”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



24 iulie 2012

Cum gândeşte poporul român






Avem noi, românii, un proverb curios: "Unde e minte multă, e şi prostie multă." Să fie românul atât de înţelept, încât se teme de şi prea multă înţelepciune? În orice caz, ceea ce izbeşte la el - o vedem bine - e măsura. Nu numai în viaţa sa interioară, dar peste tot: în ce face şi ce se face în jurul său. Culorile artei noastre populare sunt "stinse", spunea sugestiv un critic; spaţiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv; iar până şi despre peisajul nostru, despre peisajul acesta exerior, cu munţii noştri, un Alecu Russo putea scrie rândurile acestea tulburătoare, deosebindu-i cu gândul de măreţia Alpilor: "În faţa munţilor noştri, sufletul se lasă dus de visare ca într-o elegie fără sfârşit, parc-ai vedea măriri căzute ori suflete rănite de atingerea lumii..." (Opere complete, Cugetarea, p. 185).
Avem o măsură - dar umbrită parcă de atingerea cu lumea. Poate că măsura e tocmai rana aceasta, tristeţea aceasta de care vorbeşte Russo. Şi câtă deosebire între măsura noastră, niţel tânguitoare şi biblică, măsura care-şi cunoaşte limitele, şi cealaltă, mediteraneeană, raţională, lucidă - suficientă. E aproape o glumă să invoci, aici, latinitatea noastră. Măsură, dreptate, lege nu sunt nici gândite, nici resimţite raţional şi juridic, cum înţelegem că au fost - dacă aşa au fost - la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă decât impusă. E mai angajată în absolut decât cea din Apus şi nu cade niciodată în suficienţă. Căci, în timp ce măsura de tip raţional poate deveni lipsă de măsură, prin abuz de raţionalitate, în timp ce bunul-simţ apusean poate duce, şi a şi dus, la exces - măsura noastră şi bunl nostru simţ par nestricate.
Dacă ar fi un sâmbure raţional în "măsura" noastră, am înţelege, cât de cât, raţionalitatea. O înţelege sufletul românesc? Credinţele noastre populare au închipuit o legendă plină de tâlc în această privinţă. E legenda celui de-al doilea păcat al lui Adam (Tudor Pamfilie, Povestea lumii de demult după credinţele poporului român, Bucureşti, 1913, p. 95). După ce i-a gonit din rai, spune legenda, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Adam şi Eva, văzându-i cît se chinuie. Le-a dat meşteşugul de a face pământul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult decât o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar, într-o zi, pe când Eva era însărcinată cu Cain, vine diavolul la ei şi-i întreabă: " - Voi mai aveţi grâu? - Doar pentru câteva săptămâni. - De ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?..." Iar Eva găseşte sfatul chibzuit, raţional (nu e semnificativ că întâi femeia e "raţională"?). Convinge pe Adam să facă cum e mai bine, iar, în clipa când lanul e mare şi făgăduitor, se arată Dumnezeu, pustieşte lanul şi-i spune lui Adam: "Tu, omule nesăţios... De azi înainte poţi ara cât îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cât îmi va plăcea mie."
Este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei în legenda aceasta. E vorba şi de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rânduieli omeneşti. Există o etică a muncii şi a productivităţii, care lipseşte aici. Munca e, pentru apusean, de pildă, sfinţită de rezultate. Iar americanul - apuseanul la limită - a dus etica aceasta până la absurd. Am putea deci să ne întrebăm - în lumina acestei concepţii, unde arbitrarul divin, iar nu raţionalitatea umană, e hotărâtor - dacă modernismul şi industrializarea (sau pur şi simplu "agricultura intensivă") vor fi vreodată acasă la noi. Dar acestea nu sunt decât consecinţe, pentru uzul legiuitorilor români, ale unei trăsături care ne interesează în ea însăşi: întemeierea valorii româneşti de măsură (poate şi de dreptate, lege) pe altă dimensiune decât a raţionalităţii.
Căci raţionalitatea nu ne-a tulburat niciodată în chip deosebit. Nu întâlneşti nicio tendinţă, pe linia aceasta, a fondului nostru popular, de a înălţa omul, în sensul bun şi prost; de a-l face cuget înţelegător în faţa firii şi, până la urmă, minte îngâmfată. Noi nici nu stăpânim lumea şi nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sau se face ea însăşi. Stăpânirea ştiinţifică a naturii, în sensul apusean, e o ciudăţenie şi un act de trufie. De unde simţământul acesta de proprietate? "Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa." Cine poate mai mult să încerce. Românul nici nu mai pierde vremea să încerce.
În faţa marilor întrebări am spus şi spunem încă adesea: "o fi". S-ar putea face o întreagă filosofie a lui "o fi", ca o concepţie românească despre lume. "O fi" acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecată disjunctivă: am să văd eu dacă este ori nu... el nu obligă la cercetare şi nu face grupări în materialul întrebării: e sau aşa sau aşa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e întrebarea şi, în orice caz, nu el dă răspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arată singur, dacă e să se arate. "Aşa o fi? Te pomeneşti că este." Te pomeneşti aşa, de la lucru înspre tine. De aci toate acele "înţelesuri" care sunt mai mult ale lucrului decât ale minţii. De aici, de plidă, noimă. "Au şi astea o noimă." În elină noimă avea sens de cunoştinţă, de cunoştinţă în definitiv sigură. În limba noastră, însă, noimă a devenit calificativul lucrului pe jumătate înţeles. E o degradare, dar şi o deplasare de la cuget spre lucruri. Iar la fel cu noimă exprimă jumătăţi de înţelesuri: rost şi tâlc. "Rostul" este încă mai apropiat de un înţeles deplin, pentru că pare legat de rânduieli omeneşti; dar "tâlcul" e din plin expresie a jumătăţii de înţeles.  Şi tocmai aceasta ni se pare că este categoria "agnosticismului înţelegător", de care vorbea, ca de o categorie a gândirii ţăranului român, Vasile Băncilă, într-unul din studiile sale atât de pătrunzătoare. Cugetul e neştiutor; dar parcă înţelege. În faţa marilor întrebări, înţelege şi nu înţelege.
Deplasarea aeasta a înţelesului către lucru - ca fiind înşeles nu despre, nici al lucrului, ci în lucru, dincolo de cugetul înţelegător, parcă - ţine de ceva mai adânc: de pierderea gândirii în fire. Înţelesurile cresc din fire pentru că gândirea este fire. E funcţie la fel de firească, într-un sens, la fel de tainică, într-altul, ca tot ce e funcţie în natură. Omul nu poate să nu gândească, dar nici nu poate să-şi prăpădească firea gândind. Căci gândul nu e făcut să se încumete şi semeţească. De aceea, prea multă minte aduce şi multă prostie, sminteală. Esenţialul e să nu pierzi măsura. Nu tu eşti măsura lumii, cum voia grecul acela, ci lumea îţi e măsură ţie.

Text semnat de Constantin Noica (fragment), preluat din cartea "Pagini despre sufletul românesc"

22 iulie 2012

"Bisericuţele noastre"





Recitesc, la capătul călătoriei: "Sunt încântătoare bisericuţele acestea ale Bucovinei..." şi mă cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativă, asta să fie exclamaţia finală faţă de tot ce ţi-a trecut pe dinaintea ochilor, când cercetezi întâia oară Bucovina?
Exclamaţia e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor şi-al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor şi califică pe numele lor mic făpturi mari ale trecutului românesc. Dar ne-am însuşit şi noi, ne-am însuşit până la banalizare calificarea aceasta. Şi iată în ghidurile noastre, iată în inimile noastre cuvântul gingaş, simţământul gingaş: "bisericuţele Bucovinei".
Falsificăm un trecut întreg - cu gingăşie. Închipuim o dulce continuitate între natura românească şi spiritul românesc, făcând din bisericuţele acelea nişte apariţii ale firii, parcă. Nu sunt zidurile lor simple întregiri ale naturii înconjurătoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori într-o armonie mai vastă? Totul e încântător, micuţ, gingaş.
Dar nu mai vedem? Nu mai înţelegem? Te apropii de Suceviţa, cu făgăduiala diminutivului acestuia - cu adevărat fermecător - că vei întâlni un mic giuvaer; dar întâlneşti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poartă grea, şi într-o clipă ţi se revelează, odată cu scara către cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movileştilor. Căci e putere aici. E voinţă domnească. E mândrie şi sete de laudă, singura sete care a ştiut să proiecteze arta în istorie. Aşa e la Voroneţ, aşa e la Vatra Moldoviţei şi aşa e la Putna. Iar dacă minea aceasta de biserică a Humorului nu e zidită decât de logofătul Teodor Bubuiog, cu atât mai copleşitoare e impresia de putere; aşadar nu numai domnitorii erau însetaţi de măreţie, pe vremea aceea!
Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, reţine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alăturarea catedralelor de bisericile noastre, când alta e măsura lăuntrică? Catedralele sunt ale oraşelor, sunt zid lipit de zidul oraşelor. Când, în secolul al XVIII-lea, în preluminatul secol al XVIII-lea, edilii oraşului Chartres se hotărâseră să dărâme catedrala, singura pricină care i-a împiedicat s-o facă era că dărâmăturile catedralei ar împiedica circulaţia. Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covârşească alte clădiri. Ele stăpâneau natura.
Sunt în mijlocul naturii, şi totuşi nu sunt ale naturii. E destul ca să le priveşti ca să vezi că e vorba de artă cultă. Nicio prejudecată fals semănătoristă nu te mai poate îndemna, de astă dată, să faci apel la sufletul ţărănesc. E creaţie conştientă, meşteşug, artă în sensul propriu, în sensul mare. Ne-am lăudat prea mult - şi, mai ales, ne-au lăudat alţii - cu ce e ţărănesc în noi, ca să nu ne lăudăm odată cu neţărănescul nostru. Pictorul de aici împrumută el câteodată din credinţele populare o viziune răzleaţă, cum ar fi învoiala lui Adam cu diavolul sau vămile văzduhului; iar zugraful de la Voroneţ pune el pe zid, alături de Maica domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui;  - dar nu cu sufletul ţărănesc s-a înfăptuit şi nu cu el se înţelege fapta aceasta de artă românească. Expresie de putere şi expresie de sensibilitatea cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc.
E, poate, dimensiunea noastră uitată. Şi cât de adânc am uitat-o! Ne miniaturizăm monumentele, facem din adevăratele noastre catedrale bisericuţe răsărite ici şi colo în natură, iar când o curiozitate turistică ne-o aruncă în faţă, singura noastră emoţie este: tandreţea. Ce fermecătoare ne par! E păcat, numai, că vântul şi ploile au stricat aproape în întregime, în aceşti 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura să le apere.
Şi te întorci în oraşul cu atâtea vitrine de cristal, îndărătul cărora stau cravate şi parfumuri. Te întorci în oraşul dezgustului modernist, unde sluţenia caselor noi nu e poleită decât de calitatea geamurilor mari, de cristal. Cîţiva metri pătraţi din geamurile acestea, câteva sute de metri pătraţi ar salva picturile exterioare ale bisericuţelor noastre. Dar n-am mai avut cristal şi pentru ele. Şi vă gândiţi, oare, în noiembrie, când bate vântul, cu ploaia de miazănoapte, vă gândiţi voi, aşa cum staţi îndărătul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, vă gândiţi că moare câte un sfânt pe pereţii bisericuţelor din Bucovina? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal!
În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu nu e simplă nepăsare şi nepricepere. Privim mânăstirile şi nu înţelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim şi nu creştem, nu îndrăznim. Iar sfinţii ne mor pe păreţi şi în suflete, pentru că nu îndrăznim. 


                                                                                                                     Vremea, septembrie 1943

Text de Constantin Noica, preluat din cartea "Pagini despre sufletul românesc"



Mânăstirea Suceviţa

Mânăstirea Voroneţ

Mânăstirea Putna

Mânăstirea Gura Humorului







Poezii de Virgil Carianopol




Contraste

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioaba adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor.
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc,
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
 

 Flăcări
Sunt flacără, sunt jar, sunt pară,
Merg printre oameni luminând.
Sunt ca o stea ce străluceşte,
Dar nimeni nu mă vede-arzând.

Ard ca un codru ce nu piere
Sub flacările ce-l încing,
Un codru care arde-ntr-una,
Dar flăcările nu-l ating.

Şi ard, şi ard, aşa de-a rândul,
Ca mii şi mii de stele.
Îi luminez pe cei din preajmă
Arzându-mi visurile mele.

Ştiu, se va stinge crud odată
Această flacără, stindard,
Da-mi pare rău că se va stinge
Fiindcă trăiesc numai cât ard...


Ţăranii
Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, pâna în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.




"Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş."
 

Din viaţă

Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbeasca
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat pâna-am venit.

Covor românesc

Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.

Împestriţat cu crini si lamâiţă,
Cu albăstrele şi cu maci duioşi,
Vii, flori de liliac sau romaniţă
Te fac să te apleci, să le miroşi.

Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă,
Şi parcă vântu-l simţi cum te adie.

Lucrat adânc din lână şi culoare,
Cu-nseninări şi arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Şi la un somn pe pajiştea din el.

Iar când în seară luna cu lumină
Loveşte-n el, cu razele pieziş,
Un greier sare, crede că-i gradină
Şi cântă de acolo pe furiş.

 

19 iulie 2012

Poetul Daniel Turcea şi Dumnezeu


Poezia lui Daniel Turcea, atât de puţin cunoscută de noi, a fost considerată de părintele Dumitru Stăniloae ca fiind aproape de "Imnele dragostei dumnezeieşti" ale Sfântului Simeon Noul Teolog, prin înţelegerea Luminii nezidite ca iubire. O asemenea comparaţie este demnă de luat în seamă, mai ales că viaţa lui Daniel Turcea este un adevărat chip al pocăinţei de nădejde dătătoare pentru toţi cei căzuţi, pentru toţi cei care-L caută pe Dumnezeu şi nu L-au aflat încă.

Balada păsării

vie Lumină 
venind, pe cale

inima-mi cere
pasăre lină

sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte

sus
peste moarte

"Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu!"
Spovedania poetului Daniel Turcea la Părintele Arsenie Papacioc

Aflat în tinereţe într-o luptă "pe viaţă şi pe moarte" între moştenirea primită de la un tată liber-cugetător şi o mamă venită dintr-o familie de preoţi şi purtătoare a unui duh fierbinte de rugăciune, Daniel debutează în literatură cu volumul de poezii "Entropia", foarte bine primit de critica vremii, dar care este un delir al deznădejdii şi pe care îl va regreta toată viaţa. După ce se întoarce la Hristos, scrie "Epifania", o carte de poezii care dau mărturie despre trăiri de mare înălţime duhovnicească. Domnul a hotărât să-l cheme la El la vârsta de 33 de ani, după 8 luni de chinuri grele. Daniel s-a îmbolnăvit de un cancer foarte rar, pe care însă l-a văzut ca pe un dar de la Dumnezeu spre a-şi spăla păcatele.
Lucia Turcea, sora poetului, ne-a vorbit despre câteva momente extraordinare din viaţa "celui mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană", după cum l-a numit Părintele Dumitru Stăniloae.

- Doamnă Lucia, ştim că viaţa poetului Daniel Turcea a fost una puţin obişnuită... Ştim, de pildă, că la tinereţe s-a vindecat în chip minunat de o formă foarte gravă de astm, atunci când nu i se mai dădea nici o speranţă de viaţă...

- La 15 ani, aşa cum i-a apărut această boală dintr-o dată, aşa i-a şi dispărut. Mama s-a rugat foarte mult pentru el, a fost pomenit la Liturghii... Până atunci, Daniel se spovedea, se împărtăşea, credea în Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, era foarte smerit. Cât a fost bolnav, el a studiat biblioteca şcolii, încât ajunsese foarte avansat la liceu. Dar când i-a trecut astmul, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu... E un paradox ce s-a întâmplat cu el. Probabil că diavolul l-a pândit foarte mult şi a izbutit atunci să-l prindă, pentru că era din cale afară de inteligent. Atunci n-a mai vrut să-L recunoască pe Mântuitorul... A zis că, pentru el, Dumnezeu trebuie să fie ceva măreţ, ceva cu "surle şi tobe" - nemaipomenit, nemaiîntâlnit, grandios. Nu a putut înţelege smerenia Mântuitorului şi jertfa Lui, pentru că a devenit foarte mândru. Cu cât acumula mai multe cunoştinţe, cu atâta se mândrea mai tare.

- Era conştient de capacităţile lui...

Nu numai că era conştient, ci avea mândria asta a minţii, luciferică. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat nici o clipă, el a avut înger de la Botez foarte tare. Şi, pentru că nu mai voia să-L recunoască pe Dumnezeu deloc, s-a apucat să studieze toate religiile, toţi zeii aztecilor, egiptenilor, fenicienilor, grecilor, romanilor, pe Buda, Confucius, Mahomed... A fost de o sinceritate extraordinară în a-L căuta pe Dumnezeu. Era ceva care-l devora, pur şi simplu. Nu se pune problema că n-ar fi vrut să ştie de Dumnezeu, ci nu L-a înţeles pe Dumnezeu din cauza mândriei - pe Dumnezeul cel adevărat.
Când a mers la facultate, la Arhitectură, vizavi era o cârciumă, unde veneau şi scriitori, şi artişti plastici - printre ei, Nichita Stănescu, cu care a ţinut apoi o masă rotundă... Şi cu el se împletea în băutură, că Nichita era alcoolic, săracul - Nichita bea o sticlă, iar Daniel o ladă de bere. Şi povesteau acolo, la masă, de toate ştiinţele şi filosofiile. Profesorii de la Arhitectură îl considerau un derbedeu, că venea mahmur la cursuri, dar tot le punea nişte întrebări de îi lăsa mască... Avea nişte idei cu totul altfel decât ceilalţi colegi ai lui. Şi Ascanio Damian, rectorul de atunci, l-a chemat pe tata şi i s-a plâns de toate. Tata i-a aplicat o corecţie şi de atunci a început să-i devină străină facultatea, să aibă o silă de ea. Profesorii nu-l mai priemeau la examene sau, dacă-l primeau, îl picau. Din cauza asta, a promovat facultatea în 1974, după 10 ani...

"Am avut înger tare!"

- Şi totuşi, cum a ajuns la Hristos?

- E o întîmplare cu totul şi cu totul deosebită. A zăcut neîncetat două săptămâni într-o cârciumă din Militari, împreună cu nişte scriitori, undeva foarte departe de casă. Noi credeam că murise deja, sora mea voia să anunţe autorităţile. Mama se ruga în fiecare zi cu lacrimi pentru el şi ne spunea: "Să nu faceţi nimic, că el o să vină. E sănătos şi o să vină acasă!"
Şi, într-o dimineaţă, stând el acolo şi gândindu-se ce e cu el, cum îl cheamă, la un moment dat o vede pe mama - şi mama chiar atunci se ruga! A văzut-o pe mama într-o lumină mare, rugându-se pentru el cu lacrimi. Şi pe loc şi-a adus aminte cine e el, şi cine e persoana aceea - că e mama - şi că a stat două săptămâni în cârciuma aia, şi-a adus aminte tot... Şi-a dat seama că el acolo nu are ce să caute, şi că rugăciunea mamei îl va salva, va putea ieşi de acolo...
Şi a simţit atunci că o mână ocrotitoare ("cineva" care avea un efect binefăcător pentru sufletul lui, îl alina, îl curăţa, despre care mi-a spus mai târziu că ar fi fost îngerul păzitor) l-a luat de încheietura mâinii şi l-a adus acasă, în faţa uşii. Acolo i-a dat drumul. Mi-a zis după aceea: "Am avut înger tare!" Când i-am deschis uşa, m-am speriat de el. Nici nu l-am recunoscut. Avea o figură înspăimântătoare, întunecată, cu ochii indefiniţi, incerţi, duhnea, era murdar... Trece pe lângă mine, se duce la mama, îi cade în genunchi, îi sărută mîna şi începe să îi ceară iertare. Apoi s-a dus în camera sa şi a dormit trei zile la rând.
Când s-a trezit, s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos şi a venit să vorbească cu mine. Avusese un vis ieşit din comun. A văzut o biserică mare, din piatră şi cărămidă, cu trepte multe, frontonul se pierdea în nori. Şi el voia să intre în biserica aia, şi-mi zice: "Am păţit ca Sfânta Maria Egipteanca!" (o iubea mult pe Sfânta Maria Egipteanca): a vrut să intre şi a simţit o mână nevăzută care l-a împins şi a căzut cu fruntea pe prima treaptă. Simţea cum fiecare fibră din interiorul lui este sfâşiată, ca de nişte căngi interioare, parcă era tăiat cu cuţite. Simţea nişte dureri înfiorătoare - nici să moară nu putea, nici să trăiască nu putea. Şi a început să-i strige pe toţi întemeietorii de religii, ca să-l ajute. Cu cât striga mai tare, cu atât îi era mai rău. Şi când a ajuns la paroxism - nu mai putea nicicum, zicea că a trecut prin chinurile iadului! -, când a simţit că era într-o situaţie fără ieşire, şi-a adus aminte şi a strigat din toată fiinţa lui: "Mântuitorule, ajută-mă!"
În momentul ăla, s-a putut ridica în picioare şi din biserică au ieşit doi tineri - unul îmbrăcat în episcop, cu Evanghelia în mână, şi unul îmbrăcat în ostaş roman, cu suliţă şi cruce.Şi cel îmbrăcat în ostaş roman a zis: "Pe acesta îl iau eu!", iar cel îmbrăcat în episcop a zis: "Nu, eu îl iau pe acesta, ştii că eu mă ocup de tineri!". El n-a ştiut cine sunt, i-a dat mâna celui îmbrăcat în episcop şi atunci a zburat, prin partea de sus a uşii de la intrare, direct în turlă, până la Pantocrator.
S-a uitat peste tot, îi plăcea aşa de mult... uitându-se în jos, i-a văzut pe cei doi tineri cum se duc şi se aşează de o parte şi de alta a catapetesmei, în picioare. Ei ieşiseră de acolo, de fapt, şi s-au aşezat la locul lor. Erau Sfântul Elefterie şi Sfântul Gheorghe. Pe urmă a planat în faţa catapetesmei şi a văzut-o pe Maica Domnului pe nori, în picioare - o apariţie impresionantă  a Maicii Domnului! S-a dus la ea, s-a închinat la Prunc, s-a închinat la Maica Domnului, şi s-a aşezat cu urechea, şi i-a auzit bătăile inimii... Şi s-a trezit zicând: "Eu aici, aşa, aş vrea să stau!".

"M-am rugat pentru el cu o disperare extraordinară"

Apoi mi-a spus: "Din moment ce sunt în Bucureşti şi am visat biserica asta, înseamnă că biserica e din Bucureşti, mă duc s-o caut!". Începând din acea zi, n-a mai fumat aşa de mult, n-a mai băut atât alcool, n-a mai băut atâta cafea, n-a mai lipsit acasă nici o noapte... A început să meargă cu noi la biserica din Drumul Taberei. La început îi era foarte greu să stea. Până la urmă, a început să stea, s-a spovedit de mai multe ori, s-a şi împărtăşit. Toate acestea aveau efect asupra lui, ca să-şi dea seama până la urmă că e păcătos şi că, de fapt, caută un părinte cu care să se sfătuiască. Încă nu era lămurit în legătură cu Dumnezeu, a mai diminuat din faptele acelea, dar nu le-a lăsat. Mergea la biserică, dar nu înţelegea mare lucru.
Şi, la un moment dat, vine la mine şi-mi zice aşa: "Ştii care-i treaba? Eu am căutat biserica aia un an de zile. Uite, azi se împlineşte un an."  Mie nu-mi venea să cred! "Şi pentru că n-am găsit-o, de acum încolo o să fac toate lucrurile pe care nu le-am făcut! Visul n-a fost de la Dumnezeu, fiindcă n-am găsit biserica, e clar!". Eu atunci am înţeles că e un moment atât de puternic, încât, dacă acum nu se întâmplă ceva cu el, de mâine se va apuca de toate relele pe care nu le-a făcut. Şi i-am zis, blând de tot: "Uite, te rog eu, mai caută şi astăzi biserica... Şi, dacă n-o găseşti, de mâine poţi să faci ce vrei, că eu oricum  nu te pot împiedica.". El stă, se gândeşte: "Bine..." A plecat ţâfnos, trântind uşa.
Şi, cum a ieşit el pe uşă, eu m-am dus, aşa cum eram, de la bucătărie, la icoana Maicii Domnului, care avea candela aprinsă (mama se ruga încontinuu pentru el). M-am dus şi m-am rugat câteva secunde, un minut, în disperarea mea extrordinară: "Doamne, nu se poate să-l laşi! Omul ăsta Te-a căutat un an de zile, zi de zi! Dacă Tu i-ai arătat biserica în vis, ajută-l s-o găsească!"
Peste o jumătate de oră, intră el, bucuros, mă ia în braţe, mă învârte prin bucătărie! "Hai repede cu mine, lasă totul! Hai c-am găsit biserica! Hai să ne rugăm acolo!" În gândul meu: "Slavă Ţie, Doamne!" Ce i s-a întâmplat? Când a plecat, a luat troleibuzul. Şi troleibuzul a avut o pană în Piaţa Operei. Toată lumea a pornit-o pe jos spre Piaţa Kogălniceanu. El a stat, s-a uitat în jur... şi vede o biserică. Noi treceam în fiecare zi prin spatele ei, dar niciodată n-o văzusem din faţă. Şi s-a apucat să-i caute intrarea. Şi, când o vede... biserica din vis! Intră în biserică şi-i vede pe cei doi Sfinţi, Gheorghe şi Elefterie, o vede şi pe Maica Domnului, vede Pantocratorul... Am stat cu el toată ziua în biserică. după aceea am aflat că Maica Domnului era picatată de Părintele Arsenie Boca.
Ăsta a fost momentul lui cel mai zguduitor! Atunci s-a hotărât: "De acum, mergem la biserica Sfântul Elefterie!" Era plin de pensionari, nu erau tineri deloc... La Paşti am fost să ne spovedim la parohul de acolo. S-a spovedit şi Daniel, însă foarte pe scurt (era şi lume multă care aştepta, înghesuială mare) apoi ne-am împărtăşit... Atunci Daniel a conştientizat că este cel mai nemernic om de pe pământ, care nu merită să răsară soarele deasupra lui nici o zi, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu cum nu se poate! Că el, în loc de împărtăşanie a luat foc, pentru că nu şi-a spovedit păcatele!"
De atunci se tot gândea ce să facă, unde să se spovedească, fiindcă vedea că unii preoţi sunt aşa, foarte expeditivi, întreabă doar câteva lucruri: dacă te-ai certat cu cineva, dacă te-ai împăcat, dacă ai ţinut un pic de post... Dar el îşi dădea seama că e păcătos şi că nu-L înţelege pe Dumnezeu! Aşa că trebuia să găsească un preot care, după ce o să-i pună toate întrebările din toate ştiinţele şi culturile, să-i răspundă la ele şi să-i spună că Dumnezeu este mai mare decât tot ceea ce ştie el! Asta se întâmpla, de acum, prin 1976... Visul l-a avut în 1972, biserica a găsit-o în 1973... Un an ne-am dus în Drumul Taberei, un an la Sfântul Elefterie ţi un an la Sfântul Ilie Gorgani (că pe el îl chema Ilie-Daniel, şi a vrut să mergem la o biserică cu hramul Sfântul Ilie).

Spovedania la Părintele Arsenie Papacioc

Şi, într-o zi, un prieten al lui, arhitect, i-a zis - de la Dumnezeu a fost! - "Iliuţă, te duc eu la Cernica, la un părinte nemaipomenit, care a făcut puşcărie mulţi ani! E un om cum rar întâlneşti pe lumea asta. Cred că o să-ţi explice ce vrei tu să ştii!" Şi aşa s-a dus la părintele Arsenie Papacioc. Când a plecat, Daniel mi-a zis: "Dacă Părintele ăsta nu-mi răspunde la toate întrebările pe care i le pun şi nu mă va convinge, e totul degeaba!" Dar Dumnezeu a lucrat cu el extrordinar...
Când a ajuns acolo, era ca un mieluşel blând. A plecat de la 6 dimineaţa, s-a dus la Dumnezeiasca Liturghie, a stat la toată slujba, s-a închinat la Sfântul Calinic... Şi, imediat după Liturghie, Părintele Arsenie îl aştepta la chilie. În momentul în care l-a primit, în el s-a produs ceva extraordinar. Părintele avea asemenea lumină în priviri şi era atât de induhovnicit... L-a primit cu braţele deschise, din tot sufletul, şi a stat cu el 8 ore. Vă daţi seama? Dar nici Daniel nu s-a lăsat! I-a pus toate întrebările! Părintele mi-a spus după aia: "Eu când l-am văzut că vine la mine, de cum a intrat pe uşă, l-am îndrăgit. Era atâta sinceritate în el, atâta dorinţă de a afla adevărul, cum mie mi se pare că n-am mai întâlnit la nimeni... Şi de unde era să ştiu eu toţi termenii ăia pe care i-a învăţat el? Mai ştiu şi eu, dar nu aşa... Dar n-a fost nici o problemă, că I-am zis lui Dumnezeu: "Doamne, Tu ai zis: când veţi fi întrebaţi, să nu vă gândiţi ce veţi răspunde, că Duhul Sfânt vă va da vouă în ceasul acela ce să spuneţi. Doamne, Tu ai zis asta, Tu să-mi spui ce să-i răspund..."
Şi mi-a spus după aia Daniel: "Măi, m-a demontat cărămidă cu cărămidă! La un moment dat, eu nu mai ştiam ce să-i spun, iar Părintele anticipa întrebările în nişte termeni care mie nici nu-mi treceau prin minte! Aşa că m-a terminat complet!"
Şi îmi tot zicea Părintele Arsenie: "Cum era să-l las să plece de la mine cu vreo întrebare nerăspunsă, cu vreun dubiu? Eu n-am avut nici o treabă: Duhul Sfânt spunea, eu îi ziceam... Am spovedit în puşcărie savanţi, dar cea mai grea spovedanie pe care am avut-o în viaţa mea a fost asta, cu fratele Daniil. În momentul în care i-am demosntrat că Dumnezeu e mai mare decât toate, l-a apucat un plâns..."
Când a început să se spovedească, Dumnezeu i-a pus în minte să spună păcatele întocmai după pravilă - el, care nu citise niciodată un îndreptar de spovedanie! zicea Părintele: "Aşa plângea, că eu trebuia să mă rog la Dumnezeu, ca să înţeleg ce-mi spune, că nu-l mai puteam opri din plâns. Şi-aşa cum mi-a dat Dumnezeu să-l înţeleg, l-am înţeles ce spunea."
După ce-au stat opt ore, fiindcă era nemâncat, Părintele i-a dat dezlegare şi l-a împărtăşit pe Daniel. Nu i-a dat nici un canon. I-a zis aşa: "Tată, canonul pe care trebuia să-l faci frăţia ta o să ţi-l fac eu. Dar un singur lucru te rog, şi te rog din toată inima mea de părinte duhovnicesc, frate: dacă ţi-e milă de bătrâneţile mele, să nu mai greşeşti! Că, dacă un preot mântuieşte o mie de suflete şi pierde unul singur, cu el de gât în iad se duce. Şi, tată, vezi să n-ajungem amândoi în iad..."
Şi după aceea i-a zis aşa: "Când te duci acasă, să mănânci mâncare de post vreo trei zile!" Şi Daniel a stat cu împărtăşania aceea, cu anafură şi cu aghiasmă o săptămână! N-a mâncat nici o mâncare de post.
Ce-a mai făcut Părintele, o altă pedagogie duhovnicească: a scos din bibliotecă toate cărţile de canoane, şi s-a apucat să-i zică: "Uite, vezi, pentru păcatul ăsta: la Sinodul de la Calcedon se spune atâţia ani să nu te împărtăşeşti, Sfântul Vasile cel Mare spune atâţia ani, Pravila de la Govora atâţia ani..." Şi a adunat toţi anii de la toate păcatele pe care i le-a spus şi i-a zis: "Uite, tată, ce ţi-a iertat Dumnezeu! Trebuia să nu te împărtăşeşti 360 de ani!" Daniel a fost extraordinar de impresionat că aşa lucru mare i-a iertat Dumnezeu. Şi mi-a spus că atunci când a simţit mâinile Părintelui pe cap că îi dau iertarea, când Părintele a rostit rugăciunea de iertare, a simţit cum o răutate groaznică a ieşit din el şi cum i s-a limpezit mintea. Se simţea sănătos complet, fără o fărâmă de boală...

                                                                                                                         (va urma)

Material realizat de Raluca Tănăseanu şi Radu Hagiu
Preluat din Revista "Familia Ortodoxă", nr. 42

Isihia

Sfânta iubire
-căci în jurul inimii roteşte acoperământul
întunericului
cel ce cere va lua
cu faţa descoperită (adică omul dinăuntru)
oglindind
Slava Domnului

nu aripi trupeşti ca ale pasarilor
ci ale Duhului, chemând, uşurând,
cu aripi inteligibile.
Cel nesfarşit şi fără trup se micşorează pe Sine
din Bunatate nesfârşită.

Trupul acesta subţire s-a îmbrăcat
prin ochiul care vede.

Mai mult decât sa arzi pe rug
rug ţi-e şi trupul de-l
desparti de suflet
şi-l însetezi de patimă şi somn.

Mai mult decât să-l laşi să muşte biciul
din trup, pentru că nu poţi nici şopti
că Dumnezeu e numai o părere
că nu-i în tine
şi decât tine nu-i adevărat,

Mai mult decât sa creşti ca o fântână
între nisipuri
este să ai milă
de cel sarac, de cel
ce are
de tine,
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde, sau
de hrana ta mai multa lipsă,
căci daruind, lui Dumnezeu te asemeni.



17 iulie 2012

Bucuria din iubire



Cred că nimic nu se poate compara cu nemărginirea bucuriei trăită lângă omul drag. Numai cei ce au sufletul plin de darurile iubirii pot să înţeleagă ce mărinimos a fost Dumnezeu când a hotărât că bine este ca bărbatul să-şi aibă femeia lui, perechea sufletului şi trupului său. Iar când al treilea este pe drum, când o altă inimioară este trimisă în mijlocul uniunii celor doi... plinătatea devine ceva ce se revarsă, tainic şi nesimţit, în casa şi peste viaţa oamenilor îndrăgostiţi, uniţi în Hristos!


...parcurile Timişoarei... au fost şi vor rămâne "tărâmurile" în care ne imaginăm că ne refugiem ca în mici oaze de paradis...

 ...cărţile, filmele şi librăria Cărtureşti, unele din pasiunile ce dau farmec vieţii în doi...




Sfinte fie-ne tuturor casa şi iubirea!!!

2 iulie 2012

Heywood HARDY


Heywood HARDY, pictor englez, 1842-1933













Poezii de Li Tai Pe






Şopotul apelor

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
  De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
  Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
  Să mă-ntristez şi eu ...



La o ceaşcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !






Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.



Tinereţe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
      Nici nu mai vreau să ştiu ! »
   Şi-a-ntors încet fugarul
      Spre râsul auriu ...



Cascada din munţii Lu

Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind...



Pavilionul de porţelan

 Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.


1 iulie 2012

Diversiuni lirice, Octavian Dărmănescu



Statul
Lumea e o imensă pistă cu tufişuri. Iar statul stă la pândă. Dihanie stranie din hârtie cu antet,  statul este o persoană fizică deghizată perfect într-una juridică, un anofel bine adaptat, acceptat prin deprindere, care suge fără să se sature din pielea nesimţită a boborului. În general, statul consumă mai mult decât produce. Îşi permite, căci stă pe cârca lungă a cetăţeanului. Cetăţeanul, denumirea oficială a boborului, un personaj colectiv, cu mult mai mare decât statul, dar docil şi somnoros, aşa cum îi stă lui bine în viziunea statului.

   

Statul nu suportă mişcarea decât în interes de serviciu. Idealul lui final este să-şi planteze icrele sub pielea ta fină de intelectual, să te spioneze total, adică din interior, pe tine, homo up-gradatus, să te reducă la muţenie (oricum, vorbeai numai prostii). Dacă l-ar mai ajuta contextul, statul i-ar lega din nou pe cetăţeni de glie.
În antichitate statul era, după posibilităţi şi după tehnică, un fel de baracă militară, Constantin, un fel de apocalipsă a anticilor, vizionar, face o nouă Romă. Azi e un colos bine pus la punct, care năpârleşte când în roşu, când în albastru, după cum se fură votul mai bine.
Statul ar vrea un supraom care să-i plătească la timp şi vesel birul. Taxa este respiraţia oficială a statului, guvernele, nişte hoţi care se bat pe ostatici. Nici infernul, cu cei mai buni călăi ai lui, nu întrece în inventivitate hârţogarii de la minister când e vorba de taxe. Statul merge cu primarul cum merg ţiganii cu ursul. Primarul este o slugă care se crede stăpân, slugă împlinită, stăpână pe extinctoarele şi cheile instituţiei.
Statul preferă oraşul, acolo concentraţia de indivizi e mai mare. Numai că la noi s-a întâmplat o ţeapă calitativă, satul s-a mutat la oraş, deci oraşul se cheamă mai multe sate cu acelaşi primar. Oraşul este o anomalie istorică, un cuib unde s-au adunat oamenii ca să mănânce, să se mănânce mai bine. Ciclop istoric, statul naşte pui vii la fel de monstruoşi: găini care (se) ouă de două ori pe zi, plop care face pere, răchită hibridă care oferă micşunele, verze record şi secretare dedate la muncă, însărcinate cu şefii lor din raţiuni de serviciu. Tăiaţi filmul, că lezează republica! Statul e coercitiv, că de aceea este stat: îi caută pe taţi în acte, pe mame în trecutul lor genetic, pe copii la verbele neregulate. Rolul presei, o frecţie la o limbă de lemn, e inutil, ca al evanghelizatorului în ceaunul tribului: nu poţi să-i înveţi pe canibali la pufarine sau vată pe băţ. Statul are vocaţie de jandarm, practică tunul cu apă şi tuşeul rectal. Are fitilul scurt, explodează din te miri ce: miliţia, mireasa cu trese a tuturor românilor arată că la noi statul este în genere iute la mânie. De fapt, statul e o imensă cultură de testicule soldăţeşti, prăsită artificial atât pe graniţă, cât şi în interior. Un guvern totalitar care reglementa până şi ritmul de creştere al sânilor prin pastile obligatorii. Statul dictează tot, deci şi istoria, un mezelic. În caz de abatere de la discursul unic, statul îşi întinde mâna şi te ia rapid şi fără cuvinte, ca un pipi de noapte. Cenzura e manierismul fatal al tuturor guvernelor pe moarte, ultimul lor copil în care-şi pun aiurea nădejdile.
Menajul stat-justiţie seamănă mai mult cu un divorţ acceptat. Dreptatea umblă mai mereu cu capul spart şi legată la ochi, că acolo a bandajat-o statul, din diversiune. Punctele de vedere ale statului sunt infailibile. Statul violează legea, apoi îi schimbă numele în ordonanţă. Discursul ordonanţelor sunt îndeajuns pentru a înţelege: statul te fentează discret pentru a trece el înaintea ta. Statul are un testicul supranumerar, de aici şi modul în care pune problema, de pe poziţia lui superioară. De-a lungul istoriei, s-a strâns atâta nedreptate, încât Apocalipsa se cere cu necesitate. Statul, ateu prin deprindere, ignoră sfârşitul istoriei, tarlaua pe care stă, ca dintele de porţelan caria. Statul este un vierme care roade inconştient trunchiul găunos al istoriei. După ce îl va fi doborât, va muri şi el, din lipsă de hrană. Statul are mare nevoie de eroi. Şi ce face istoria? Istoria îşi aşteaptă cuminte eroii să iasă de la duş, apoi îi usucă, îi ambalează şi-i îngroapă de vii în uitarea noastră. Istoria - minciună fosilizată, istoricii - canibali ai trecutului.
După beţia epocii de aur, ielele patriotismului, cârne, ne privesc mahmur, erecţie patriotică nu mai au astăzi decât nostalgicii, mai precis cei care atunci au avut şansa să fure mai bine. Statul nu-şi cumpără bătrâni, că, oricum, are destui şi, în plus, şi-au trăit traiul. Ei nu pricep un lucru clar: comunismul a fost legat în serie, capitalismul în paralel, aşa că tonele de nechezol băute în aşteptarea unei cafele mai bune au anulat definitiv gustul pentru ea. Şi, oricum, statul i-a deprins să gândească practic: e mai aproape cimitirul decât lumea ailaltă, aşa că prindeţi gropi cât mai sunt!
Bulgakov şi resemnarea filozofică a esticilor vizavi de greul istoriei: „Cu cât e mai rău, cu atât e mai bine”. Statul se află într-o contradicţie flagrantă cu artistul. Artistul e cel mai periculos, căci are gura spartă şi în gură adevărul. Statul ştie că artistul e sensibil la dovezile de stimă, de aceea, pe care îl poate cumpăra, îl întărâtă asupra colegului de muză. Statul are oroare de pletoşi şi O.N.G.-uri, dacă ar putea, i-ar sugruma pe toţi rockerii ieşiţi din jaketa lui Elvis.


Vulg şi vulvă. Statul calculează aprioric şi gândeşte reducţionist: soldatul e glonţ, măcelarul carne, vaca balegă, preotul mărunţiş, pictorul tempera, judecătorul sugativă, strungarul menghină, solistul microfon, poliţistul semafor, femeia e o unitate de prestări servicii - un pistol cu coapse - bărbatul e carne de tun, copilul un urlac preţios - viitor factor de producţie -, pensionarul, un inutil care mănâncă şi bea de ciudă, un aparat retro-casnic. Pe stat nu-l doare dacă ţi s-a furat biciclul, ghinionul tău, au pierdut alţii mâini şi picioare în războiul de reîntregire! Statul te umple de tot felul de daruri: te duci la spital pentru un guturai şi vii acasă cu copil în braţe şi cu regina ploşniţelor în geamantan. Statul se teme de război doar dacă l-ar pierde. El stă frumos în graniţele sale, şi toarnă prin difuzor, în urechile publicului, otrava dulce a promisiunii.
De la stat s-au învăţat cele mai adânci cuvinte: ce se taie, nu se fluieră! 
                                  

                                    



Dracul
E rece, atonal, ahtiat după revoluţii, îi umblă pe mai-marii lumii spre progres, fumigena în care se ascunde. Împărat al muştelor, tomberon universal al strâmbătăţii, filosof al nimicului, se înfruptă din ruturile noastre, mizează enorm pe trup, sabotorul natural al sufletului. Ţine slujbe pentru bolnavii de ghinion, apoi îi loveşte cu damblaua norocului. Dracul nu e nici ateu, nici mason, nici liber-schimbist. Dracul e drac, adică unul care se crede Însuşi Dumnezeu. Cu aşa paranoie, întâlnită pe culoarele pestriţe ale Psihiatriei, nu e de jucat, trebuie să te pui în gardă, nu să îl conteşti, superior, luându-l drept bau-bau folcloric. Dracul e drac, forţă cosmică teribilă, şi dacă-ţi dă una, bine că nu e de capul lui, te lasă lat, cu toate sistemele tale anti-efracţie, cu tot miştoul tău de tip sagace. Un îndemn cuminte ar fi să nu-l zgândări, unii, pentru a trece puntea se fac chiar şi fraţi cu el.
Natura detestă golurile, îi repugnă vidul. Şi în chestiunile spirituale e la fel: dracul, unde găseşte un gol îşi plantează bocancii. Are undiţele aruncate în lume, nu se grăbeşte, are balta peşte. O întrebare legitimă e de unde atâta, cum de mai rezistă neamul omenesc. Ne vrea tuturor capul pe tipsie, are una pentru fiecare, călău al omenirii, aruncă sticlă spartă pe cărările prorocilor. Dracul are un registru colosal de intimidări, ne ştie foarte bine, că pe noi lucrează, noi, materia lui primă. Geambaş de suflete, cămătar perfid, dracul practică trocul şi dobânda naturală. El dă puţin, apoi te ia cu totul, cu pantofi, costum, cravată, să te anihileze în malaxoarele lui cosmice. Mai mult decât oricine, dracul jubilează gloria morţii fizice, parcă ar fi un pariu câştigat mereu cu istoria. A murit bogatul nemilostiv? De acum dracul e ruda cea mai apropiată a mortului, sau, cum se spune, l-a luat dracu’! Face contrabandă cu claruri de lună, le suceşte minţile poeţilor, îi face să se împuşte de disperare, de vid burghezo-moşieresc, cu toate că unii dintre păcăliţii aceştia au casă, masă, şpriţ, ţigări, adică tot ce le trebuie.
Paricopitat suprem, i se spune diavol, să fie mai acceptabil, dar el tot drac rămâne. În cârca lui tare, de hamal răzbunător, vai, ce nedreptate, se aruncă toate nedreptăţile săvârşite, de fapt, de către oameni. Demn de tot dispreţul, e în toată asuprirea, în lanţ, în bici, în tot ce prisoseşte unora şi lipseşte altora. Anomalie originară, căderea lui a antrenat Big-Bangul, adică gravitaţia, adică prăbuşirea. Maestru al butaforiei, îi arestează postmortem pe stăpâni, îi împăiază-n chip de slugă, se asigură prin degustare de calitatea pucioasei, face de gardă la fiecare Sodomă. Suceşte verbele, le pune la negativ, îl pune pe a avea rege peste a fi. Pizmaşul grotesc al diversităţii, uniformizatorul, totalitaristul, dracul e contabil şef peste tigve şi ciolane, moartea ţine cu el. Cu coarnele rupte în răbdarea de beton a vreunui sihastru sau a unei soţii bătute, lupta cu dracul se sfârşeşte doar la groapa omului. E mare patron, cu slugi, păcatul lucrează pentru el, în antrepriză. Pentru drac omul e aproapele lui dar numai în sens comercial, clientul. Dacă n-ar mai fi oameni, dracul ar tâmpi de singurătate, ar muta planete dintr-un sistem în altul, să nu se atrofieze. E imun la factori externi, nu fuge nici cu tămâie originală, de la Athos, nici cu usturoiul căluşarilor.
Dracul are şi el sinaxarele lui, pline de canibali, de dictatori, de vlădici suficienţi, permanenţi, absolut inamovabili, necesari. Grafoman cronic, notează tot, el e generalul răutăţii, adică răul în totalitatea lui. Dracul nu moare pentru că îngerii, inclusiv cei răi, nu mor. Mai mult, există un acord tacit între drac şi moarte, mijlocul lui preferat de transport fiind dricul, acea mocăniţă funerară cu tampoanele în Iad. Chiar şi după decretarea oficială a veşniciei, după Judecata de Apoi, el va fi mai viu ca niciodată, salahor al sentinţei finale, expert în mentenanţa imenselor rafinării, numite în popor cazane, pline cu blestemaţi. Atunci drepţii, de sus, de la umbră, vor mai striga un aliluia.