BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

31 octombrie 2010

Seară de toamnă...

...în Timișoara azi a fost "Festivalul Vinului"... Eu și prietena mea am preferat malul Begăi, sub lumina felinarelor...

 
Victor Socaciu-Felinarul






 
Ion Suruceanu - Toamna






26 octombrie 2010

Zi de toamnă, zi de praznic...

 Zi de toamnă
 de Rainer Maria Rilke

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă,
Aruncă-ţi  umbra pe cadranele solare
şi vânturile pe câmpii alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline,
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine şi toarnă
dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fară casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
şi pe alei mereu va rătăci,
neliniştit, când frunzele s-alungă.


Toamnă
de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar vesteji în ceruri grădini îndepărtate,
cu gesturi de negare cad, mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele, în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate rând pe rând,

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.

Acest UNUL să ne miluiască pe toţi, pentru rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir şi ale Preacuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi!


 
Antonio Vivaldi-Toamna



Claudiu Raducu - La o cafea cu Hristos

http://www.biserica.tv/play.php?vid=119




 
Parintele Constantin Necula - Despre relatia dintre un baiat si o fata

24 octombrie 2010

...de-a râsu` ...plânsu`

(...nu m-am putut abţine să preiau şi eu articolul de pe blogul lui Claudiu Târziu, publicat în Jurnalul Naţional cu ceva vreme în urmă... ce să zic, eu m-am amuzat copios, deşi... dacă-l citiţi, o să înţelegeţi ce voiam să adaug...)

Exploraţi tufişurile dunărene!
...articol semnat de Viorel Ilişoi

Se tot discută de câteva zile despre brandul turistic al României. Toţi nepricepuţii vin la televiziune să-şi dea cu părerea, şi numai pe mine, mai nepriceput decât toţi la un loc, nu m-a întrebat nimeni ce părere am. N-am fost niciodată în viaţa mea într-un concediu, nicăieri, ca turist. În 20 de ani de scris la gazetă am avut concediu doar de două ori, dar nu şi bani să plec o săptămână într-o staţiune. În afară de anul dintre iulie 2008 şi iulie 2009, tot timpul am avut un salariu care îmi ajungea de chirie, de mâncare şi de ţigări. De când nu mai fumez şi ţin şi regim, am reuşit să-mi iau bicicletă şi am vizitat tot Bucureştiul (dar tot, ceea ce nu e puţin lucru!), Chitila, Măgurele şi Chiajna. Dar şi aşa, tot n-am habar de turism, deci sunt în continuare frustrat că nu sunt invitat la televiziune să-mi dau părerea cot la cot cu ceilalţi nepricepuţi.

După ce am scris un reportaj despre obezi, mi s-a pus brandul de grăsan care a slăbit câteva kile şi de atunci sunt invitat numai la emisiuni despre obezitate, în ciuda faptului că am învăţat câte ceva despre boala asta. Despre turism nu mă întreabă nimeni. Turist cu adevărat n-am fost nici o singură zi, dar am umblat destul de mult ca ziarist şi am şi eu câteva sugestii pentru brandul turistic.

Eram în Orşova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru Cotidianul. Cristian Cioacă, şoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ţinut de la Bucureşti până la Orşova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam şi Vijelie. Şi Guţă. Mult Guţă. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de 20 de ani, şi tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun-simţ, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână şi lui 10-20 de lei la o deplasare, nu îşi făcea program separat, nu era pretenţios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren şi nu zicea nu.

Fiindcă l-am văzut aşa amărât, de-i venea să rupă volanul cu dinţii, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniştească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouţă, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori să stea în cameră şi să revadă a nu ştiu câta oară, la un videoplayer din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câştiga. Sun la pensiune şi, foarte amabil, patronul îmi explică pe înţelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe nişte străduţe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieşim din oraş şi ne înfundăm între nişte dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem şi el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. "Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de ţară, dom' patron, e numai hopuri şi hârtoape." "Păi ăsta e, spune patronul bucuros, ţineţi-o tot înainte şi ajungeţi imediat."

Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. "Aşa-ţi trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacţie!", încerc eu să fac haz de necaz. Şoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub maşină, zice că nu e grav. Şi dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilometru. Nici nu trece o oră şi ajungem într-un luminiş. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul şi ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus, munte şi pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Nici urmă de pensiune. În poieniţă nu se vede decât un chioşc. Păi, să vedeţi, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt nişte căsuţe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.

Cum nu eram pretenţioşi, mă înţeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuţă să văd ce condiţii are pensiunea care nu e chiar aşa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat aşa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, şi o băiţă în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Şi un gemuleţ cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuţei alăturate. Şi un televizoraş la care nici nu ştiu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică şi pentru filme româneşti. Parcă eram în "Albă ca Zăpada".

Era târziu şi noi, obosiţi, nu mai aveam nici un curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraş. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi şi în căsuţă, totuşi. La urma-urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domneşte. "Dar mâncarea?", întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. "Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceţi dumneavoastră... un cârnat, mici, o fleică... găsiţi în oraş. Noi vă oferim grătarul şi cărbuni să vă frigeţi singuri." Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. "Şi n-aveţi dumneavoastră aici nişte cârnaţi, ca să nu ne mai ducem până în oraş?" "Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău." Avea numai pufuleţi, la chioşc, biscuiţi şi sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre şi-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiştii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undiţe. Şi tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreţ. Nu puteai să te superi pe el.

"Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice peşte." Şi mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am făcut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic... moldoveneşte, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă şterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu', nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniaţi ca răţuştele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în ţara asta!

Jos, se iţea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieşea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuţă, direct în Dunăre, în guşa crapului.
Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moţaţi în tufiş. "E frumos aici, se vede şi Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveţi internet. Ne pare rău." Şi am plecat. Cu adidaşii în pungă.

A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutaţi orşovenii din vechiul oraş, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau aşezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-şi sape nişte veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai nişte adâncituri de-o şchioapă. Şi când se umpleau, orşovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, şi o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că şi acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.

Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin '60 şi ceva în Orşova şi-şi făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Şi tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea şi n-a mai fugit din ţară. Şi zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: "Am venit aici să-mi caut libertatea şi m-am împotmolit în căcat!". Replica lui ar fi bună de slogan pentru turismul local, de aventură, dar mie tot "Explore the danubian bushes", adică "Exploraţi tufişurile dunărene!" îmi place mai mult.
Şi s-ar potrivi perfect cu frunza Elenei Udrea, izotipul ăla de un milion de dolari: o frunză, de fapt o formă de relief cu un curs de apă la bază. Iar pe malul cursului de apă să mai adauge, ca o picătură de rouă ce se scurge de pe frunză, o spirală micuţă, cu moţ. S-o deseneze Mardale, de la Caţavencu.

“Iartă-mă, dragostea mea!”

...din  cartea“Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”, autor, Charlie W. Shedd, traducator, preot Constantin Coman, Garoafa Coman
...vă recomand să citiţi toată cartea, n-o sa vă pară rău... o găsiţi aici: http://tainacasatoriei.wordpress.com/category/carti/scrisori-caterinei/

Draga mea Caterina,

Am putea spune că, după “Te iubesc”, cea mai importantă propoziţie în căsnicie este micuţa şi umila declaraţie: “Iartă-mă, dragostea mea”.
Am vorbit deja despre faptul că ideea unei convieţuiri absolut armonioase este mai degrabă ideală decât reală. Răbufniri de ură simţim chiar şi pentru cel pe care îl iubim. Ia aminte să le întâmpini cu seninătate. Cuvintele pe care le rostim în astfel de răbufniri este posibil să servească nevoii de exteriorizare a unor sentimente refulate; este însă posibil ca ele să ajute în a deschide drumul pentru mai multă dragoste.
O dată ce recunoaşterea greşelilor noastre este un element de bază în căsnicie, propun să dedicăm această scrisoare unui grup de trei puncte care consider eu că te vor ajuta să înţelegi mai bine ceea ce vreau să spun.
1. Unii oameni au dificultăţi în a-şi recunoaşte fără ocolişuri greşelile.
Tu, cu felul tău de a fi, poţi să-l ajuţi pe soţul tău să recunoască adevărata cauză a comportamentului său şi să se elibereze astfel de o problemă apăsătoare pe care o duce cu sine de mulţi ani. Ai face bine să cercetezi cu atenţie evenimentele. Poate vei descoperi, astfel, că tu eşti vinovată de neînţelegerea dintre voi, şi nu el.
Dacă observi că te autojustifici mereu, dacă gândurile tale nu se pot dezlipi de reproşurile nemiloase pe care le construieşti la adresa celuilalt, dacă îţi este milă de tine şi gâfâi la micile dificultăţi ca şi cum ai urca munţi, dacă te comporţi în discuţiile voastre ca un locotenent faţă de soldaţii lui sau dacă găseşti totul normal atunci când îţi urmăreşti comportamentul, probabil că a sosit momentul în care trebuie să-ţi ceri iertare. Cuvântul profetului din Vechiul Testament: “în zadar foloseşti medicamentele; vindecare pentru tine nu există” descrie minunat situaţia în care ne aflăm atunci când ne blocăm în părerea noastră şi nu înţelegem să facem un pas mai încolo.
Am mai vorbit despre aceste dificultăţi în scrisorile noastre anterioare. Să mergem mai departe repetând încă o dată acest mesaj care se potriveşte cu adevărat femeilor înţelepte: “Mersul spre o posibilă îmbunătăţire să nu înceapă niciodată, dacă nu-l încep eu însămi.”
Chiar dacă greşeala este în întregime a lui – lucru imposibil, de altfel – poţi să pui capăt unui conflict fără să-ţi pierzi demnitatea. Este posibil ca el să nu-şi asume vinovăţia; totuşi, tu poţi să accepţi că ţi-a părut rău că v-aţi certat şi că-i ceri iertare dacă ai spus cumva ceva care nu trebuia spus: “Există la tine atâtea şi atâtea alte lucruri pe care le iubesc. Mă sprijin pe dragostea ta mai mult decât pe orice altceva din lume şi mă simt foarte rău de fiecare dată când apare un obstacol între noi.”
Fără să te prefaci, poţi să depui orice efort pentru a corecta lucrurile în ceea ce te priveşte. în cazul acesta, chiar dacă el stăruie pe poziţia lui, tu o să ai sufletul pregătit ca să-l poată primi călduros atunci când el va fi dispus să revină. Bărbatul care refuză mereu declaraţia sinceră: “Aştept cu braţele deschise să-ţi ofer dragostea mea”, pornită din sufletul unei femei cinstite, nu este în toate minţile.
În exprimarea iertării, primul pas îl face cel mai matur dintre cei doi soţi. Unii consilieri familiali consideră că secretul reuşitei unei căsnicii nu se bazează pe opinia încetăţenită a participării egale la treburile casei, ci pe o împărţire a sacrificiilor într-un raport de 60 la 40 de procente.
Spun, deci, că atunci când fiecare dintre cei doi este pregătit să sacrifice mai mult decât pretinde să-i ofere celălalt, atunci cuplul respectiv se află pe drumul cel bun.
Această observaţie înţeleaptă are o aplicare specială în domeniul iertării. Să sperăm că amândoi veţi cultiva capacitatea de a-l ajunge pe celălalt dincolo de jumătatea drumului.
2. Iertarea şi umorul merg împreună.
Un înţelept anonim susţine că, atunci când învăţăm să conjugăm corect următorul verb, am făcut deja un mare progres.
Sunt hazliu;    Suntem hazlii;
Eşti hazliu;   Sunteţi hazlii;
Este hazliu;   Sunt hazlii.
Începând cu “sunt hazliu”, căpătăm o predispoziţie sănătoasă.
Iată încă o lecţie pe care ne-o dă înţelepciunea bătrânilor: bunicii tale îi plăcea mereu să spună că există două feluri de glume: glume care ne fac să râdem prosteşte şi glume potrivite, pe care e bine să le puteţi distinge.
Acest cuvânt are aplicare în foarte multe situaţii. Una dintre acestea este schimbul de sentimente intime ale soţilor.
Foarte mult râs denotă adeseori mai mult isterie decât sănătate psihică.
Există momente în căsnicie în care nu este indicată gluma. Chiar şi zâmbetul este de multe feluri. Fii atentă să foloseşti expresia feţei potrivită la momentul potrivit. Nu te ascunde sub măşti care nu corespund situaţiei.
Toate bune şi la locul lor. Atunci, însă, când cuplul învaţă să râdă, să zâmbească şi să se amuze de greşelile lui, se săvârşeşte o adevărată minune. Râsetele par să fie semnalul acela care detensionează situaţia, lăsând drumul liber pentru un nou început.
3. Iertarea în căsnicie înseamnă să ştim să nu dăm importanţă la “cine a făcut” sau “de ce a făcut” sau “cum a putut să facă”, ci la “care este cea mai scurtă modalitate de a remedia situaţia”.
Domnul Radu m-a învăţat un lucru important: orăşelul în care am crescut a fost un adevărat rai pentu băieţii care adorau apa. Într-o zi, autoritatea care supraveghea râul nostru a anunţat organizarea unui concurs de canoe indian. Cursa urma să aibă loc în partea de sus a oraşului, într-o porţiune a râului pe care nimeni din grupul nostru nu o cunoştea. În zilele dinaintea concursului am examinat foarte atent traseul şi am început antrenamentul intensiv. Domnul Radu locuia în apropierea râului, acolo unde noi obişnuiam să ne jucăm şi, astfel, el devenise prietenul nostru nedespărţit. Odată, la unul dintre antrenamente, am început să mă plâng de faţă cu dânsul din cauza stâncilor şi a pietrelor ascuţite care se aflau pe traseu. A ascultat mult timp cu atenţie plângerile mele vrednice de milă, până m-a întrerupt cu următoarele cuvinte: “Fiul meu, niciodată n-ai să câştigi dacă stai şi te gândeşti la stânci. Lasă-le deoparte şi uită-te pe unde se poate trece.”
Iată un cuvânt frumos care se potriveşte şi celor îndrăgostiţi.
Hai să presupunem că soţul tău a fost cel care a început o ceartă. Sau, hai, să spunem că vinovată ai fost tu. Este posibil ca nici unul dintre voi să nu-şi amintească de unde a început cearta. Dar ce importanţă are de unde a început? Important este când se va termina. La foarte multe chestiuni care privesc dragostea, spusa: “cu cât mai repede, cu atât mai bine” are o însemnătate specială.
Deci, dacă astăzi a fost ziua ta rea, nu ezita: fugi şi sună-l la telefon. Lasă-ţi dragostea să se reverse cât mai tandru, cerându-ţi iertare. Bucuria se va naşte din această biruinţă a ta şi tu vei reuşi să ajungi la adevărata demnitate, eliberată de greutatea greşelilor tale, rostind aceste cuvinte foarte importante pentru căsnicie: “Iartă-mă, dragostea mea”.
Cerând iertare dacă te-am obosit,
Tata

Spune-i că este minunat

Draga mea Caterina,

Ţi-am vorbit vreodată despre cele scrise de o fetiţă într-o compunere cu titlul: “O căsnicie reuşită”?
Ascultă: “Consider că ceea ce face o căsnicie să fie reuşită este ca cei doi să se iubească unul pe altul cu adevărat, sau suficient, sau aşa ceva… Şi cred că pentru a deveni adevărată căsnicia, trebuie ca fiecare să facă adeseori companie plăcută celuilalt, să fie politicos şi altele asemenea…”
La început, când cei doi fac cunoştinţă, fiecare consumă foarte multă energie pentru a atrage atenţia celuilalt, apelând la tot felul de gesturi pentru a-l mulţumi pe celălalt, pentru a-l surprinde plăcut. Cuplul tânăr care continuă această tactică şi în timpul căsniciei, şi chiar găseşte modalităţi să o îmbunătăţească o dată cu trecerea anilor, dovedeşte că ştie să-şi împartă cu înţelepciune viaţa. Nu sunt numai cuvintele cele care arată sentimentele; de multe ori, gesturile mici trădează profunzimea sentimentelor.
Un gest discret de tandreţe într-un moment potrivit va transmite mesajul tău mult mai eficient decât o manifestare zgomotoasă a devotamentului tău.
Cele mai multe cupluri nu reuşesc să ajungă la această măsură de dăruire. Iată dureroasa frază care descrie cauza: “Încetează să se mai intereseze unul de celălalt.” De multe ori, aceasta survine dintr-o dată. Adeseori însă are loc treptat, când unul percepe prezenţa celuilalt alături de el ca un dat.
Am să-ţi povestesc o mică experienţă pe care am avut-o de curând. Mă îndoiesc că trebuie să-ţi spun împrejurările, pentru că va fi evident cât de egoişti suntem noi, bărbaţii. Şi totuşi… într-o duminică, după Liturghie, îl lăsasem pe colegul meu preot să strângă în Altar şi eu stăteam la fereastră, de unde se vedea spre stradă. Voiam să urmăresc lumea care pleca de la biserică. Mai exact, voiam să număr câţi bărbaţi mai deschid încă portiera soţiilor înainte de a intra în maşină. Presupun că, dacă nu toţi, cei mai mulţi dintre aceşti domni aveau această politicoasă obişnuinţă faţă de iubita lor înainte de căsătorie. Cum se schimbă însă vremurile, şi, o dată cu ele, şi noi!
În acea dimineaţă de duminică, numai un bărbat din zece făcea efortul de a-i deschide uşa maşinii soţiei sale. Ceilalţi nouă cavaleri aroganţi erau probabil convinşi că, deja, căsnicia lor are rezultate atât de binefăcătoare pentru soţiile lor încât pot să-şi deschidă singure portiera maşinii.
Şi ia seama că toţi erau oameni de toată isprava. Dar, iată, încetaseră să mai “arate interes deosebit” consoartelor lor. În acest loc se naşte o întrebare de la sine înţeleasă: în căsnicia ta, vor creşte sau vor scădea aceste gesturi politicoase care transformă o convieţuire de rutină într-o continuă romanţă?
Poate că răspunsul se află în cuvintele pe care acea fetiţă le-a scris în expunerea ei: “Trebuie să fie adesea o companie plăcută unul pentru celălalt, să fie politicos şi toate celelalte…” Desigur, evidenţierea iniţiativelor corecte nu micşorează importanţa pe care o au cuvintele potrivite, atunci când sunt rostite cu sinceritate în momentele potrivite. Sunt cele mai puţin costisitoare elemente care constituie o căsnicie reuşită – desigur, fără ca aceasta să însemne că nu este necesară înnoirea zilnică a conţinutului lor.
Dacă ai fi putut să baţi la porţile fiecărei case de aici, din cartierul nostru, şi să întrebi cât timp a trecut de când soţul nu a mai spus un cuvânt bun soţiei şi invers, te-ai fi speriat de răspunsurile pe care le-ai fi primit. În realitate, cele mai multe cupluri par să aibă la gură o sită care le opreşte fiecare cuvânt bun ce vrea să iasă. Şi, totuşi, două cuvinte tandre, deşi costă puţin, fac viaţa mai reconfortantă şi inimile mai sprintene.
Într-o seară, la o întrunire a bărbaţilor, având în minte întrebările tale, am cerut fiecăruia dintre cei prezenţi să-mi noteze două-trei cuvinte pe tema: “Ce valoare au pentru mine complimentele soţiei mele”. Îţi redau câteva exemple din răspunsurile primite:
“Complimente? Desigur! Dulce este lumina candelei, precum dulce este şi rodul ei, cum ar spune poetul.”
“Cred că amabilităţile între soţi sunt cel mai important lucru într-o căsnicie. De câte ori soţia mea mă laudă simt ca şi cum m-ar înfăşura într-o formă mai mare decât statura mea. Şi eu trebuie să cresc pentru a mă potrivi acestei lorme.”
“Soţia mea este cea mai mare admiratoare a mea şi îmi face cea mai bună publicitate.”
Frumoase răspunsuri, nu-i aşa? Sper să fie asemănătoare şi experienţele tale. Pentru a vedea şi cealaltă faţă a lucrurilor, iată şi câteva răspunsuri care precis au ieşit din suflete mai chinuite. (Nu ştiu căruia dintre cei chestionaţi aparţin, pentru că semnarea răspunsurilor a fost facultativă).
“Conduc un magazin alimentar şi soţia mea îmi aminteşte de acele cliente nervoase care intră în biroul meu, căutându-l pe responsabil pentru a-şi expune nemulţumirile.”
“Soţia mea niciodată nu-mi vorbeşte cu tandreţe. Când o aud, de multe ori simt nevoia să-i strig: încetează odată!”
“Cunosc un norocos pe care soţia îl laudă neîncetat. Cât aş fi dorit să am şi eu alături un astfel de om! Soţia mea nu ştie să facă complimente. Din contră, îmi dă impresia că şi-a propus, ca ţel al vieţii ei, să-mi descopere toate greşelile.”
Aceşti oameni trebuie să treacă, într-adevăr, “prin foc şi sabie”. Nădăjduiesc ca ţie şi lui Petre să nu vi se întâmple niciodată aceasta. Gândeşte-te, fetiţa mea dragă, că sunt nenumărate modalităţile de a spune soţului tău că este un om minunat. Învaţă să o faci corect. Există câteva amănunte importante care neapărat îţi vor fi folositoare.
Întâi de toate, recunoscând sincer calităţile lui, îţi creezi posibilitatea să-i arăţi cândva şi greşelile.
În căsnicie trebuie ca ambii soţi să evolueze, pentru că altfel nu progresează deloc în împlinirea lor personală. O să discutăm mai mult despre această temă atunci când ne vom referi la cum să ştii să-ţi spui părerea diferită de a celuilalt şi să-i spui adevărul cu dragoste. Pentru moment, este  suficient  să-ţi  aminteşti  că  uzura  exagerată  strică motorul… Poţi, aşadar, să-i faci observaţie pentru ceva numai dacă i-ai spus între timp cât de extraordinar a fost în altceva, în al doilea rând, ai face bine să controlezi reacţiile lui, care atestă cât de bine alimentezi demnitatea lui bărbătească. Unii  bărbaţi se  laudă  din  când  în  când  exagerat.  Când bărbatul  tău  va  face  acest  lucru,  înseamnă  că-i  lipseşte admiraţia  ta.  Urmăreşte-i  comportarea  când vă  aflaţi  în compania celorlalţi. Când vei constata că vrea să monopolizeze discuţia şi să aibă totdeauna ultimul cuvânt, e posibil să fii şi tu de vină pentru aceasta. Acordă-i tu atenţia pe care o caută în acest fel.
Un alt indiciu este hipersensibilitatea lui. Când vei vedea că-şi protejează excesiv prestigiul şi că fericirea lui depinde de o recunoaştere ce vine din afara celor patru pereţi ai casei voastre, atunci nu te îndoi că ai să o păţeşti – ai păţit-o deja!
Iată un alt semn al isteţimii soţiei: fiecare bărbat are anumite părţi sensibile, în care elogiile soţiei îi fac o deosebită plăcere. Ar fi bine ca modul în care vei răspunde acestor sensibilităţi să se constituie într-un joc al vostru special. Dacă-l joci corect, se poate ca în scurt timp să nu mai aibă nevoie de el. Cel mai probabil este că la început nu-l poţi evita, pentru că orice bărbat are slăbiciunile lui pe care nu le-a depăşit încă. La acest capitol, mama ta s-a descurcat de minune. Ştii probabil că, tânăr fiind, jucam baschet, fotbal, volei şi orice alt sport cu mingea. Pentru că eram foarte binefăcut, mă descurcam bine la toate. Adevărul este însă că eram leneş. Dacă stau şi analizez astăzi prestaţiile mele pe teren, mă gândesc că nu eram chiar atât de bun cât aş fi vrut. Era un alt sport în care eram extraordinar: luptele. Mai păstrez încă o medalie pe care am câştigat-o odată. Adoram luptele. Eram bun şi m-am implicat cu totul în acest sport; până într-o zi, când l-am întâlnit pe David, care m-a scos din luptă o dată pentru totdeauna.
Mama ta nu a vorbit niciodată despre aceasta. A păstrat secretul înfrângerii mele până m-am maturizat suficient ca să pot vorbi singur despre aceasta. Vorbea cu discreţie numai despre calităţile mele, până când bărbatul ei şi-a depăşit neputinţa şi s-a lămurit singur în legătură cu ceea ce se întâmplase.
Cu siguranţă, şi bărbatul tău are zone tainice de mândrie şi de ruşine. Ai face bine să le descoperi şi să joci puţin teatru pe seama lor. E nevoie de ceva timp ca să le depăşească. Dar anii vor trece şi va veni vremea când vă veţi amuza amândoi de jocul vostru. Aceasta înseamnă a fi femeie deşteaptă.
Este însă timpul să lăsăm toate aceste lucruri care necesită o oarecare prefăcătorie şi să ne întoarcem privirea spre lucruri mai importante. Când focul iubirii se mai domoleşte, găsindu-şi împlinirea, sinceritatea este elementul de neînlocuit în fiecare cuvânt pe care îl schimbaţi între voi. Unele femei grozave se grăbesc să împrăştie cuvinte dulci în toate direcţiile. Deşi, în general, bărbaţii arată că îi mulţumeşte aşa ceva, cei mai mulţi dintre ei aşteaptă de la femeia pe care o iubesc ceva mai mult decât cuvinte goale. (îmi place fraza veselă care circulă în ultimul timp printre elevii şcolilor noastre: “Las-o baltă că a-nceput să miroasă.”)
Aşadar, înainte să vorbeşti, asigură-te totdeauna că ceea ce spui are gustul adevărului. Soţul tău doreşte de la tine autenticitate şi adevăr.
Este timpul să alerg la poştă. Dar înainte să sigilez plicul, să spunem din nou împreună: “Ştiu că este un om minunat!”
Dacă s-ar putea cântări cuvintele, acest cuvânt ar cântări cel mai mult. Sper că şi Petre va intra în acest duh şi va găsi nenumărate modalităţi de a-ţi răspunde pe măsură. Şi chiar dacă încă nu o face, nu-i da târcoale, începe tu. Dacă este un om normal, cum cred că este, va reacţiona sigur, şi va reacţiona aşa cum trebuie.
De câte ori vezi o femeie radiind de fericire, să ştii că o face pentru că ştie că este iubită. La fel se întâmplă şi cu bărbaţii care radiază o autentică siguranţă de sine. Vei descoperi partea bună a tovarăşului tău de viaţă, numai dacă o cauţi şi dacă ceea ce ceri i-o spui cu cuvinte.
Cu cele mai bune urări pentru cuvinte bune,
Tata

P.S. Mi-am amintit o poveste veche. Se spune că era un bătrân ciudat care a trăit douăzeci şi unu de ani cu femeia sa fără să-i spună nici un cuvânt. Într-o dimineaţă, însă, la micul dejun, a întrerupt tăcerea cu aceste cuvinte: “Draga mea, de multe ori, când mă gândesc cât valorezi tu pentru mine, de-abia mă abţin să nu ţi-o spun!” Să nădăjduim că această poveste este valabilă numai pentru cei de altădată.

 

23 octombrie 2010

19 octombrie 2010

Despre dragostea lui Dumnezeu

– din Jurnalul de la Oaşa -

Un prieten adevărat se roagă întâi la sfinţi pentru prietenii săi şi abia după aceea pentru sine, şi poate că uneori uită să se roage pentru sine.”Sf. Ioan Gură de Aur

 ...vă recomand dialogul de mai jos cu toată dragostea... l-am preluat de pe site-ul ASCOR Timişoara... vă veţi împărtăşi de cuvinte pline de viaţă şi adevăr, dătătoare de bucurie...
 
Protos. Iustin Miron: Pilda fiului risipitor este numai în Evanghelia de la Luca, ştiţi şi voi, cred, treaba asta. E pilda mea preferată şi Dumnezeu dă după inima omului. În ultimii ani numai o dată nu am predicat la Duminica Fiului Risipitor, în rest, tot mie îmi cădea rândul să predic. Şi iarăşi şi anul acesta. Şi chiar nu mai ştiam ce să zic. Mi-e dragă pilda aceasta, pentru că pilda aceasta este o icoană a dragostei, e ca o icoană în care e zugrăvită dragostea lui Dumnezeu faţă de om.
După cum aţi observat în pilda aceasta, Dumnezeu avea doi fii, şi se poate înţelege prin cel care a stat acasă – poporul lui Israel – şi fiul risipitor – restul popoarelor.(Sunt multe înţelesuri în textele biblice. Sunt niveluri infinite de înţelegere. Nu e ca în înţelesul logic; o realitate materială o explicitezi şi gata, o ai explicitată logic şi atât. În plan duhovnicesc nu e aşa.) Deci, nici unul dintre fii, nu îşi iubea tatăl. Unul merge să se realizeze prin sine, pentru sine, iar celălalt îl închipuie pe credinciosul ateu, credinciosul fără Dumnezeu. Şi să ştiţi că, de multe ori, şi noi suntem atei în rugăciunile noastre; ne rugăm, dar e strict formal, ca şi când nu ar exista Dumnezeu, ca şi când nu e prezent Dumnezeu acolo. Suntem în diferite ipostaze şi noi. Spuneam, fiul cel mic şi-a luat averea şi a plecat ca să se realizeze el singur prin sine şi pentru sine, după voia proprie.(La fel a plecat la drum societatea asta creştină, civilizaţia asta creştina sau neopăgână produsă în ţările creştine, fără Dumnezeu. Realizare prin ea însăşi şi pentru ea însăşi şi, uite acum, că e îngenuncheată. Acum noi putem spune că asta e regizată, că sunt oameni care au pregătit criza asta şi gestionează şi care câştigă din treaba asta, şi poate că aşa şi e, dar dincolo de asta ce ne spune Dumnezeu: „Fără Mine nu puteţi face nimic.”  „Cel ce adună fără Mine risipeşte.”) Tatăl a fost cel care prin iubire l-a întors înapoi; el nu avea putere să se întoarcă. Fiul, prin voia lui, a ajuns într-o împărăţie a morţilor, a demonilor. Iată unde duce voia omului! În iad. Acum, cred că înţelegem cuvântul Sf. Varsanufie, din Filocalia 11, care zice că „Cel care face voia sa, face voia diavolului.” Putem spune: „Păi cum? Că eu nu sunt diavolul.” Chiar aşa? Chiar aşa! Prin voia omului lucrează foarte bine diavolul, este un teren al lui. Se zice că omul are o fire căzută. Şi prin firea lui căzută diavolul lucrează foarte bine. Noi nu câştigam decât pe terenul binelui. Pe terenul lui câştiga el.
Deci, până la urma fiul a descoperit dragostea tatălui în el şi în dragostea tatălui s-a descoperit pe el. Vedeţi că zice „S-a întors înspre sine, şi-a venit în sine.” S-a întors înspre sine şi s-a întâlnit cu dragostea tatălui care era imprimată în sine şi prin acea dragoste s-a văzut pe sine şi acea dragoste i-a dat putere. Spuneau unii Părinţi că el s-a întors pentru că a descoperit că e iubit.
Ierom.Pantelimon Şusnea: Deci, el a plecat pentru sine şi era numai el cu sine, iar când s-a întors în sine, s-a descoperit pe el – nu ca un sine izolat – ci ca pe un fiu al tatălui său. Şi-a dat seama că nu este un om la voia întâmplării în lumea aceasta, ci aparţine cuiva, aparţine tatălui său.
Ce înseamnă fiu al tatălui? Înseamnă că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura. Noi nu avem o identitate în sine, avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la tatăl nostru, la Dumnezeu. Numai Dumnezeu este cel care ne dă o identitate. Atâta vreme cât ne izolăm de Dumnezeu, ne pierdem orice identitate.
Zice că a ajuns să păstorească porcii. În sensul că porcii simbolizează necurăţia demonilor. Ştiţi că pentru poporul Israel, porcii erau animale necurate. Iar prin lumea aceea depărtată de ţara tatălui se înţelege zona de influenţă demonică; iar el a ajuns să slujească unui locuitor din zona respectivă, la păstorirea porcilor, a animalelor necurate. Aceasta se întîmplă cu unul care se rupe de Dumnezeu şi vrea să fie el prin sine. Se rupe de sub identitatea tatălui.
Protos. Iustin Miron: După cum aţi văzut, pe el nu l-a întors un sistem, nu l-au întors nişte idei, nişte principii, nişte realităţi impersonale, ci l-a întors o persoană. O persoană l-a mântuit pe el: tatăl lui. Dacă era să se întoarcă către ideea de bine, către drepturile omnului, către, către, acolo rămânea. Aşa, el a descoperit o persoană. Iar iubirea e relaţională; nu iubeşti idei, iubeşti persoana.
Şi, iată, că s-a întors şi tatăl lui l-a întâmpinat. Asta e ceea ce m-a impresionat cel mai mult în pilda asta: întâmpinarea care a făcut-o tatăl fiului. Citind pilda, mă întrebam de unde a ştiut tatăl lui că vine. Nu avea şi el de lucru pe acolo? Cum de nu a venit şi să dea el peste tatăl său? Şi apoi am găsit răspunsul: tatăl era tot timpul în întâmpinarea lui! Vedeţi dar, dragostea tatălui a rămas.
Dragostea cuprinde totul. Tot ce e valoare şi e bine e cuprins în dragoste. Cuprinde totul şi pătrunde totul. De aici vedem trei caracteristici principale ale dragostei, ele desigur sunt mai multe, putem vedea asta la capitolul 13 din Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, însă prima caracteristică e răbdarea. Tatăl l-a răbdat(1) în prima fază, a văzut că nu-l iubeşte copilul său şi l-a răbdat. Şi că-i trebuie averea şi i-a dat. Şi a răbdat şi plecarea lui şi tot nu a spus nimic. Nu prin idei, prin dragoste. Nu prin sfaturi, prin dragoste. A mers numai pe dragoste. După aceea, când s-a întors, l-a iertat(2). E drept că şi fiul şi-a cerut iertare. Vedeţi, nu e aşa: eu aştept să fiu iertat, dar eu nu-mi cer iertare şi rămân în orgoliul meu. Domnule, eşti creştin, trebuie să mă ierţi. De ce nu mă ierţi? Înseamnă că nu eşti cum trebuie. Dar tu nu-ţi ceri iertare. Tu nu te întorci, nu părăseşti răul pe care l-ai facut. Aştepţi ca celălalt să facă totul, aştepţi ca celalalt să fie ca Dumnezeu şi tu îţi poti permite să fii ca demonul, pentru că ai şi tu slăbiciune, eşti om. Dar celălalt nu e om?
Deci, tatăl l-a iertat şi dupa aceea s-a bucurat(3). Vedem 3 caracteristici mari, care dacă nu sunt, nu e dragoste: răbdare, iertare şi bucurie.
L-am întrebat odată pe părintele Teofil (Părăian). „Părinte, este o pildă în Pateric, când a mers arhiepiscopul Chiril al Alexandriei în muntele Nitriei, unde erau numai călugări şi a mers la bătrânul muntelui, care era de 90 de ani în muntele acela. Deci avea peste o sută de ani, 90 de ani avea de când era călugăr. Şi l-a întrebat: Avvo, ce-ai găsit mai mult în calea asta? Deci cumva: Ce ţi s-a părut ţie mai important? Ce ţi s-a părut ţie esenţial din tot ce ai trăit şi ai văzut tu într-o viaţă de 90 de ani? Şi el a zis: „A se osândi omul pe sine.”  M-a mirat foarte mult răspunsul; eram mirean când l-am citit şi ţin minte că nu m-am mai putut gândi la altceva după aceea. M-am oprit din citit pentru că nu m-am aşteptat. Nu a spus dragostea, n-a spus smerenia, n-a spus dreapta socoteală, ci osândirea de sine.
Şi când a fost părintele Teofil anul trecut aici l-am întrebat: Ştiţi părinte pilda aceea,  – că părintele ştie Patericul pe dinafară – şi acum vă întreb şi eu pe Sfinţia Voastră: după atâţia ani de mănăstire ce aţi găsit mai mult în cale? Ce aţi descoperit ca fiind mai important? Şi părintele mi-a răspuns fără să-mi termin cuvintele, nici secunde între, ci spontan şi direct: „Bucuria!”
Vedeţi, ca să putem face lucrurile acestea, în dragostea noastră trebuie să intre şi dragostea lui Dumnezeu. Dragostea noatră nu este naturală, pentru că nu există natural pur – naturalul e alterat de rău, de păcat. Dacă nu există stare naturală a omului, pentru că e alterat de păcat, atunci nu putem vorbi nici de iubire naturală, decât teoretic. Deci, iubire nenaturală, iubire pătimaşă. Ştiţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există 3 feluri de iubire: iubirea pătimaşă, împotriva firii, iubirea naturală, firească şi iubirea suprafirească. 3 niveluri, 3 feluri de iubire. Părintele Stăniloae îi spunea iubirii naturale „iubire creştină”. Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea, altfel ea nu e naturală prin ea însăşi. Să poţi să ierţi cu iubirea pe care o ai în mod obişnuit, iubirea împotriva firii, nu aparţii. Spunem fiecare: mi-a făcut cineva ceva, nu pot să-l iert. Şi dacă  iert, nu pot să uit. Te iert, dar nu te uit. Ştim clar că nu este iertarea aceea deplină. Vedeţi, ca să putem ajunge să iertăm cu adevărat, trebuie să ajungem să iubim cu adevărat. Nu putem vorbi despre iertare adevărată, fără să vorbim despre iubire adevărată, pentru că din iubire vine iertarea. Sau de răbdare. La fel, nu poţi răbda pe cineva dacă nu-l iubeşti. 
Cum se realizează îmbunătăţirea iubirii pe care o avem? Prin transfigurarea ei. Principalul mijloc prin care noi ne ridicăm în iubire este rugăciunea. Prin rugăciune se realizează cel mai bine unirea omului cu Dumnezeu. Şi zic Părinţii că această unire nu e rugăciunea, ci e mai presus de rugăciune. Această unire a omului cu Dumnezeu e numită dragoste. Dragostea e unire. Şi observaţi, între doi oameni care se iubesc, ce se realizează prin iubire? Unirea lor! Prin nimic nu poţi realiza iubirea aceasta ca prin dragoste.
Şi tot legat de dragoste, aş vrea să vă mai spun un cuvânt de la părintele Stăniloae, pe care sigur l-aţi mai auzit, cel puţin de la mine, îl mai spun o dată pentru că îmi place: „Dragostea e singura forţă care există care poate să biruiască răul şi poate să-l şi convertească în bine.” Tot ce este lege, tot ce e la nivel uman, nu pot decât să îngrădească răul, să-l limiteze. Dar să-l desfiinţeze!?Şi nu numai să-l desfiinţeze, ci să îl transforme şi în bine, asta numai dragostea o poate face. Deci, o dragoste adevărată are caracteristici adevărate. E clar, noi vrem să avem răbdare adevărată, deplină cu celălalt, vrem să-l iertăm, vrem – cum să nu vrem? -, dar nu putem. Nu putem să iertăm, nu putem să răbdăm, nu ne putem bucura. Am vrea şi noi să ne putem bucura ca părintele Teofil (Părăian), să avem bucuria lui, dar nu putem. Ca să putem ajunge la toate acestea, trebuie să operăm asupra dragostei.
Ce coboară dragostea şi o face împotriva firii? Păcatul şi patima. Acestea fac să degenereze iubirea. Nu zicem să o anuleze, ci să degenereze. Şi atunci, ce ridică dragostea? Virtutea! Fiecare virtute – bineînţeles practicată, lucrată – contribuie la ridicarea dragostei, la îmbunătăţirea dragostei dintre noi. În felul acesta ajungem noi să iubim mai mult. Prin virtute! Ei, fiinţa virtuţii este Hristos, în El este orice virtute şi din El vin toate virtuţile şi noi ajungem virtuoşi prin participarea la virtuţile Lui, nu prin nu ştiu ce nevoinţă. Nevoinţa acesta numai ne aduce în comuniune cu El, realizează comuniunea, dar participarea la virtute, aceea e virtutea. Virtutea pe care o am eu sau cea pe care pot să o am, e dar! E dar şi participare. Nu e produsul meu. Pentru că nu e de natura mea, e de natură divină, dumnezeiască. Ei, şi atunci, harul care vine în dragostea firească a omului ridică nivelul dragostei. Deci, dragostea e la nivelul omului şi la nivelul Domnului. Şi omul iubeşte, şi Domnul iubeşte. Cum am spus, dragostea la nivelul nostru, numai cu noi şi prin noi, cade.
Vedeţi, atâţia oameni care se iubesc, care se căsătoresc, dar care nu sunt credincioşi, care nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostile lor? Ce se întâmplă cu ele? Se iubesc atât de mult, de nu mai ştiu unii de alţii. Şi … ajung să nu se mai iubească. Cum? Cum se ajunge? Păi, e o dragoste la nivelul firii, e o dragoste în care e impusă voia omului, asta înseamnă că deja ai deschis accesul diavolului. Odată ce tu o vrei pe cutare sau cutare te vrea pe tine, e voia ta, e o chestie la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo şi sunt şi patimile lor. Acolo diavolul are acces liniştit. Dragostea aceea e sortită morţii şi aceea piere. Nu-i vedeţi? Câţi se mai iubesc? Să-i văd eu pe aceeia care se iubesc cu adevărat fără Dumnezeu! Să-i văd!! E imposibil fără Dumnezeu! Sunt iubiri sortite morţii, iubiri otrăvite de păcat, care sunt ca focul de paie. Sunt o vreme, la început şi după aceea, gata! Pe urmă, suma de reguli: principii de convieţuire, tot felul de mărunţişuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relaţii fizice care caută să compenseze dragostea. Dar nu e dragoste. Dragostea noastră umană e mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.
Ce e dragostea lui Dumnezeu?  E energie! Dacă nu ar fi energie necreată – care să izvorască din fiinţa lui Dumnezeu – nu ne-am putea împărtăşi de ea. Noi ne împărtăşim de Dumnezeu, nu participând la fiinţa lui Dumnezeu, ci participând la energiile necreate care izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu. Aşa ne împărtăşim de Dumnezeu, aşa ne unim cu Dumnezeu. Ei, dacă noi ne putem împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu rezultă – ca la matematică – că dragostea lui Dumnezeu e energie, energie necreată! Această energie care vine în om şi preschimbă dragostea omului şi îndumnezeieşte dragostea omului. Când ajungem la o relaţie de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragostea adevărată faţă de om. Deci, dragostea faţă de om izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu. Vorbesc de dragostea adevărată faţă de om. Celelalte – tentativele nereuşite de dragoste între oameni – pier. Atunci poţi cu adevărat să-l ierţi pe om, atunci poţi să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăşte din dragostea pentru Dumnezeu.
Cum am mai zis, prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune. Tot binele, toată virtutea nu fac altceva decât să ne scoată din egoism şi să ne unească cu dragostea dumnezeiască. Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat. Iată cum putem să ajungem la iubirea adevărată pentru celălalt. Numai transfigurându-ne iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Am spus că dragostea e unire. Prin dragoste îl şi creezi pe celălalt, nu doar te uneşti cu el. Dragostea e şi creaţie, e recreaţie, e şi cunoaştere. Când îl iubeşti pe celălalt, te uneşti cu celălalt, îl aduci în tine şi trăieşti prin el. În lipsa dragostei trăieşti prin tine. În prezenţa dragostei ieşi din tine. Dragostea se jertfeşte, iese în întâmpinare, slujeşte celuilalt, uită de sine. Când iubeşti pe celălalt, tu eşti foarte mic, aproape că nu mai exişti. Şi poate că pentru tine nici nu mai exişti. Şi te miri ce vede celălalt la tine, de te iubeşte atâta, pentru că tu nu vezi nimic. Aţi trecut fiecare prin treaba asta. Ce vezi, că eu nu văd nimic? De ce mă iubeşti? Ajungi la cunoaşterea de sine prin ieşirea din sine, iar prin trăirea sinelui celuilalt ajungi să te cunoşti pe tine. Să te vezi pe tine.
Spuneau Părinţii că „Hristos e oglinda omului”. Că tu numai în Hristos te întâlneşti cu tine cu adevărat. El e oglinda ta şi în El eşti tu restaurat şi în El te întâlneşti cu tine. Iată că şi prin celălalt.  Îl iubeşti, îl aduci în tine, trăieşti prin el. Încă o definiţie a dragostei: trăirea prin celălalt. Îl aduci pe celălalt şi îl pui în tine, bineînţeles, fără să te desfiinţezi pe tine. Dar trăieşti în el. Până când în relaţia de dragoste nu trăieşti prin celălalt, nu iubeşti. Până nu trăieşti pentru celălalt, nu iubeşti. Deci, trăirea prin el şi pentru el. Asta e dragostea. Mai mult decât atât: tu îi transmiţi putere. E o putere pe care i-o transimiţi celuilalt cînd îl iubeşti. El simte asta, şi devine mai puternic prin puterea pe care i-o transmiţi tu şi devine mai bun, şi, iată, l-ai ridicat! L-ai ridicat valoric, iubindu-l! Mai mult decât atât: iubindu-l, activezi în celălalt potenţe pe care el le are şi nu ştie că le are. Tu-l descoperi pe celălalt şi celălalt te descoperă pe tine, iar tu te descoperi pe tine prin celălalt. Tu nu te descoperi pe tine prin tine însuţi, tu nu te vezi! Numai descoperindu-l pe celălalt te vezi. Îl descoperi pe celălalt, activezi în el potenţe pe care el nu ştie că le are, şi devine mai mare, şi abia atunci se descoperă pe sine, când vede că e iubit. Iubirea mea îl ajută să se vadă pe sine, îl creşte, îl potenţează şi vede ce e şi ce poate fi, dar numai prin iubirea mea. Dacă nu l-aş iubi, el nu ar creşte şi nu s-ar cunoaşte. Tu nu-ţi dai seama ce poţi, ce potenţialităţi ai, dar celălalt, care te iubeşte, vede. Ei, văzând potenţialităţile din el, activând potenţialităţile din el, iubindu-l, îl şi cunoşti cu adevărat. Dar el nu se cunoaşte pe el, aşa cum îl cunoşti tu pe el iubindu-l. Iată, iubirea ca mod de realizare a cunoaşterii. Iată, funcţia gnoseologică a iubirii. Ajungi să-l cunoşti cu adevărat numai când îl iubeşti, dar nu poţi explica cunoaşterea asta. Dacă nu-l iubeşti, poţi zice despre cutare: îl ştiu, are calităţile astea, are defectele astea, e tipul acesta de om. Poţi spune acestea. Dar asta e în afara iubirii. Dar când îl cunoşti şi îl iubeşti cu adevărat, pătrunzi în adâncurile fiinţei lui prin iubire şi nu mai poţi exprima ce ai găsit acolo, aşa cum ai exprimat când nu îl iubeai, din afară. Din interior, e o cunoaştere care nu poate fi cuprinsă în noţiuni, în concepte. Asta cred că aţi experimentat-o. Te minunezi de ce e celălalt, de ce poate fi, dar nu poţi să-i spui. Celălalt pentru tine e o minune! Dar el nu e o minune pentru el însuşi. El nu se descoperă pe el ca minune, tu îl descoperi pe el ca minune. Dar la fel face şi el faţă de tine, pătrunde în adâncurile tale, îţi aduce energia lui, puterea dragostei lui şi devii mult mai puternic şi mai sigur pe tine. Asta o dată. Plus că-ţi activează potenţe care sunt în tine, şi începi să fii altfel, să gândeşti altfel. Şi asta te-a făcut iubirea lui. Tu priveşti la el şi te vezi pe tine potenţat. El te potenţează şi se imprimă de tine. Şi tu te vezi pe tine în el şi, iată, celălalt devine oglinda ta. La fel se întâmplă şi la tine. Când iubeşti persoana cealaltă, o ridici. Potenţând-o prin iubire, o adânceşti foarte mult înăuntrul tău, adâncire reală. Or, el când priveşte pe urmă la tine, te vede pe tine, dar se vede şi pe sine potenţat. Iată cum putem deveni oglinzi unii pentru alţii. Nu numai Hristos e oglinda ta, ci şi celălalt e oglinda ta. Iată cum putem ajunge să ne creăm şi să ne cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi şi să ne ridicăm prin iubire.
La iubirea noastră firească, adăugându-se harul lui Dumnezeu – pentru că numai prin harul lui Dumnezeu, prin energia Lui te adânceşti în iubire – vezi şi activezi. Dar dacă nu ar fi iubirea lui Dumnezeu la care să participi, şi totul e la nivelul omului, încep patimile cu negura lor, cu ceaţa lor şi nu mai vezi. Şi îl transformi pe celălalt în obiect prin care să satisfaci egoismul propriu, plăcerile proprii. Tu nu mai trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt, trăieşti prin tine şi pentru tine, iar celălalt e un obiect de satisfacere proprie. Vedeţi cum omoară? Pe tine nu te vezi, pe celălalt nu-l vezi, pe tine nu te ridici, pe celălalt nu-l ridici, pe tine nu te faci, nici pe celălalt nu-l faci. Vedeţi ce implicaţii sunt aici prin iubire?
Spuneam că fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că e iubit. Iubirea tatălui l-a ridicat, l-a întors, i-a dat putere. Cu asta trebuie să întoarcem noi pe oameni. Noi suntem o asociaţie misionară şi încercăm să-i aducem şi pe ceilalţi, să-i aducem la credinţă, dar dacă nu-i iubim, dacă mergem fără iubire la drum, numai prin idei, prin teorii, cu asta nu e de ajuns. Numai prin iubire.
Vedeţi, şi la nivelul fizic te schimbă iubirea celuilalt. Vedeţi, când te priveşte celălalt şi îi simţi dragostea, te schimbi la faţă. Dragostea lui te schimbă la faţă, te îmbujorezi la faţă când îl vezi. Atunci, dacă îţi schimbă faţa trupului, atunci îţi schimbă şi faţa sufletului. Toată fiinţa ţi-o schimbă dragostea celuilalt. Iată, cum ne întrepătrundem, cum ne întâlnim cu noi înşine, cum ne naştem iubind. Şi iubim cu adevărat numai în Dumnezeu, numai participând la iubirea lui Dumnezeu.
Acesta e pasul pe care l-am făcut. Acum să vedem ce paşi mai face şi părintele Pantelimon.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Ar fi fost interesant să vedem cum discutaţi voi între voi.
Protos. Iustin Miron: Cum se iubesc între ei.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Cum discută deocamdată… Prea multă pasivitate am văzut la întâlnirile voastre şi cumva astea sunt datorii din partea voastră.
Protos. Iustin Miron: Păi sunt obişnuiţi în lume ca spectatori. Aţi văzut că ni se împrimă în lume identitate din aceasta de spectator şi telespectator. Te obişnuieşti numai să participi privind la vieţile altora. Să priveşti la meci, dar să nu alergi. Să priveşti la filme, să-i vezi pe alţii cum trăiesc. Şi la biserică tot aşa. Nu sunt obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Vor să vadă ce e nou, să vadă cum slujesc călugării. Ia să stăm de vorbă cu ei să vedem cum gândesc, cum iubesc. Noi mergem mai departe, privim la alţii şi tot aşa. Atunci ar trebui să spunem: Iubiţi trecători…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Acum am ridicat mingea la fileu. Să vedem cum ştiţi să jucaţi.
Protos. Iustin Miron: Sunt aici câteva chestiuni despre iubire. Este ceva extraordinar. Pe urmă mi-am dat seama de ce a insistat şi Apostolul Ioan pe iubire, că Dumnezeu e iubire. Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu e Iubirea. Ce înseamnă să iubeşti? Şi cât de puţin investim în a iubi…  Vedeţi acum investim că avem nevoie de casă şi tot felul de investiţii exterioare. Şi ne mulţumim să ne iubim copiii, să avem un prieten pe care să-l iubim şi atâta tot. Şi să mă îmbogăţesc cu celălalt, doar iubindu-l. Sau cu doi, sau numai cu câţiva.  Vă daţi seama ce înseamnă să te îmbogăţeşti cu toţi? Să-i transferi pe toţi, pe toţi potenţaţi în tine? Ce comori sunt acolo!… Păi, dacă fiecare e o minune când îl descoperi şi să transferi tu atâtea minuni în tine, să adaugi la existenţa ta atâtea minuni şi să trăieşti prin atâtea minuni minunat. Vă daţi seama ce viaţă ar fi? Şi asta se întâmplă în Rai. Şi noi, cât de puţin învestim în direcţia asta a iubirii! Tot timpul căutăm motive să nu iubim. Vedeţi, ieşirea din sine nu o realizezi până nu iubeşti. Aţi văzut cum ieşi din tine şi trăieşti prin celălalt. Şi celălalt devine sinele tău cel mai adânc, fără a-ţi desfiinţa sinele tău. Şi iată, sinele tău cum se schimbă, trăindu-mi-l celălalt, că şi celălalt trăieşte prin mine, trăieşte sinele meu; eu îi trăiesc sinele lui. Iată cum ridici: ies din sinele meu, ies din zona egoistă. Şi adaug la ce sunt eu şi sinele celuilalt, si nu sinele obişnuit, ci cel refăcut, ridicat, potenţat. Intrăm într-o zonă de necrezut! Eşti copleşit cu adevărat! Parcă nu-ţi vine să crezi. Să fie iubirea atât de înaltă? Să ai posibilitatea să o activezi, să intri într-o astfel de lume şi să nu intri. Vedeţi, mergem pe tot felul de realităţi fabricate. Şi preferăm cumva idealizarea lumii într-un film: acolo e totul foarte fain şi actorii foarte  frumoşi  şi… ? Totul e imaginaţie! Dar uite că se poate trăi într-o lume a minunilor chiar în mod real. În mod real să-l vezi pe celălalt ca pe o minune şi să-l trăieşti ca pe o minune. Real poţi face aceasta! Dar noi tot timpul căutăm artificialul.
Acestea sunt numai nişte gânduri despre dragoste. Merg la infinit dacă ar fi să explicitezi. Nu pot cuvintele să exprime ce înseamnă cu adevărat dragostea. Şi vezi că devenirea e prin celălalt, schimbarea e prin celălalt. Să-l schimbi pe celălalt iubindu-l, nu tot învăţându-l şi dându-i sfaturi, ci iubindu-l să-l schimbi.
Vedeţi cum şi-a schimbat şi cum şi-a recuperat tatăl fiul? Prin iubire! Dacă te gândeşti la Dumnezeu, la ce e Dumnezeu şi să iubească un mărunţiş care e omul, pacă nu-ţi vine să crezi că e posibil. Nu se poate aşa ceva. Ca Dumnezeu şi pe mine să mă aştepte, să stea mereu cu gândul la mine, să mă dorească El cu adevărat, să alerge după mine- în iubirea Lui infinită –  să fie tot timpul către mine, să vină în întâmpinarea mea, să-mi sară El în braţe – Dumnezeu mie?  Păi, vă daţi seama la ce vrednicie e ridicat omul? Şi la ce suntem chemaţi?
Acum haideţi, că nu aş vrea să vorbesc numai eu. Acuma cred că voi iubiţi mai mult. Sunteţi în perioada asta. Sunteţi mai preocupaţi de asta. Noi am mai îmbătrânit. „Iubirea te obligă la răspuns”
Horaţiu Văsuică: Părinte, se poate ca iubindu-l pe celălalt, celălalt să nu răspundă?
Protos. Iustin Miron: Nu se poate. Chiar dacă el nu-ţi răspunde, să te iubească şi el pe tine, el simte pulsul de putere, de energie care i se transmite, în mod real. Nu se anulează libertatea în iubire.
Horaţiu Văsuică: Mă gândeam la fariseii din Noul Testament. Că Domnul Hristos i-a iubit.
Protos. Iustin Miron: Nu s-au mântuit, dar asta nu înseamnă că nu s-au schimbat. Nu s-au schimbat destul, nu au vrut. E clar că trebuie să existe şi o deschidere a ta, pentru că nu intri cu forţa în celălalt. Dar dacă el îţi descoperă iubirea, nu are cum să nu îţi răspundă. Uită-te la pilda cu fiul risipitor, până la urmă…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: S-au schimbat şi ei (fariseii), dar în ură. Iubirea te obligă la răspuns. Fie răspunzi tot cu iubire, fie refuzi. Iubirea ta, cea care se deschide în tine prin faptul că nu poţi să o primeşti, o orientezi în ură. Ura nu are rădăcină în om, nu este o energie care să existe în om, ca şi când ar fi un rău care să existe de la sine. Orice realitate negativă a unui om este o realitate pozitivă deviată. Deci, în om nu există patimă în sine. Orice patimă este un bine deviat. Dacă ar fi în sine, ar însemna că e creată de Dumnezeu. Vedeţi că şi diavolul este un înger deviat. Nu există niciun rău care să aibe o sursă proprie. Orice rău este parazitarea unei realitaţi pozitive.
Tot aşa şi iubirea cu care Hristos a venit către farisei i-a obligat pe aceştia la ură. Ei neputând accepta, închizându-se energia aceea, a fost transformată în ură.
Horaţiu Văsuică: Cred că, destul de relevant în sensul acesta, e că iadul e tot în Dumnezeu, dar cei ce sunt în iad nu iau parte la comuniunea cu Dumnezeu.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Vedeţi la un moment dat, la unii oameni, ura sau cearta este o necesitate. Oamenii prin asta comunică.
Horaţiu Văsuică: Trebuie să dea un răspuns.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Simt nevoia să comunice şi când simt că nu mai pot comunica prin altceva, totuşi simt nevoia să comunice şi atunci comunică prin ceartă.
„Cea mai simplă cale de a ajunge la lepădarea de sine e asumarea suferinţei şi transformarea ei în sacrificiu”
Horaţiu Văsuică: Părinte, care e cea mai simplă cale de a ajunge la lepădare de sine? Cea mai potrivită pentru noi, ca mireni? Mă gândeam că rugăciunea…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Şi rugăciunea tot pentru tine o poţi face. Din egoism. Păi, e asumarea suferinţei şi transformarea ei în sacrificiu, în jerftă. Adică, să-ţi asumi un greu al vieţii, dându-i un sens. Suferinţa care îl presupune greul respectiv, o transformi în jertfă.
Protos. Iustin Miron: Vedeţi că în lume, şi nu numai în lume, ci şi în mănăstiri, se ajunge la o lepădare de sine până când e foarte bine, toţi au de suferit. Ai suferinţe. Asumarea lor. Pentru că te implică cumva: de exemplu, ai un copil care suferă, te sensibilizează, e legat de tine. Pe când, printr-o lucrare duhovnicească.... lucrarea duhovnicească nu ţi-e atât de accesibilă ţie aşa cum ţi-e o treabă din aceasta firească. La o suferinţă firească eşti cumva legat, eşti determinat; n-ai cum, de exemplu, să nu te jerfeşti pentru copilul tău, pentru soţia ta. Dar în rest poţi să eviţi.
Şi osândirea de sine e cea care ajută la lepădarea de sine. E şi dragostea care te ajuntă să ieşi din sine. Dar poţi şi fără ele. Dar sunt situaţii de suferinţă pe care vrând, nevrând le accepţi.
Oricum, e bine ca tot ce avem negativ în noi să întoarcem împortiva negativului din noi. Adică, dacă judecăm pe alţii, dacă osândim pe alţii, dacă avem starea aceasta negativă, aceasta să o întoarcem împotriva noastră. Aşa te foloseşti cel mai bine de ea, şi şi scapi de ea. O atitudine critică îndreptată spre tine însuţi, şi apoi ai o atitudine mult mai îngăduitoare faţă de ceilalţi. Asta e: dacă nu te judeci pe tine, îi judeci pe ceilalţi. Dacă te judeci pe tine, nu-i mai judeci pe ceilalţi. „Toate lucrurile bune şi rele sunt dovada iubirii lui Dumnezeu”
Raluca Ionescu: Aţi spus mai devreme: ce frumos ar fi dacă am simţi iubirea şi dacă ar fi să o multiplicăm şi mă gândeam că noi nu suntem conştienţi care e iubirea aceea minunată pe care ne-o oferă Dumnezeu. Am realizat lucrul acesta abia când am auzit-o pe maica Siluana spunând odată că:  "fiecare copac, fiecare floare tot ce a creat Dumnezeu e o dovadă de iubire pentru tine!" De atunci am început să văd cu alţi ochi lucrurile. Şi mă gândeam: şi asta e iubire? Eu crezusem că relaţia între oameni e iubire.
Protos. Iustin Miron: Tot e iubire.
Raluca Ionescu Poate că noi nu am văzut niciodată o frântură din iubirea lui Dumnezeu, ca să o percepem.
Protos. Iustin Miron: Tot ce a făcut Dumnezeu e pentru om şi din dragoste faţă de om. Tot ce îl înconjoară pe om e o întruparea a iubirii lui Dumnezeu. Uitaţi o floare. Floarea e iubire? Da, e iubire! Dumnezeu a făcut-o din dragoste pentru mine.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Paradoxul e că nu numai floarea e iubire, ci şi necazul, durerea, suferinţa. Toate sunt iubire. Nu numai lucrurile pozitive din viaţa noastră sunt iubirea lui Dumnezeu. Totul! Orice lucru rău pe care Domnul îl îngăduie să se întâmple, îl îngăduie din iubire pentru noi, nu din calcule. Dumnezeu nu-şi face calcule, să vadă ce ar fi mai bine pentru noi. Nu, din iubire face toate.
Raluca Ionescu Noi trebuie să interpretăm corect. Trebuie să înţelegem de ce ni se întâmplă acestea. Noi nu înţelegem nici cele bune, nici cele mai grele.
„Pentru omul necredincios totul e închis şi fără sens. Pentru cel credincios totul se deschide.”
Protos. Iustin Miron: Trebuie să devenim. De aceea trebuie să ne angajăm într-o viaţă duhovnicească. Prin angajare devenim. Trebuie să lucrăm la despătimire. Despătimirea o realizează Dumnezeu până la urmă cu contribuţia noastră. Toată asceza – efort de purificare, de curăţire a omului – e o dovadă de iubire. În felul acesta devenim. Începem să iubim şi să descoperim iubirea. Vedeţi, omul cu cât e mai necredincios, cu atât e mai închis. E totul închis pentru el. Pe măsură ce te adânceşti în relaţia cu Dumnezeu, totul se deschide. Toate îţi deschid cerul. Toate sunt, de fapt, ceruri deschise.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Pentru un om care nu crede în Dumnezeu totul e închis şi în sensul că totul nu are sens, totul e absurd. Pe măsură ce te apropii de Dumnezeu, totul devine luminos, devine sens şi sursă de bucurie. Avva Pimen zice: „Voia omului e zid de aramă între el şi Dumnezeu.” „Zid de bronz şi piatră care aruncă împotrivă.” Deci, nu e numai zid, ci şi agresiune împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă omul se încăpăţânează să se ţină departe de Dumnezeu, toate se închid pentru el. Cumva asta e şi iadul: incapacitatea de a mai vedea pe cei din jur. Cum zicea şi Horaţiu: că iadul este în Dumnezeu. Nu există un loc care să fie în afara lui Dumnezeu, Dumnezeu este infinit şi cuprinde totul, chiar şi iadul. Dar iadul este incapacitatea omului de a-L percepe pe Dumnezeu. Pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu i se deschide omul, care până atunci ţi-era închis, era opac, vedeai numai un trup. Pe măsură ce ajungi la Dumnezeu, ajungi să te bucuri de toate, nu numai de lucrurile bune şi frumoase. Prin toate lucrurile, bune sau rele, ajungi să vezi că Dumnezeu ţi se adresează. Şi în toate te întâlneşti cu iubirea lui Dumnezeu şi atunci toate au un sens, iar atunci se transcende suferinţa. Suferinţa nu mai e suferinţă, pentru că vezi dincolo de toate, iubirea lui Dumnezeu.
Raluca Ionescu Mie mi se pare înfricoşător că poţi trece pe lângă iubirea aceasta, fără să ştii vreodată ce pierzi. Mă gândesc, oare omului i se dă mereu o şansă, în ciuda opacităţii şi a refuzului? Primeşte şansa aceea?
Protos. Iustin Miron: Ratează şansa aceea până la sfârşit. Vedeţi cum se ajunge la deschidere? Prin deschidere! Deschiderea mea către Dumnezeu – pentru că de aici se pleacă – îmi deschide totul după aceea. Deschiderea naşte deschidere! Dacă mă deschid eu către Dumnezeu, El îi deschide pe ceilalţi pentru mine. Şi toate devin porţi şi ferestre. Persoanele din jurul meu se deschid, pentru că eu m-am deschis. Creaţia se deschide şi-L văd pe Dumnezeu. Deci, dacă eu nu mă deschid, nu se deschide nimic.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Şi deschiderea se realizează prin lepădarea de sine. Pentru că atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de sine, suntem întorşi spre noi, suntem cumva tiranizaţi de sinele acesta. În momentul în care ne eliberăm de a ne mai preocupa de noi, ne putem deschide. Preocupare de noi, de realizarea noastră şi de menirea noastră e cea care ne tiranizează.
Am citit un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie: „ Un prieten adevărat se roagă întâi la sfinţi pentru prietenii săi şi abia după aceea pentru sine, şi poate că uneori uită să se roage pentru sine.” Atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de sinele nostru, suntem închişi. Ne putem deschide în momentul în care renunţăm.
Capacitatea de iubire, în momentul în care e întoarsă spre mine, nu are răspuns, pentru că eu nu-mi pot răspunde mie cu iubirea şi ea se consumă şi apoi dispare. Numai în momentul în care îmi îndrept iubirea spre celălalt, el răspunde iubirii mele şi mă determină la un nou răspuns al iubirii mele. Atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de noi, câtă vreme noi suntem în centrul iubirii noastre, suntem închişi la toate realităţile acestea.
Protos. Iustin Miron: Iubirea de sine nu e altceva decât egoism. Orice abordare, orice demers care Îl exclude pe Dumnezeu, care nu Îl are în vedere, mă închide şi mă robeşte. Eu mă închid prin orice gândesc şi prin orice fac, dacă fac fără Dumnezeu. Şi mă deschid prin toate şi toate mi se deschid mie, iar Dumnezeu mi se comunică prin toate deschise, dacă mă raportez la Dumnezeu în tot ce fac. Dacă tot ce fac, fac pentru mine, devin apoi victima a tot ce fac. Şi toate devin cuşti în care mă închid.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Chiar şi rugăciunea. Şi orice fac pentru sine. Scopul principal al ascezei e eliberarea iubirii mele de subiectul sinelui meu. Eu trebuie să descătuşez iubirea, de a mă iubi pe mine. Şi aceasta e lucrarea ascezei: refuzul de a urmări binele şi plăcerea proprie.
Protos. Iustin Miron: Numai în relaţia cu celălalt ieşi din tine. Bineînţeles dacă ai o relaţie curată cu celălalt, o relaţie cu Dumnezeu. Celelalte se deschid pentru că le priveşti în relaţie cu Dumnezeu. „Diferenţa dintre faptele bune făcute din inima şi cele făcute formal”
Raluca Ionescu Dar gesturile faţă de ceilalţi dacă sunt făcute fără chef, fără o pornire adevărată, dar cu intenţie sunt la fel de valabile ca atunci când le faci spontan? Există o diferenţă valorică între a face binele cu puţină forţare şi a face din inimă?
Protos. Iustin Miron: Există. Şi în iubire există nivele şi sunt infinite.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Este o pildă frumoasă care se citeşte la Proloage. Se zice că era un om foarte zgârcit şi se spune că, la un moment dat, au început să vorbească cerşetorii despre el. Unul dintre cerşetori spune: „Mă crezi că eu îl fac pe omul asta să-mi dea milostenie?” Iar celălalt a răspuns: „Nu, aşa ceva nu se poate.” Omul cel zgârcit mergea cu măgarii şi avea nişte desagi cu pâine. Iar cerşetorul l-a tot cicălit pe acela, până când acela a aruncat cu o pâine după el. Se spune apoi, că acela a murit de moarte năpraznică. Iar la judecată au venit şi dracii şi îngerii. Dracii spuneau de acum: „Acesta e al nostru.” Iar îngerii nu aveau ce pune pe balanţă şi au pus pâinea aceea. Se spune apoi că Dumnezeu l-a întors după aceea pe om în viaţă, iar acela a devenit apoi foarte milostiv.
Protos. Iustin Miron: Deci când a pus pâinea aceea în balanţă a ridicat toate relele lui. Iar omul acela s-a mirat, spunând: „Atâta valoare a avut pâinea aceea? Păi, eu am fost bogat în lume şi aş fi putut să fac atâtea.” Şi a cerut apoi să fie lăsat să se întoarcă ca să poată face milostenie cu semenii săi. Şi a înviat, făcând apoi milostenie cu toată averea lui. Iar în final – şi aici e cel mai impresionant – nu a mai avut ce să mai dea milostenie şi s-a vândut pe sine ca rob, iar banii i-a dat spre milostenie, rămânând rob. E extraordinar!
Vedeţi, gestul acela făcut de ciudă ce valoare a avut! Dar acelea făcute din inimă! Să citiţi în proloage ce a făcut omul acela: a făcut case unde a adunat toţi săracii şi le-a dat să mânânce…
Raluca Ionescu: Eu tot aşa am primit răspuns de la un părinte. Mi-a spus părintele că indiferent dacă avem  sau  nu dragoste faţă de oameni, să ne purtăm ca şi cum am avea dragoste, iar în cele din urmă Dumnezeu va vedea nevoinţa noastră şi ne va răsplăti cu dragoste pentru ei.
Protos. Iustin Miron: Ideea lui Steinhardt… Dăruind vei dobândi. Dăruieşti ce nu ai. Dăruieşti ce nu ai, ca să dobândeşti ce nu ai. Dăruieşti dragostea, ca să dobândeşti dragoste, chiar dacă tu nu ai dragoste. Cum o dăruieşti? La nivel formal, ca şi când ai avea-o. Şi asta şi altele. Spre exemplu: nu am evlavie, dar mă port cu evlavie. Şi astfel ajungi de la exterior la interior, de la formă la conţinut. Primeşti evlavie pentru că te-ai comportat cu evlavia pe care nu ai avut-o. Bineînţeles că tu nu ai făcut numai de dragul formei şi nu te-ai mulţumit cu forma, ci ai făcut-o de dragul conţinutului pe care nu-l aveai. În prima fază nu aveai ce să accesezi,  decât o formă. Chiar când dăruieşti primeşti ceva.
Eu vă spun din experienţă, chiar şi din experienţa de acum. Spre exemplu la predică. Ce dau? Ce nu am! Nu am ce să dau. Dacă nu-mi dă Dumnezeu acolo, nu am ce da. Aici trebuie să crezi, pentru că nu se poate să mergi numai pe logică.
La început am fost şi aruncat aşa la predică. Eu am fost făcut preot după 3 ani, deşi eu nu voiam. Eu când am văzut ce e preoţia, nu am mai vrut să mă fac preot. Dar a fost de conjunctură. Eram la Poşaga şi era nevoie de un preot în sat pentru că nu mai era preot. Şi era pericol ca ortodocşii de acolo să piardă biserica. 
Eram ocupat şi cu administraţia, nu aveam timp să pregătesc predicile. Mergeam la predică, dar nu aveam absolut niciun gând, nicio idee, nici măcar o frază. Şi ziceam un cuvânt, oricare, unul care îmi venea în cap, primul care îmi venea în cap. Şi de la acela începeam o propoziţie, apoi o frază şi tot aşa. Însă plecam aşa: să dau ce nu aveam. Pe urmă m-am învăţat cu compromisul. Acum nu mai pot să îmi pregătesc, vin cu lucruri spontane, însă unul care se pregăteşte vine cu o treabă completă.