”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



11 martie 2013

Scrisoare către Lucius Annaeus Seneca (Întâia înţelepciune)

(din volumul Scrisori imaginare, Octavian Paler)




"Filosofia nu stă în cuvinte, ci în fapte", spuneţi dumneavoastră într-una din scrisorile către Luciliu. Şi daţi-mi voie să fiu nedumerit. Care este atunci adevărata dumneavoastră filosofie? Ceea ce spuneţi despre fericire şi despre frumuseţe sau faptul că aţi fost maestrul lui Nero şi aţi sfârşit tăindu-vă venele? Când aţi făcut filosofie adevărată? Când i-aţi scris lui Luciliu să se socotească fericit numai dacă va putea trăi în văzul lumii? Sau când, răspunzând celor ce vă reproşau că iubeaţi prea mult puterea şi banii, le-aţi spus că nu lăudaţi viaţa pe care o duceţi, ci lăudaţi viaţa pe care aţi putea s-o duceţi? Dar nu există decât o singură viaţă, cea pe care o ducem de fapt. Iar viaţa pe care aţi dus-o de fapt e plină de contradicţii şi de semne de întrebare. Caligula v-a condamnat la moarte pentru impertinenţă. Apoi, v-a graţiat, motivând că eraţi foarte bolnav de astmă. Claudiu v-a exilat undeva în Corsica, unde aţi rămas vreo opt ani, pentru ca dintr-o dată să deveniţi învăţătorul lui Nero. Ce căuta un stoic într-un palat care începuse să miroasă a sânge? Ce căuta un om care bea numai apă, mânca puţin şi iubea cărţile într-o situaţie ce-i permitea absolut orice exces? Se pare că n-aţi abuzat de această putere, cu toate că Dio Cassius vă învinuieşte de multe, între care de camătă şi, cu Nero pe tron, eraţi aproape împărat în calitate de sfetnic. Chiar principal sfetnic, deoarece nu aveaţi decât un singur rival, pe Agrippina. În general, istoricii sunt de părere că în această calitate i-aţi dat multe sfaturi bune. Între altele, l-aţi învăţat să refuze la început senatul când i-a propus să-i ridice statui de aur. De altfel, câtă vreme s-a arătat interesat de poezie şi de muzică se părea că educaţia dumneavoastră a dat roade şi că, în sfârşit, Roma putea respira în linişte. Nimeni nu bănuia că şi această plăcere, acest interes pentru poezie şi muzică vor deveni într-o zi extrem de periculoase.
 Când Agrippina a complotat vrând să-l aducă pe tron pe Britanicus şi Nero l-a suprimat pe fiul lui Claudiu, nu se ştie ce rol aţi avut în acest omor. Întrucât aţi scris un studiu "Despre clemenţă", toţi cei care au cercetat istoria Romei au sperat că n-aţi avut nici un amestec. Dar cum zice cineva, nimeni nu ar pune mâna în foc şi nu ar ajunge să jure pe zei că lucrurile au stat aşa.
Apoi, a intervenit pasiunea lui Nero pentru ambiţioasa Poppea şi tot ce a urmat. Toate acele întâmplări crude care au tulburat Roma şi pe care nimeni nu le cunoaşte mai bine ca dumneavoastră, deoarece aţi stat în preajma lui Nero... Încercările repetate ale oamenilor lui de a o ucide pe Agrippina care se opunea divorţului de Octavia; Nero care atunci când i s-a adus trupul gol al mamei sale ucisă de oamenii săi a declarat: "Nu mi-am dat seama niciodată că am avut o mamă atât de frumoasă". Şi iarăşi istoricii ne asigură că în această crimă n-aţi avut nici un amestec şi că de vină a fost numai răul din sângele moştenitorilor lui Claudiu care îi împingea la nebunie. Dar tot ei observă că aţi rămas mai departe alături de Nero. Nu v-aţi îngrozit şi n-aţi fugit. Nu v-aţi pus problema că nu puteaţi rămâne sfetnicul unui ucigaş. Dacă aţi sperat să-l schimbaţi şi să-l îndreptaţi spre o cale mai bună, salvând astfel Roma, aţi avut repede dovezi că nu aveaţi nici un motiv să vă faceţi iluzii. Nero v-a respins sfaturile când aţi încercat să-l convingeţi că un împărat nu trebuie să participe la jocuri ca gladiator şi nici să fie cântăreţ pe scena unui teatru. Şi nu numai că n-a consimţit să vă dea ascultare, dar a poruncit, cum ştiţi, senatorilor să se întreacă cu el în probe de gimnastică şi muzicale. Nu neg, poate istoricii au dreptate când afirmă că senatorii nu meritau alt tratament. Dar aici e vorba de problema dumneavoastră, a filosofului Lucius Annaeus Seneca, o minte strălucită a imperiului şi un adept convins al stoicismului. Şi ca să fim drepţi, în vreme ce dumneavoastră aţi tăcut şi v-aţi împăcat cu capriciile împăratului, unii dintre senatori, care n-aveau nici pe departe strălucirea spiritului dumneavoastră, s-au împotrivit. Şi-au asumat riscurile, cum s-ar spune azi. Ceea ce a provocat o orgie de sânge. A urmat valul cunoscut de crime împotriva cărora, dacă ne încredem în cronici, v-aţi pierdut postul de sfetnic al împăratului nu pentru că aţi protestat împotriva crimelor lui, ci pentru că i-aţi criticat poeziile.
Fireşte, ne dăm seama că între poeziile lui Nero şi crimele lui trebuie să fie o legătură. Criticându-i poeziile înseamnă că, totodată, v-aţi ridicat împotriva crimelor lui? Mărturiile se opresc la fapte. După ce aţi scris că un om fericit este numai acela care trăieşte în văzul lumii, v-aţi retras în Campania, unde aţi încercat să obţineţi prin meditaţie o revanşă asupra greşelilor dumneavoastră de sfetnic.
Când aţi fost acuzat de a fi participat la un complot şi când trimişii lui Nero au sosit la dumneavoastră, se spune că tocmai îi scriaţi lui Luciliu o scrisoare în care îi mărturiseaţi că aţi trăit destul de mult şi aţi avut tot ceea ce aţi aşteptat; nu vă rămânea decât să aşteptaţi moartea. Şi moartea a venit. Nero v-a condamnat, după ce condamnase pe atâţia alţii. Roadele tăcerii dumneavoastră din anii când aţi stat în preajma lui au ajuns şi în singurătatea dumneavoastră. Se povesteşte că v-aţi comportat cu multă demnitate în acea ultimă împrejurare. V-aţi îmbrăţişat soţia, aţi citit o scrisoare de adio adresată romanilor, apoi v-aţi deschis venele murind după preceptele stoicismului.
După toate acestea, întrebarea rămâne aceeaşi. Dacă filosofia nu stă în cuvinte, ci în fapte, care este adevărata dumneavoastră filosofie? Cea după care aţi trăit sau cea după care aţi murit? Cea după care aţi tăcut în faţa ororilor care se abăteau asupra Romei sau remuşcările pe care le-aţi avut, probabil, în vila dumneavoastră din Campania unde v-aţi retras? Dar aţi avut oare, într-adevăr, remuşcări? Sau numai aţi regretat că n-aţi fost destul de abil până la capăt? Aţi regretat că n-aţi protestat împotriva crimelor făcute de împărat sau aţi regretat că într-un moment necugetat i-aţi criticat poeziile? Şi poate că Nero ar fi suportat mai degrabă să-i reproşaţi crimele decât să-i criticaţi poeziile. Călăii sunt câteodată ciudaţi. Ei au orgolii care ne surprind şi ne nedumeresc. Oricum, nu vom şti niciodată dacă aţi regretat ceva şi ce anume aţi regretat. Şi aceasta lasă asupra vieţii dumneavoastră una din cele mai mari taine ale antichităţii.
Cel puţin despre Nero putem spune că a fost nebun sau călău. Sau amândouă în acelaşi timp. Şi ca nebun, şi ca ucigaş a umplut Roma de sânge. Cât de cât, înţelegem ce s-a întâmplat, rămânem înlăuntrul logicii. Dar dumneavoastră? Dumneavoastră aţi fost una dintre cele mai subtile spirite ale antichităţii şi în plus unul dintre gânditorii care ne-au lăsat cele mai frumoase maxime despre fericire. Ce să credem atunci? Să ne îndoim de toţi cei care ne-au vorbit frumos despre fericire? Să-i suspectăm pe toţi cei care ne par înţelepţi? Pentru că nu-mi dau seama cum puteaţi primi veştile despre crimele săvârşite de Nero, la care într-un fel eraţi părtaş, ca sfetnic al lui, şi pe urmă mergeaţi acasă şi scriaţi că: "Nu poate fi fericit cineva care se uită numai la dânsul şi care aduce toate lucrurile spre interesul lui". Din păcate, nu putem să vă citim numai sfaturile uitănd restul, cu toate că până la urmă aţi plătit un preţ care de obicei răscumpără totul.
Desigur, n-aţi pus otravă în cupa nimănui şi n-aţi înjunghiat pe nimeni. Asupra acestui lucru nu există nici o îndoială. Dar aţi ştiut. Aţi ştiut, Lucius Annaeus Seneca! Asta e problema. Aţi ştiut şi aţi tăcut. Aţi ştiut şi aţi consimţit. Aţi ştiut şi n-aţi fugit îngrozit, copleşit de oroare. Aţi rămas mai departe sfetnicul lui Nero şi după ce Roma n-a mai avut nici o îndoială că în el trăia un monstru. Aţi rămas în preajma lui şi, prin tăcerea dumneavoastră, i-aţi aprobat crimele. N-aţi îndrăznit decât să-i criticaţi poeziile. Şi chiar dacă aţi fi făcut-o uitând, probabil, că-l jigneaţi pe Nero, fără să vă daţi seama, în punctul cel mai vulnerabil. El nu se credea, probabil, un geniu al crimei, ci un geniu al poeziei şi muzicii. În ce priveşte crima, n-avea dileme. Avea nevoie numai de sfetnici care să tacă. În schimb, când recita sau cânta avea nevoie de scenă şi de admiratori. Ceea ce s-a întâmplat cu Lucanus e mult mai semnificativ.
După cum vedeţi, istoricii au fost scrupuloşi, n-au uitat nimic. Aşa am aflat că Lucanus a făcut greşeala de a câştiga premiul la un concurs de poezie unde se prezentase şi Nero; că împăratul i-a interzis atunci să mai scrie, dar Lucanus n-a ascultat, a compus un poem despre bătălia de la Farsala, destul de mediocru se pare, pe care l-a citit prin saloanele Romei şi, până la urmă, s-a trezit trecut pe lista unui complot şi a murit deschizându-şi venele şi recitând versuri împotriva despotismului. Numai că în cazul său aceasta se întâmpla la douăzeci şi şase de ani, în vreme ce dumneavoastră v-aţi deschis venele la şaptezeci de ani.
Unii vă găsesc o scuză în faptul că aţi vrut să domoliţi, cât se putea, zelul ucigaş al lui Nero. Dar dumneavoastră, Lucius Annaeus Seneca, aţi fost un filosof. Şi nu un filosof de rând. Şi acceptând să fiţi sfetnicul lui Nero aţi acceptat ca filosofia să fie sfetnica unui ucigaş. Chiar dacă aţi vrut în felul acesta să-l temperaţi, împuţinând numărul victimelor. În loc ca Nero să condamne în numele unui călău, în numele unui nebun, el a condamnat, cât timp i-aţi fost sfetnic, şi în numele filosofiei. Şi ce rost mai are filosofia dacă ea se recunoaşte neputincioasă în faţa ucigaşilor?; dacă recunoaşte că singura ei şansă e să limiteze crimele, fără a putea ataca însăşi crima? Ce rost mai are ea dacă nu-şi poate găsi loc decât fie de partea ucigaşilor, încercând să-i tempereze, fie în singurătate, în dizgraţie aşteptând ca ucigaşii să-i poruncească ei înseşi să tragă concluziile din trădarea ei? Dacă dumneavoastră n-aţi fi fost Seneca, ci un patrician oarecare, un senator oarecare care şi-a legat destinul de Nero şi din clipa aceea nu mai avea altceva de făcut decât să meargă până la capăt cu toate riscurile, ar mai fi ceva de înţeles. Deşi, tot logica ne obligă la o altă întrebare. Oare nu e adevărat că Nero a putut să ucidă în continuare, pentru că senatorii în loc să se împotrivească îi propuneau să-i ridice statui de aur? Nu trebuie să cunoaştem prea multe amănunte din istoria Romei ca să ne dăm seama că nu era simplu să i te împotriveşti lui Nero. Dar dacă nu ne-ar mai rămâne în faţa morţii decât să-i ridicăm statui de aur, n-ar mai avea rost să ne pierdem timpul în dizertaţii despre fericire. Iar dumneavoastră aţi făcut filosofia să-i fie complice. Ceea ce nu mai îngăduie decât două explicaţii. Ori, ea recunoaşte astfel că nu o interesează faptele, ci cuvintele. Ori, recunoaşte că nu poate face nimic împotriva crimei şi trebuie să plece capul. În ambele cazuri, oamenii îşi vor spune că nu mai au nevoie de filosofie. Şi dacă şi-ar spune aşa, ar însemna că moartea dumneavoastră a reprezentat nu numai eşecul vieţii dumneavoastră, ci şi eşecul filosofiei.
Iată de ce recitesc cu tristeţe şi cu nedumerire scrisorile dumneavoastră către Luciliu. Şi caut în ele un răspuns la toate aceste întrebări pe care mi le pun. Şi nu găsesc acest răspuns. În schimb, întâlnesc mereu sfaturi foarte înţelepte despre căile de urmat pentru atingerea fericirii. Ar trebui să mă rezum la aceste sfaturi? Ceea ce mă împiedică este tot o frază a dumneavoastră: "În fiecare ceas se întâmplă lucruri care cer un sfat, şi acest sfat de la filosofie trebuie să-l ceri". Dar cum să cer unei filosofii care a stat alături de Nero, în loc să stea alături de victimele lui?  

Convorbiri cu păr. Dumitru Stăniloae







10 martie 2013

Scrisoare domnului Unamuno (Întâia iubire)

(din volumul Scrisori imaginare, Octavian Paler)

 

 



Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.
Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.
Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale.
Bine-nţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.
Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor... Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea." Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă. Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul...
(Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. O cavalcadă nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.
Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert.
Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.
Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.
Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuși pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza".
Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele. Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată. Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de
trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.
A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "Sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..."
În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma. Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte.
Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi
cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.