arii de normalitate. Ohio, unde locuiesc eu, e unul din statele cele mai interesante din acest punct de vedere, are cele mai multe comitate (counties) de Amish din SUA. Studenţii mei au o foarte bună etică a muncii. Americanii de rând sunt oameni oneşti, nu foarte sofisticaţi, dar care nu se lasă călcaţi în picioare şi care ştiu să-şi organizeze rezistenţa.
Cum se mai vede, de peste Ocean, România via Internet?
Clar. România de pe internet e doar o provincie Google. Poţi să o scanezi din satelit. Dar România profundă e altceva. Ceea ce mi se pare grav e că există mulţi oameni în România care, se pare, nu au legătură cu România reală. Sunt, vorba lui Ovidiu Hurduzeu, "deteritorializaţi", deşi locuiesc în ţară. Sunt deteritorializaţi de compromisuri, de minciuni şi de ambiţii.
Cum ne mântuim?
Păi, în Pateric, unii se mântuiesc stând în chilie, alţii de mântuiesc ieşind din chilie. Nu există o reţetă. Cred că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute să facem voia Lui. Pentru că voia Lui e să ne mântuim.
Ce vă îndeamnă la scris?
Unii spun că teribilismul, eu cred că dragostea de cuvinte adevărate. Am debutat ca poet, şi încă mi-e dor de poezie. În proza jurnalistică sau academică, cuvântul e instrumentalizat, e folosit. În poezie e liber. Dacă nu mai am timp de libertatea, estetică, a poeziei, mă consolez cu libertatea ideaţiei în eseistică. Deci scriu ca să fiu liber.
Cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?
Căutându-L.
Care e rostul lui Mircea Platon în lume?
Creştineşte vorbind, să mă mântuiesc. Ca tată, să-mi cresc şi educ copiii ca oameni integri, care înţeleg că nu e normal să faci ticăloşii pretextând că le faci "pentru copii". Ca scriitor, să încerc să lămuresc aceste lucruri.
Cum putem să ne vindecăm de ploconism, de conformism?
Înţelegând că nu există onoare fără responsabilitate, responsabilitate fără libertate, şi libertate fără dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Cum poţi să-ţi vinzi aproapele atunci când îl iubeşti şi cum poţi să te ploconeşti în faţa cuiva atunci când îl iubeşti pe Dumnezeu?
Se spune adesea “săracul, este schiop, ori orb, sau surd”. De ce nu se spune şi “săracul, este egoist, fără bun-simţ, n-are simţul umorului”?
E mai uşor de compătimit semnele vizibile ale suferinţei. În cel de al doilea caz trebuie să fii tu însuţi lipsit de egoism, plin de bun-simţ şi cu simţul umorului pentru a lua act cum se cuvine de aceste slăbiciuni omeneşti. Marii sfinţi, sau personajele lui Dostoievski, plâng pentru păcatele omenirii. Patericul e plin de ironii blânde, tămăduitoare, la adresa acestui tip de slăbiciune. "E smerit mândruleţul", spunea un părinte duhovnic referindu-se hâtru exact la un asemenea caz.
Preşedintele Băsescu spunea deunăzi că aproape 99% dintre români iubesc manelele. Dvs., alături de o mână de oameni, propovăduiţi România profundă. Cum i se poate da o voce celei de-a doua?
Scăpând de preşedintele Băsescu şi de clica lui de intelectuali băsescişti. România profundă, nu voi înceta să o spun, a fost lichidată fizic de comunişti, falsificată de vadimişti, şi obturată discursiv de neoliberali. Cum să dăm o voce României profunde în momentul în care dl Patapievici, directorul ICR, spune că nu ştie ce e aceea. Prietenii mei americani sau englezi ştiu ce e România profundă, elitele intelectuale româneşti pretind însă că România profundă e România manelelor. E ca şi cum nişte torţionari, după ce l-au stâlcit din bătaie pe un deţinut politic, îi pun în faţă o oglindă şi îi spun că ăla e el cu adevărat. Afirmaţia preşedintelui Băsescu face parte dintr-un proces de reeducare la care poporul român e supus încă.
Ştiu că sunteţi un fin cunoscător al realităţilor din România. Când va fi condamnat aici cu adevărat comunismul drept “un regim criminal si ilegitim”?
Nu cred că sunt un "fin" cunoscător al realităţilor din România. Cred ca sunt un onest comentator al realităţilor din România. Eu cred că românii trebuie să scape de comunişti, nu de comunism. Comuniştii, ca să rămână la putere, se pot metamorfoza în orice, chiar şi în anticomunişti. Nu înţeleg de ce trebuie să facem o comisie prezidenţială care să condamne "comunismul" şi un institut care să ne explice cum au combătut Raymond Aron şi Arthur Koestler comunismul. E ridicol. Comuniştii nu s-au instalat în România din cauză că românii nu-l citiseră pe Aron. Comuniştii au fost impuşi românilor de tancurile unei armate de ocupaţie. Regimul comunist nu s-a instalat în România din cauza slăbicunii dialectice a poporului român, ci din cauza diavoleştii subtilităţi dialectice a altora. Deci ăia trebuie să fie acum îndoctrinaţi "anticomunist", în spirit neoliberal, nu noi. Noi ar trebui să fim lăsaţi să ne îngropăm/dezgropăm morţii (mă refer aici la cei din gropi comune), să ne cunoaştem şi slăvim martirii, şi să punem Procuratura să instrumenteze dosarele celor responsabili de crime şi samavolnicii în slujba regimului comunist. Comuniştii au un talent deosebit la rescrierea istoriei: Lenin i-a rescris pe menşevici, Stalin pe Troţki, Hruşciov pe Stalin, Gorbaciov pe Hruşciov, Dej pe Pauker, Ceauşescu pe Dej, Iliescu pe Ceauşescu. Acum vine Băsescu care vrea să-i rescrie el pe toţi. Să-i treacă pe curat cum ar veni. Anticomunismul prezidenţial e doar un mod de a perpetua stăpânirea comuniştilor în România. Comunismul ne-a fost impus ca mod de viaţă. Domnul Preşedinte Băsescu va "condamna" comunismul la moarte doar atunci când ne va oferi un alt mod de viaţă, diferit de cel comunist, bazat pe minciună. Până una-alta, văd că oameni care nu sunt cetăţeni români şi ai căror părinţi nu au sângerat pentru libertatea acestei ţări vin şi ne manipulează istoria sub oblăduire "de sus". Aşa a fost şi în anii '50. Cred că, mai degrabă decât orice comisie prezidenţială, condamnarea comunismului o va face chiar poporul român, care va ajunge să se uite cu groază şi la comunism, şi la lupta tipic comunistă pe seama "condamnării" comunismului.

1 martie 2010

...de 1 martie...


...un gând bun și un mărțișor pentru toți trecătorii de pe aici...