BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

31 ianuarie 2009

Mr. Time, omul de afaceri grăbit ( din cartea lui Denis de Rougemont - PARTEA DIAVOLULUI)


"Am un prieten în lumea afacerilor; se numeşte Mr. Time şi îl cunoaşte toată lumea.Mr. Time crede că timpul înseamnă bani. Or, el câştigă mulţi bani, şi totuşi el nu are timp. Să fie pentru că el, domnul acesta Time, n-are timp decât pentru bani? Sau cumva reciproca acestui dicton n-o fi ea cea valabilă? Sigur, nu este. Banii nu sunt timp, dimpotrivă, ei folosesc şi uzează timpul. Ne aflăm deci în prezenţa unui fenomen cu sens unic: transmutarea timpului în bani, fără retur. Unii consumă mult timp pentru a face puţini bani, în vreme ce alţii fac mulţi bani într-o nimica toată de timp. Nu asta ne interesează. Ceea ce este frapant este că Mr. Time poate să risipească treizeci şi şase de milioane, dar nu are nici o secundă de pierdut. Cerşetorii, dimpotrivă, ei au tot timpul. Tot timpul de a nu avea bani, sau de a-i aştepta; sau în cele din urmă de a nu-i mai aştepta, banii aceştia. Poate că în clipa aceea ei vor descoperi ceva care nu are preţ? Mr. Time nici n-ar vedea un asemenea lucru, presupunând că i l-ar arăta cineva cu degetul, căci e nevoie de timpul în care să priveşti bine asemenea lucruri pentru ca ele să existe.Mr. Time nu va avea niciodată timpul acesta. Mr. Time nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.Se ştie că diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia."

FIUL CÂINELUI, de Serghei ESENIN



Anii stinşi prind iarăşi să se-nchine
Şi foşnesc ca romaniţa, mult.
Azi mi-am amintit de acel câine
Ce mi-a fost prieten, de demult.

Tinereţea mea e azi cuvinte,
S-a uscat ca paltinul golaş.
Dar de-o fată-n alb mi-aduc aminte,
Pentru ea-mi fu câinele poştaş.

Nu oricine poate să se-nşele;
Fata ceea cântec îmi părea,
Pentru c-ale mele scrisorele
De la zgardă nu le desprindea.

Niciodată n-a citit vreuna,
Scrisul meu rămasu-i-a străin,
Dar visa la nu ştiu ce întruna
Lângă iazul galben, sub mălin.

Sufeream...doream răspuns anume...
N-am primit...plecai ...şi iat-apar
După ani...poet cu mult renume
Şi-s la casa părintească iar.

Acel câine-i mort de-o veşnicie,
Dar în locu-i, sprinten şi zglobiu,
Cu lătrat smintit de bucurie
Iese-n cale-mi tânărul lui fiu.

Măiculiţă! Câtă-asemănare!
Creşte-n suflet dureros ecou.
Că sunt iarăşi tânăr mi se pare
Şi bilete mai c-aş scri din nou.

Dus ascult cum cântă amintirea.
Nu lătra, nu mai lătra zorit!
Vrei tu, câine, să-ţi sărut privirea,
Pentr-un mai , în inimă trezit.

S-o sărut , să te cuprind îndată
Ca pe-un frate, singur nu ştiu cum...
Da, iubeam o fată-n alb, odată,
Dar iubesc pe una-n roş, acum.

27 ianuarie 2009

Poezie de Aleksandr Aleksandrovici Blok




Fără ţărm te reverşi, primăvară,
Fără ţărm îmi e dorul în piept!
Bat în pavăză! Viaţă fugară,
Te cunosc, te salut, te aştept!


Te întâmpin senin nenoroace,
Şi noroace aşijderi, salut!
Bucurie, grăbeşte încoace,
Şi tu răule crunt şi temut!


Proaspeţi zorii aştept să sosească,
Nopţi cu lungi şi aprinse vegheri,
Ochii mei ameţiţi să privească
Plini de soare şi de primăveri.


Vă doresc, aşezări pustiite
Şi fântâni ale urbei lumeşti,
Şi infernuri de munci înrobite
Şi întinse azururi cereşti!


Şi pe tine te-aştept de departe-
Părul tău şerpuieşte în vânt,
Pe când buzele stinse şi moarte
Ţin în tainiţă numele sfânt.


Mă înfrunţi învrăjbită în cale
Şi cu pavăza mea te aştept...
Nu mă cauţi cu braţele goale...
Dar ne bântuie doruri în piept!


Şi măsor, şi pun vrajba în cumpeni,
Şi mă zbucium, urăsc şi iubesc!
Dar ştiu bine, oricum, îmi eşti scumpă
Şi cu moarte de-mi vii - te primesc!

Un gând, un vis


Visez să mă aflu cu palmele prinsă
De-o coamă de cal fluturând în galop,
N-am şa si nici scări, iar pletele mele
Sunt lungi şi sunt negre ca negrul de corb.


Şi calul sub mine e negru. Pământul
Aleargă o dată cu noi. Fruntea mea
Despică-ntuneric. Deasupra tot cerul
Aprins stă în noapte de-o singură stea.


Vântul, nebunul, şuieră vesel,
În braţe mă ia şoptindu-mi duios,
Ca un iubit la prima-ncercare
Pe buze să-mi lase sărutul sfios.


Şi calul meu negru mă duce pe drumul
Visat într-o clipă cu ochii deschişi,
Asemeni acelor porniţi pe-o cărare,
De dor, de-o idee, de patimă-mpinşi.


Dar fără să vreau mă-ntorc la secunda
Când gândul acesta din vid se năştea.
Lăsaţi-mă doar să păstrez nechezatul
Ce liniştea nopţii-n răstimpuri spărgea!



Visul



Ce-i somnul ăsta, visul, mă întrebam odată,
cum poate el să vină pe negândit, tiptil,
şi să te poarte-n taină pe un tărâm departe,
când pomii-au dat în floare în luna lui april.


Pădurea de argint sub pleoape stă ascunsă,
un inorog se pleacă de coamă-i să te prinzi...
şi în galop te duce prin munţi şi peste ape,
tu speri să te coboare în curtea unui prinţ.


Un prinţ frumos cu plete, înalt, cum altul nu-i,
te-aşteaptă să îţi spună ce mult te-a căutat,
dar zorii dimineţii după perdea, în joacă,
deschis-au ochii tăi şi visul ţi-au furat.


Mai stai in pat o vreme, chemi somnul înapoi,
ca visul să se zbată în gândul tău, dar vezi,
şi inorog şi prinţ pierduţi sunt, altă noapte
va trece pe la tine câmpiile ei verzi.


Ca un copil


Ca un copil,
auzi,
vreau capul să îmi plec
pe braţul tău
întins pe perna verde...
şi să adorm
visând cai în galop.


Nu mă trezi! Aşteaptă!
Vreau s-adun
potcoavele de-argint
ce peste câmp s-or pierde...

Se plimbă Dumnezeu prin lume


Se plimbă Dumnezeu prin lume
Din flori pe mări făcându-şi punte,
Se-opreşte-n munţi în ţara mea
Şi-şi trece palma peste frunte.

E obosit şi-L doare-adânc
Un dor nestins de-a face pace,
S-a săturat privind de sus
Mocirla-n care omul zace.

Dar e frumos prin ţara asta,
Se mai aud privighetori,
Izvorul alb susură-n pietre
Purtând cu el poveşti de dor.

Un suflet se revarsă-n doină
Prin cânt de fluier fermecat,
Privindu-şi Domnul blând ciobanul
Surâde-n barbă înfundat.

Un nechezat de cal răzbate
De prin adâncuri de păduri.
O! Ce mai clipă minunată,
De parcă-ţi vine să o furi!

Se-apropie o căprioară
Cu botişor catifelat.
Stele răsar în ochii Lui
Când pe obraz L-a sărutat.

Un vânt de seară jucăuş
În păru-i i s-a încâlcit
Şi-i tot şopteşte la ureche
Prin lume ce-a mai auzit.

Turma de oi coboară-n vale,
Amurgu-n lume s-a lăsat,
Cu ochii mari admir-apusul
În iarbă Domnul aşezat.

Îl latră câinele oleacă,
Plinindu-şi datoria sa.
Iar Domnul râde: " Ce mai treabă!
Doar eu am, măi, şi paza ta!"

Nu mai e trist, parcă deodată
S-a răzgândit de la ceva.
A mai privit o dată lumea,
De fapt, privea la ţara mea.

Şi a plecat cum pleac-un gând,
Ca o lumină călătoare,
Lăsând un semn în urma Lui:
Un curcubeu ţesut din soare.

Ieri...azi...


Ieri am zburat cu aripile mele
Spre soarele pitit după copaci,
Dar s-au topit în calda lui lumină
Însângerând câmpiile cu maci.

Am alergat apoi să culeg stele
De pe un cer spuzit cu mii şi mii,
Dar steaua mea căzu când, obosită,
În negru-i cel de beznă mă oprii.

Si-am apucat s-ating urma-i deşartă
Cu palma mea, în pumnul ei strângând
Un vis pierdut! Şi totuşi, strălucirea-i
Mai arde stins în ochii mei din gând.

Azi nu mai zbor şi nu mai culeg stele,
Păzesc zâmbind o margine de cer.
Vreau să mă-mpac cu Dumnezeu din mine.
Nu cer nimic! Doar toate, toate pier
...

Poezie de Serghei ESENIN



Mic sălaş în sineala obloanelor,
Care veşnic la tine mă chemi,-
Prea aproape -mi e zvâcnetul anilor
Spulberaţi printre neguri de vremi.

Codrul, lunca visez adesea
Şi tomnaticul nostru lan,
Peste care sură se ţese
Stamba cerului nordic sărman.

Nu-mi doresc un afund de lume,
Înclinat spre încântec nu-s,
Dar în suflet păstrez fără nume
Gingăşia aleanului rus.

Îndrăgit-am cărunţii cocori
Ce în zarea pustie tot ţipă
Că nu văd, pribegind pe sub nori,
Vreun ogor mănos sub aripă.

Doar mesteceni foşnesc în vânt,
Doar răchite golaşe şi ude,
Chiot lung de tâlhari se aude,
Ce te bagă de viu în mormânt.

Cât nu cerc să-mi descânt de iubit,
Nu m-ascultă simţirea păgână.
Dragă mult îmi eşti, glie bătrână,
În săraca ta haină de cit.

De aceea şi zvâcnetul anilor
Mai aproape-mi adie prin vremi.
Mic sălaş în sineala obloanelor,
Care veşnic la tine mă chemi!

12 ianuarie 2009

N. ZAHARIA despre Mihai EMINESCU


"Zâmbetul mai cu seamă are o mulţime de nuanţe, după care, dacă le înţelegi, te poţi călăuzi în apropierea valorii morale a unui om şi a stării lui sufleteşti şi, îndeosebi, a stării lui afective. Oamenii a căror fizionomie este ca de marmură, care o păstrează pururea neschimbată, în orice împrejurări s-ar afla, sunt cei mai periculoşi, căci de regulă dânşii ascund sub ea un suflet necurat, pentru dovedirea căruia ţi se cere multă experienţă, multă documentare.
Cu totul altfel sunt cei cu fizionomia deschisă, cei din a căror întreagă înfăţişare se desprinde o atmosferă plină de sinceritate şi bunătate. Ochii lor sunt adevărate ferestre ale sufletului, prin care dânşii îşi exprimă curatul lor fond sufletesc; surâsul lor este o grădină care, chiar dacă nu te înveseleşte, atunci când este trist, în orice caz te captivează, te predispune în favoarea lor.
Astfel a fost Eminescu. Ceva caracteristic şi permanent în fizionomia lui a fost surâsul lui blând, sincer, sceptic, amar şi dispreţuitor. Cei care nu sunt destul de cunoscători în ale fizionomiei, vor obiecta că un surâs nu poate să exprime atâtea nuanţe sufleteşti; însă cu toate acestea, le exprimă, dacă nu pe toate deodată, dar alternativ şi pe multe dintre ele chiar permanent şi simultan.
Acest surâs al lui Eminescu era o însuşire înnăscută, moştenită probabil de la mama sa."

["E CLAR CĂ UN STAT..."], articol semnat Mihai EMINESCU


E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge pas cu pas la o sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat deasupra, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice.
Un sistem de guvernământ se schimbă pentru a se realiza îmbunătăţiri. Când însă disproporţia între capitalul cheltuit şi binele realizat e atât de mare ca la noi, sistemul însuşi caută să fie vicios, nepotrivit cu ţara şi cu stadiul de dezvoltare economică şi intelectuală a poporului. Sute de milioane s-au cheltuit de la începutul reformelor pentru a face din oameni fără nici o specialitate, fără talent şi fără învăţătură bărbaţi de stat, pentru a-i face, prin haine doar, prezentabili înaintea lumii, pe când ar fi fost mai simplu de-a face cislă între vechile clase privilegiate spre a înţoli golănimea liberală. Ar fi fost o cheltuială mult mai mică şi rezultatul ar fi fost acelaşi. Şi aceasta pe toate terenurile. Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în Corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim în mare majoritate decât iarăşi şi iarăşi acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte de toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraşiei publice.
Ş-apoi ne plângem că lucrurile nu merg bine. Dar cum să meargă? Nu vedem pe prototipul acestei grozave suficienţe, pe dl Ioan Brătianu, care - între noi vorbind- nu ştie a scrie gramatical nici o limbă şi n-a învăţat niciodată ceva, perindând toate resorturile posibile? Nu-l vedem ba ministru de interne, ba de război, ba de finanţe, ba de lucrări publice; nepricepându-se la nici una şi încurcând iţele tuturor?
De ce?
Pentru că şi principele de Bismark face aşa. Dar principele de Bismark e un bun economist, dar are la îndemâna lui o seamă de oameni luminaţi şi speciali, dar cu tot geniul său înnăscut, are învăţătură, are chiar stil. Dacă n-ar fi fost cancelar al Germaniei, ar fi fost desigur un celebru scriitor. Scrisorile sale arată o superioritate de gândire, o-nlesnire de pătrundere a celor mai grele chestiuni, eleganţă şi spirit de sarcasm care dovedesc până şi în mucul condeiului pe omul mare. Compară acum pe acesta cu celebrul tip de melodramă al cancelarului de la Dâmboviţa, care nu ştie compune o scrisoare acătării, nu pricepe nici o chestiune decât pe jumătate şi care n-are decât astuţie(viclenie), o calitate comună a oamenilor cu inteligenţă mică şi discreţie asemenea celor ce se tem de propriul lor neant, compară, zic, aceste două mărimi şi fă concluzia.
Nu-i vorba, după sfânt şi tămâia. Dl Brătianu e monogramul partidului său. Precum se-nlănţuiesc literele unui nume într-o monogramă, astfel sunt cuprinse într-o indisolubilă unitate în acest Cavour al noului Bizanţ ignoranţa, suficienţa şi înnăscuta astuţie a nulităţilor. Pe când un om mare aserveşte în adevăr toate principiile câte agită clasele unei societăţi unui mare plan politic, servindu-se de clericali când sentimentul religios al poporului său caută să fie pus în mişcare; de nobilime când simţul istoric al naţiei caută să dea naştere unei noi formaţiuni; de liberalism atunci când forme moştenite se opun realizării unei idei şi trebuiesc înveninate prin liberalismul cosmopolit; pe când aşadar un om mare zideşte dărâmând, ca natura, agentul Dumnezeirii, vedem pe acest Cavour sleind toate sentimentele generoase ale unei naţii pentru a-şi cocoţa şi menţine individualitatea la putere, agitând chestiuni naţionale când ele erau mai nerealizabile decât oricând şi astupându-le gura când există perspective de realizare; spunând neadevărul oricând şi neavând nici o ţintă politică clară. O ţintă are în adevăr, una singură, care nici merită relevată: a perpetua rămânerea la putere a unei clase de paraziţi sociali, de oameni fără ştiinţă de carte şi fără caracter, slugi ai oricărui guvern şi ai oricărui sistem, dar duşmani meritului şi adevărului sub orice sistem şi sub orice guvern. E neauzit, dar aşa este. A fost cineva separatist? Îşi află locul printre roşii. A fost conservator, dar a avut ambiţii disproporţionate cu inteligenţa sa? Partidul roşu îi deschide braţele. A comis scabroase afaceri? Partidul roşu le acoperă şi îl canonizează.
Tinerimii i se dau zilnic din partea oamenilor care reprezintă autoritatea statului din culme până la baze următoarele reguli de purtare: Conspiră contra şefului statului şi proclamă-i răsturnarea şi vei ajunge...om mare. Aibi o deosebită dexteritate de-a despoia lumea şi vei ajunge...cel puţin perfect. Intră cu patru clase primare la "Românul" şi învaţă a calomnia şi vei ajunge...director de bancă.
Dar aceasta e în gradul cel mai mare imoral? Nu face nimic. Dar un stat merge spre sigură disoluţiune pe calea aceasta? Nu face nimic. După noi potopul. Ce ne pasă de soarta generaţiilor viitoare, ce de soarta celei actuale? Trăim de pe o zi pe alta, aruncăm praf în ochii lumii ba cu negustorie de vorbe, ba pretextând reforme, şi încolo...o mai îngriji si Cel de sus de trebuinţele reale ale poporului.
[12 noiembrie 1880]

8 ianuarie 2009

Ioan SLAVICI despre Mihai EMINESCU





"Îl ştim cu toţii om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui şi cele ce s-au scris despre dânsul, mulţi şi-l mai închipuiesc şi drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, un fel de rătăcitor răzleţ, care nu găseşte în lume ceea ce caută în ea.
Adevărul e că el era un om care trăieşte mai mult pentru alţii decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să înfrunte greutăţile de orişice fel.
-Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea el, răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti n-avem să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte.
Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.
- Uite!, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.
- Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.
- Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!
Aşa era Eminescu."


DOINĂ, de Mihai EMINESCU






De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul-frate cu românul-
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă-
Sărac în ţară săracă!

Cine-a îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară,
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară-
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

7 ianuarie 2009

O FEMEIE MĂNÂNCĂ UN MĂR, de Geo BOGZA, vol. ANII ÎMPOTRIVIRII



De la Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniţă. E cel mai bun mijloc pentru a ajunge în Ţara Moţilor. Sunt aproape o sută de kilometri, pe care mocăniţa îi face cam în cinci ore. Sunt două mocăniţe. Una pleacă din Turda, alta din Abrud, cam în acelaşi timp, aşa că la jumătatea drumului se întâlnesc şi îşi mai reîmprospătează forţele, scoţând mult fum pe coş. Pe urmă pleacă mai departe.
Mocăniţele trag în Ţara Moţilor, pe o linie îngustă de jucărie, câte trei-patru vagoane. Împărţite şi ele în clase. În clasa întâia şi a doua călătoresc ofiţeri, funcţionari ai statului sau negustori veniţi după aur. Lume de toate felurile, amestecată.
În clasa a treia nu e nici un fel de amestecătură. E viaţa adevărată de aci, din Ţara Moţilor. Oameni cu cojoace enorme de piele de oaie întoarse pe dos, pe când, în contrast izbitor cu acest veşmânt polar, pe vârful capului, cei mai mulţi poartă abia o tichiuţă, o pălărie plată, ca o farfurie întoarsă cu fundul în sus. Şi gerul e întotdeauna de la minus douăzeci de grade.
În trenul acesta, încă înainte de a ajunge în inima Ţării Moţilor, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mâncând un măr şi felul cum moţii privesc munţii. Pe urmă n-am mai văzut nimic atât de adânc, atât de revelator.
Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, moţii priveau munţii. Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stânci aspre şi învălmăşite. Moţii îi priveau. Tăcuţi, pe gânduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se deschideau, lăsând să se strecoare munţii înăuntru, în fâşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cât mai îndelung. Erau moţi care se întorceau din câmpie. Nu priveau munţii. Îi sorbeau încet printre pleoape.
În vagon, mai veneau de la Turda un acar de la calea ferată şi nevasta lui. Oameni tineri. Femeia avea mâini mici şi o eleganţă naturală în gesturi, o eleganţă simplă, care urca la suprafaţă din adâncimea oaselor, ca şuviţa limpede a unui izvor. Avea ochi negri, vii, şi uitătura mirată, ca de veveriţă. Cu toate că tânără, faţa începuse să fie brăzdată. Privind desfăşurarea peisajului, sau altă desfăşurare, interioară, de sentimente, se încrunta uneori. Fruntea ei avea atunci ceva agresiv. O agresivitate concentrată şi amară.
La o staţie, o femeie vindea mere dintr-o traistă. Un om gros, îmbrăcat nemţeşte, s-a coborât şi a cumpărat. Bărbatul femeii, ceferistul, avea o tabacheră cu tutun. Omul care cumpărase mere isprăvise tutunul. Atunci el i-a spus ceferistului: poftim un măr pentru nevasta dumitale şi dă-mi şi dumneata să fac o ţigară, că mi-am terminat tutunul.
Femeia a pus mărul alături pe bancă. Bărbatul a scos un briceag, l-a deschis şi a îndemnat-o să mănânce darul omului gros, care acum îşi pufăia mulţumit ţigara.
Femeia a început să mănânce mărul. Mari actriţe ale lumii, unde sunteţi să vedeţi pe această ţărancă, pe această femeie din Ţara Moţilor, mâncând un măr? Mânca? Mânca; şi în acelaşi timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu munţii.
Întâi a luat mărul şi l-a privit câteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admiraţie şi bucurie, puţin tristă, puţin amară, în faţa acelui lucru pe care îl avea în mână. Cred că numai pescuitorii de perle au privit în felul acesta splendorile smulse din fundul oceanului.
Pe urmă a început să taie mărul cu briceagul. Dar cum aş putea să reproduc în cuvinte eleganţa din gesturile acelei femei? Nu numai că nu era nimic obişnuit, nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se împărtăşeşte dintr-un mister. Când lua bucata de măr şi o ducea spre gură, buzele ei păreau că murmură o rugăciune.
Mi-am adus aminte de Biblie şi de rugăciunile pe care le spuneau primele seminţii de oameni ori de câte ori întâlneau elementele vitale ale naturii. Atunci când se spălau pe mâini cu apa râurilor, atunci când vedeau soarele, atunci când se pregăteau pentru marea bucurie de a mesteca o bucată de pâine făcută din grâul pământului .
Între gesturile vechi de două mii de ani ale acelei femei din Munţii Apuseni, urmaşă a Dacilor şi a Agatyrşilor, şi gesturile femeilor din Biblie nu era nici o deosebire. Aceeaşi simplitate neînvăţată, necopiată după modele dinafară, ci pornind dinăuntru, din străfundul oaselor. Aceeaşi divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelui, de a putea face gesturi, de a mesteca între măsele esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr.
În acest timp, vagonul de clasa a treia, mocăniţa, celelalte vagoane, pătrundeau tot mai mult în inima munţilor acoperiţi de zăpezi imense
.

"Privighetoarea cântă: Nu te uita că-s îmbrăcată sărăcăcios, am avut şi eu aripi mari, în culori pline de lumină, dar le-am prefăcut în cântec..."

6 ianuarie 2009

O, RĂMÂI, de Mihai EMINESCU


"O, rămâi,rămâi la mine-
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;


În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;


Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;


Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol


Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri!"


Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.


Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?