BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

25 februarie 2010

...gânduri...


Recitesc Cartea Mironei, de Cella Serghi. Doamne, găsesc în ea toate cuvintele pe care le iubesc! Scrisul ei curge lin, reușind să prindă, cu atâta ușurință aparentă, fizionomii, caractere, decoruri, scene de viață, viața însăși. Până și în descrierea unei ținute există atâta farmec, personajele ei sunt extrem de vii, încât deseori am impresia ba că se vor desprinde dintre pagini și vor începe să evolueze chiar lângă mine, ba că și eu sunt o parte din povestea ei, gata să-mi iau rolul în serios, grăbită să-mi spun replica...
Și Pânza de păianjen îmi place la fel de mult! Deși mi-e atât de milă de oamenii, fie reali, fie personaje de roman sau film, prinși în mreje de viață în care se zbat deznădăjduiți, nereușind niciodată să aibă pe de-a-ntregul ceea ce-și doresc, mulțumindu-se cu frânturi, cu firimiturile a ceea ce nu pot avea desăvârșit. Dar cine își poate învinge visul posedându-l cu adevărat? Sau măcar strălucirea lui, nu numai umbra? Cât de trist poate fi să trăiești lângă un om și să te implici într-un amor care te mistuie doar pentru că amantul seamănă cu cel pe care -l iubești și nu-l poți avea? Ce căutare chinuitoare! Și în cele din urmă să nu prinzi niciodată fericirea... Dar poate că ești fericit doar când reușești să te eliberezi pe deplin de toate fantomele iubirilor ori neiubirilor care te bântuie și liber, liber de patimi, liber de chinuri, să continui să trăiești fără a fi dependent de ceva sau cineva...
Cine mai știe... Uneori oamenii își iubesc lanțul, colivia... Se complac, se resemnează... Și ce-i libertatea? Când vreau să-mi răspund la întrebarea asta, mi-aduc aminte de martirii închisorilor comuniste, cei cu trupul zăvorât între ziduri reci de piatră, dar cu sufletul cuprins de pace adâncă, împăcat și liber, atât de liber, încât nici o putere lumească nu-l putea opri din zbor. Și ce zbor...
Când reduci lumea, viața la cele lumești și materiale, până și visul capătă valențe de micime și neputință odioasă. Când toate sunt raportate la spiritual și dumnezeiesc, lucrurile și trăirile cresc, se transfigurează, se înduhovnicesc și ce-i cu neputință la oameni devine cu putință la Dumnezeu... Inclusiv ca omul să fie fericit și în lumea asta trecătoare...

24 februarie 2010

...neliniște...


Se-apropie primăvara... De peste tot se simte un iz de proaspăt, de nou, un tremur zvâcnește în aer. Dacă m-aș opri o clipă din drum și aș sta să ascult, poate că aș putea să aud cum foșnesc petalele de flori în mugurii ce așteaptă înfiorați să se ivească pe crengile copacilor.
În noapte nu mai pot să dorm... O neliniște ce până mai ieri doar bătea sfioasă în geam, astăzi vine din întuneric, trece fără opreliști prin fereastra închisă și mă trage din vis, ca într-o joacă, de parcă mi-ar spune: ”Hai, hai, trezește-te! Lumea tresare din îngheț și din somn... Fii alături de ea!”
Mă trezesc și mă uit în tavan... Umbrele din jur se mișcă, albul și negrul alternează, ca într-un dans cu reguli necunoscute mie... Și stau pe gânduri... Amintiri de demult se perindă prin gând... Unele mă fac să zâmbesc, altele să oftez...Iar și iar... De mai aproape îmi surâde iubirea. Uneori i-e surâsul sublim, numai mângâiere și cântec, alteori îmi măsoară ființa viclean, cuibărită între îndoială și chinuri... În cartea ei, Prin perdea, Aurora Liiceanu amintește despre un bărbat însurat ce se îndrăgostise de altcineva decât soția sa și care se consola cu gândul că îl încearcă viața. Eu cred că ne încearcă viața de câte ori ne dă dragostea târcoale...
Din când în când mă surprind murmurând o rugăciune, în care stau de vorbă ba cu îngerii, ba cu Dumnezeu, ba cu câte-un sfânt ce mi-e drag...
Mă învârtesc de pe-o parte pe alta, îmi pun pătura în cap... Mă răsucesc pe burtă, cu capul pe brațe, cu un genunchi îndoit... Încerc să scap de gânduri. Dar, ca și când s-ar lua la întrecere cu liniștea din camera mea, neliniștea, strecurată de acum în suflet, când îmi țiuie asurzitor în urechi, când îmi bubuie în inimă, ca niște clopote scăpate de sub control în turla unei catedrale, alungându-mi cât mai departe somnul...
Minutele se scurg ireversibile și mă întreb cât o fi ceasul, dacă o să mai apuc să adorm, măcar scurt timp... De parcă m-ar auzi, bucuroasă să-mi facă în ciudă, alarma telefonului sună prelung. Cu neliniștea de mână mă duc la baie. Oglinda îmi întoarce un chip dinspre care mă privesc doi ochi ce ard ca de o febră lăuntrică...
În cele din urmă, plec spre locul de muncă, cu neliniștea alături, pe străzi peste care dimineața așterne zorii ei luminoși și simt, cu bucurie și freamăt, cum din depărtări fâlfâie peste lume apropierea unui nou anotimp, parfumul lui plutește peste toate și toți... Și-mi vine să strig, ca de pe un vârf de munte, într-un pustiu de lume:”Doamne, ce frumoasă e viața, cu tot chinul și amarul ei!”
Eh, n-am eu curajul ăsta decât... așa... în gând... Până una alta, pentru că iar plouă, mă feresc de mașinile ce trec în viteză prin băltoacele din care sar stropi, împroșcând trecătorii neatenți. Neatenți la urât... Neatenți la frumos... Neatenți la clipele minune ce răzbat dintre trăirile banale ale omului de rând...

...trei cântece care-mi plac...



...chiar dacă răzbate dincolo de versuri atâta tristețe... și tristețea e o parte a vieții și nu ocolește pe nimeni...










15 februarie 2010

Dorul-dor, de Lucian BLAGA


Cel mai adânc din doruri
e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
și nici speranță, dorul-dor.

Pe-un drum ne duce dorul-dor
pe-un drum
ce dincolo de orice călător
mai are-o prelungire.

Nesfârșit e dorul-dor.
Bate-n valea tuturor.

14 februarie 2010

...rânduri de... Rabindranath Tagore...

”Iubitule, dragostea noastră nu e o simplă jucărie.
De atâtea ori s-au lăsat asupra mea țiuind nopți de vijelie, ce mi-au stins lampa: îndoieli negre s-au adunat și au stins stelele toate de pe cerul meu.
De atâtea ori au crăpat malurile și undele au răpit roadele mele și jalea și deznădejdea au sfâșiat cerul meu de la un capăt la altul.
Am aflat că în dragostea ta sunt lovituri de durere, dar niciodată nepăsarea rece a morții.”

”Noaptea mea a trecut pe patul mâhnirii și ochii îmi sunt osteniți.
Inima-mi tulburată încă nu e gata să primească dimineața cu bogăția ei de plăcere.
Lasă un văl peste lumina goală; abate de la mine strălucirea și focul acesta orbitor al vieții.
Ascunde-mă în cutele mantiei tale de întuneric gingaș și păzește-mi durerea, câteva clipe încă, de năvala lumii.”

”Noaptea e întunecoasă și somnul tău e adânc în liniștea ființei mele.
Deșteaptă-te, durere a iubirii, căci nu știu să deschid ușa și să stau afară.
Clipele stau pe loc, stelele veghează, vântul e liniștit, tăcerea e grea în inima mea.
Deșteaptă-te, iubire, deșteaptă-te! Umple-mi cupa deșartă și cu o adiere de cântec înfioară noaptea.”

”Un zâmbet șiret se revarsă peste ceruri, în ceasul când ai îmbrăcat inima mea în zdrențe și ai trimis-o pe drumuri să cerșească.
Ea merse din ușă în ușă și de atâtea ori, când talerul ei era aproape plin, fu prădată.
La capătul zilei anevoioase ea ajunse la poarta palatului tău și-ți întinse jalnicul ei taler; și tu ai venit și luând-o de mână ai așezat-o lângă tine pe tronul tău.”

”Pentru mine aceea nu este dragoste, ce n-are stavilă și ar vrea să se împrăștie într-o clipă, asemenea vinului ce fierbe, când și-a rupt burduful.
Dă-mi dragostea răcoroasă și curată, asemenea ploii Tale ce binecuvântă câmpul însetat și umple ulcioarele de pământ.
Dă-mi dragostea ce străbate la rădăcina firii și de acolo se răsfiră, asemenea sucului tainic, prin pomul înflorit al vieții, născând roade și flori.
Dă-mi dragostea ce păstrează liniștită inima în pace adâncă.”

”Îngăduie: Să nu mă rog să fiu păzit de primejdii, ci să le îndur fără teamă.
Să nu cerșesc alinarea durerii mele, ci inima s-o birui.
Să nu caut tovarăși pe câmpul de luptă al vieții, ci să mă încred în tăria mea.
Să nu mă rog, înfiorat de teamă, să fiu mântuit, ci să fiu răbdător în lupta pentru libertate.
Nu îngădui să fiu un mișel, ce simte harul Tău numai în noroc, ci fă-mă să cunosc cărmuirea mâinii Tale și în nenorocirea mea.”