”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



30 iunie 2009

Şcoală, de Radu GYR


Măi, filosofia noastră
e ca iarba încâlcită.
Tot pândim de la fereastră
dacă cosmosul palpită.

Cu compasuri şi lunete
fruntea-ncearcă să măsoare
câte unghiuri şi catete
geometria lumii are.

Cântărind şi timp, şi spaţii,
noi dăm clipelor carate,
schimbând viaţa-n ecuaţii,
ceru-n rădăcini pătrate.

Măi, dar toată buruiana
şi lăcusta văd mai bine
vieţii cum să-i afle vrana,
cărei taine să se-nchine.

Şi-acest biet gândac de treabă,
înţelept fără să ştie,
metafizica n-o-ntreabă
cum să treacă-n veşnicie.

În smerita-i dimineaţă,
pentru toate i-a dat cheie
dascălul care-l învaţă
fără hartă şi condeie.

L-a-nvăţat ce nu e-n carte:
cum să bea lumina pură
şi cum lin să intre-n moarte
ca-ntr-o floare de răsură.

Scuturându-şi umbr-albastră
pe catedre şi pupitre,
el ia taina lui şi-a noastră
ca polenul pe elitre.

Numai noi, de prin formule,
scoatem zilnic o năpârcă
şi tot ducem, nesătule,
îndoielile în cârcă.

Numai noi, cu microscopul,
punem moartea la examen
şi uităm să bem din stropul
fericirii de-a fi oameni.


14 iunie 2009

Poezii de Mihai EMINESCU


Trecut-au anii

Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,


Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri-
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.


Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;


Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulcea-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!


Replici

Poetul


Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea-
Iubita mea.


Iubita


Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu-
Iubitul meu.


Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt-
Tu eşti un cânt.


Poetul


Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc-
Şi te iubesc!


Iubita


Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet-
Iubit poet?


O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimica nu e, nimic al meu-
E tot al tău.


Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.


Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
In ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Miracolul prieteniei...




Astăzi vreau să scriu despre una dintre prietenele mele, prima mea prietenă, în afara fraţilor mei... Am crescut împreună, am fost colege de clasă şi colege de bancă, mai târziu şi de internat, vreme în care prietenia noastră s-a adâncit până acolo unde se poate adânci o prietenie frumoasă...
Acum este căsătorită şi locuieşte în Statele Unite. Eu locuiesc de câţiva ani în apartamentul ei din Timişoara, se află la dispoziţia mea cu tot ce are în el... Ea îmi aminteşte mereu ce norocoasă este că şi-a lăsat casa în grija mea. Eu completez că norocoasa cea mare sunt eu, nu toţi au prieteni care să le ofere o casă în care să stea pe gratis...
Azi am primit pachet de la ea... Şi-a trimis acasă câteva lucruri şi nu m-a uitat nici pe mine... De azi dimineaţă, ca un copil, mă joc cu darurile de la ea... Sunt în al nouălea cer... Cadourile sunt minunate, dar cel mai minunat este sentimentul ce îmi umple inima... De azi dimineaţă zâmbetul stă pe buzele mele şi un gând se repetă mereu în mintea mea: prietena mea dragă, iată, nu a uitat nimic din ceea ce eu iubeam odată, filmele, muzica... parfumurile... Mi-a trimis, printre altele, câteva filme, două parfumuri şi... un pachet cu... ELVIS, dvd, cd, poze, nici asta n-a uitat, cât iubeam muzica lui Elvis... Iar când eram pe la grădiniţă, adoram să-mi ojez unghiile cu ojă roşie... Ieşeam la poartă şi mi le etalam ţinându-le la vedere... Un moşneguţ a trecut odată, s-a uitat la ele şi mi-a zis: "Ai, taică, unde-ţi prinsăşi mâinile alea de-ţi sângerează aşa?" Am crezut că o să mor de ciudă şi de ruşine. Ah, cât l-am mai urât... Datorită lui am priceput eu că nu-i o mare mândrie să-ţi vopseşti unghiile, oricât s-ar fi chinuit mama să-mi explice că sunt prea mică pentru aşa ceva, glasul ei n-avea nici-un ecou prin raţiunea mea. Aşa că, prietena mea mi-a trimis şi o trusă întreagă de unghii, inclusiv cu două oje roşii, nuanţe minunate de roşu, dar nu mă mai încântă culorile astea extravagante, deşi poate s-ar potrivi pentru o seară la Operă, de exemplu...
Unul dintre filme este filmul indian Lanţul amintirilor. O poveste întreagă aş putea să ţes în jurul lui. Toţi copiii din copilăria mea erau îndrăgostiţi de filmul ăsta. Uneori ne strângeam pe malul râului de-acasă, Drincea, şi ne apucam de joacă... Totul începea cu: "De-a ce ne jucăm?" După ce a rulat la cinematograful nostru Lanţul amintirilor, câtva timp nu mai era o problemă să găsim tema jocului: "Ne jucăm de-a Lanţul Amintirilor!" (aşa cum mai târziu ne-am tot jucat de-a Războiul Stelelor, revenindu-mi, fără drept de apel, rolul lui Luke Skywalker). Şi...dragi vizitatori de pe aici, de-atunci Lanţul Amintirilor este parte din copilăria mea. Dacă vreau să mă simt copil, mă uit la filmul acesta, între timp mi l-a descărcat un amic de pe net, dar prietena mea nu ştia. Oricum, dvd-ul trimis de ea are melodiile grupate separat, ceea ce m-a bucurat enorm. Când am ajuns în Timişoara, a rulat pe la vreo două cinematografe, l-am vizionat de cîte ori a rulat. Veneam de la lucru, mâncam pe fugă, o luam pe verişoară-mea şi fugeam la film, devenisem şi noi vedete printre oamenii de serviciu, care ne recunoşteau şi ne lăsau să intrăm fără bilet. De câte ori este difuzat pe la tv., mă uit, nu contează de câte ori l-am văzut, eu mă uit. Nici nu contează că nu mai sunt copil, eu mă uit! Şi lanţul amintirilor zăngăne, o dată cu filmul, şi in sufletul meu!
Din tot ce mi-ai trimis, prietenă iubită, cea mai dragă îmi este farfurioara ornament, pe care scrie că prietenia este unul dintre darurile de nepreţuit pe care Dumnezeu l-a trimis oamenilor! Aşa este. Dacă viaţa mea a fost frumoasă, a fost datorită oamenilor cu suflet nobil pe care i-am cunoscut de-a lungul vârstelor mele. Unii dintre ei sunt şi acum prietenii mei.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi i-a scos în cale şi mi-a deschis ochii şi inima spre a-i recunoaşte!
Doamne, binecuvântează-i pe toţi oamenii pe care-i port în inima mea!
O să adaug câteva versuri, le-am reţinut tot prin copilărie, dar nu ştiu cui aparţin:

"Dintre toate câte sunt şi se cer ştiute
În lumea asta plină de căi necunoscute,
Un singur lucru te rog, fetiţa mea,
Şi, orice-ar fi, nicicând nu uita:
De există cineva care te iubeşte,
Un prieten bun ce binele-ţi doreşte,
Prin tot ce faci, nu-l dezamăgi,
Cum te visează el, tu încearcă să fii!
Şi-acel prieten bun, ce nu te-ar părăsi,
Mai mult înseamnă decât orice băgăţii,
Iar tu, fetiţo, nu-l dezamăgi!"

9 iunie 2009

Surioarei mele, de ziua ei...





Sora mea a fost cel mai frumos copil pe care l-am văzut vreodată. Şi acum e o mămică frumoasă, dar copil era un înger bucălat, cu bucle blonde şi ochi negri. Vestea despre frumuseţea ei se dusese de-a lungul şi de-a latul comunei noastre. Iar eu eram tare mândră! De cum a mers în picioare, am luat-o cu mine peste tot, inclusiv la şcoală, până şi învăţătoarea o îngăduia pentru frumuseţea şi cuminţenia ei. Colegii mei băieţi se învârteau în juru-i; unul chiar s-a repezit şi a pupat-o pe obraz, curajosul de el! Ce să zic, o iubeam la nebunie, dar eram geloasa pe parul ei lung şi frumos, eu eram tunsă scurt şi-mi doream să fiu prinţesă. Aşa că, într-o zi am tuns-o. Şi acum mă mir cum de nu m-a omorât tata...Nici bătaie n-am luat. Câteva reproşuri acolo...Însă cred că după isprava asta, cel mai rău tot mie mi-a părut: nu mai puteam să-i fac codiţe.
Sora mea, la orice vârstă, a păstrat cu sfinţenie toate secretele pe care i le-am încredinţat. Cred că nici trasă pe roată nu m-ar fi trădat. De exemplu, eu eram înnebunită după filme şi unele veneau la cinematograf doar pentru o zi. Şi în restul timpului trebuia să plâng vreo trei ore ca să am voie, pentru filmele ce soseau pe nepusă masă nu aveam atâta timp. Soluţia: mă îmbrăcam aşa...jumătate pentru centru, jumătate pentru dusul caprei la păscut, ca să nu-i dau tatei de bănuit. Plecam cu sora mea şi cu capra în deal. Pe ele le lăsam acolo şi eu fugeam la film. Vedeam filmul şi fugeam înapoi să i-l povestesc şi ei...cu lux de amănunte, eu în dublu avantaj... retrăiam tot ce vizionasem.
Sora mea, prietenă devotată, căreia pot să-i împărtăşesc orice, cu care pot să împart orice şi lângă care pot să râd din toată inima. Mi-e dor de zilele în care eram mereu împreună, în care nici furtunile nu ne-au ocolit, căci ne mai şi ciondăneam grozav uneori, că de,...ea a fost în grija mea în anii de facultate şi... susţineam sus şi tare că trebuie să mă asculte... De-aş avea un copil ascultător măcar atât cât ea...
O vreme a lucrat la radio şi îşi mai rezervase şi câteva ore pentru o emisiune personală pe la miezul nopţii, de vreo trei ore, timp în care era de părere că s-ar cuveni să o ascult:"Păi dacă tu, sora mea, nu mă asculţi, atunci cine să mă asculte?" Uneori mă suna să mă verifice dacă îmi fac datoria de soră şi mă lua pe nepregătite:" Zi repede, ai auzit melodia aia? Ţi-a plăcut?" O mai minţeam eu, ca să nu o supăr, dar se prindea, simţeam din tonul vocii, însă nici ea nu arăta prin cuvinte că ştie că mint!
Draga mea, acum ce n-aş da să ai emisiune de la miezul nopţii până dimineaţa, zău că aş sta să te ascult, dacă aş şti cât de departe de mine te vor purta paşii...
Azi e ziua ta! LA MULŢI ANI! Să-ţi dăruiască viaţa tot ce e frumos şi bun! Şi sfânt! De aici de departe m-am gândit la tine, ca în fiecare zi! Vreau să ştii că abia aştept să vii acasă! Cu drag şi dor te strâng în braţe şi îţi spun că te iubesc!

1 iunie 2009

...copilăriei mele...




Copilărie, unde eşti? Te strig... Te chem, de atât de departe acum... La ceasul acesta de seară aud doar picurii de ploaie izbindu-se de geam.
Vreau să-ţi spun numai atât: mi-e dor de tine! Mi-e dor de tine ca florilor de cireş de razele de soare în zilele întunecate. Mi-e dor de tine... aşa cum niciodată nu-mi va fi dor de ceva sau de cineva...  Şi mă doare cumplit dorul tău, cu cât ştiu că niciodată, implacabil niciodată, n-oi mai fi copilul rebel de ieri, plin de curajul de-a se lua la trântă cu oricine ar fi îndrăznit să-i spună că a visa e inutil...
Copilărie, floarea mea de vis, ce cuvânt te poate aduce înapoi? Ce vrajă, ce descântec te-ar putea ademeni?
Dar n-ai cum să fugi prea departe...Te port în suflet... eşti încă valsul pe care îmi dansez visele şi nădejdile, eşti încă puterea mea, izvorul fermecat cu apă vie din care sorb însetată în zilele negre ale omului cu vârstă înaintată ce sunt acum...
Copilărie, azi a fost ziua ta! La mulţi ani! Să ştii că te-am iubit cu toată dragostea mea...Crezi cumva că a fost o dragoste mică? Ah, numai o inimă de copil ştie să iubească cu o dragoste nemăsurată. Dar cred că ştii, cred că ştii...
Copilărie, să nu pleci! Să-mi stai alături, plină de freamăt, cu surâsul tău neprefăcut, cu ochii tăi ce pot să privească adânc şi drept până în străfundurile oricărui mister ce i-ar sta în cale...
Copilărie, mi-e dor, un dor cumplit de tine!!!
Cuvinte către fata necunoscută din poartă,
de Lucian BLAGA

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iei această grijă asupră-ţi:
în poarta la care-am ajuns, trecând prin această vale,
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toţi anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce
la sfârşitul ăstui timp
lăsat în urmă între floare şi poamă.
Grijeşte tu să nu se stingă secretul micului incendiu
ascuns în inima brânduşei de toamnă.
Avui şi eu odată spatele ars de urzicile soarelui
şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse demult,
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea e aci şi astăzi.
Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine,
strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi.
Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi
c-un surâs sau c-un val de frumseţe
năvălit în obraji.
Vorbele mele să nu te mire. La tâmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
şi câteva gânduri aplecate-ntr-o dungă-pe frunte.
Tu stârneşte numai o clipă îndurărătoarea scânteie
ce mai mocneşte în vatră,
scânteia care aleargă şi râde,
mugurul de lumină
ce arde în sânge ca moartea de albină.
Ci poarta e în adevăr aci? Poarta sură
căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?
Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de-a muri.
Dar iată, mă-ntreb: Tu, fata din poartă,
tu-cine eşti?
Şi dacă nu eşti,
atunci unde eşti şi cum vei fi?