BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

23 mai 2011

Îndemn la simplitate

 ...preluat de aici: http://foaienationala.ro/indemn-la-simplitate-de-ernest-bernea.html




Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s’a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s’a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om “o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuiesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente, ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Viata interioară a omului a avut toate aparențele unei creşteri adevărate; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică,ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebuie să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicația. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de înțeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la “starea naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtutilor ce-o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,
înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in viată, a fi în viată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

LA VÂNAT DE OAMENI

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu viata.

OMUL “CIVILIZAT”

Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului, devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor; omul “civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că “nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

LIBERTATI ŞI LIBERTATE

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.
O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentru că omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie;  libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

RÂSUL DURERII

Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi, desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.
Unii oameni râd în fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta,  nici n’o acceptă nici n’o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiti de omenie.
Altii râd cã n’au ce face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

DE LA HUMOR LA BATJOCURĂ

Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire posztivă asupra vietii lăuntrice.
Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viatã.
Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest BERNEA
(din volumul “Indemn la simplitate – Mãrturisiri ptr. un om nou”
Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

10 mai 2011

Grigore VIERU, poezii

 

 
 Autobiografică

Mama mea viaţa-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.
Mama mea viaţa-ntreagă,
Stând la masă, ea şi eu,
Se aşază între mine
Şi Preabunul Dumnezeu.
Oh, şi crede-aşa într-însul,
Că-n albastru văzul ei
Chipul lui de pe icoană
Se străvede sub scântei.
Şi eu ţin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgâlesc.









































Nu, nu mi-e totuna

Nu, nu mi-e totuna,
Dacă vii, dacă nu –
Eu strig soarele, luna,
Dar voiesc să vii tu.
Nu, nu mi-e totuna,
De-i mult dor, de nu-i mult –
Eu vorbesc cu furtuna,
Dar pe soare-l ascult.
Nu, nu mi-e totuna,
Dacă eşti sau nu eşti.
În tăcerea mea una
Ară şapte nadeji.


           De ce-ai fi tristă

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila,
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda,
Cum smulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista, chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


 Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă!
Măicuţa mea: grădină -
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!
Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă!
Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă!
O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă!


 De ce-ai dat, Doamne?

Copiii lesina, nu-i bine,
Si moarte picura din nori.
Si chiar izvorului ii vine
Un fel de greata uneori.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsa mila ori e muta,
Iar crucea de la piept e joc.
In moarte tot mai multi se muta,
Vazand ca-n viata nu au loc.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!


Dorul și limba

Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.
Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.


Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

 




3 mai 2011

Cuviosul Moise Arapul

Tulburătoarea poveste a uneia dintre cele mai mari convertiri consemnate în Istoria Bisericii



În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.
Deci, Moise, făcând tâlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sânge a vărsat şi a săvârşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tâlhăreşti ale lui se povesteşte şi aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecând Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întâmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.
Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mănăstire la biserică, zicând fraţilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?”. Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost căpetenie de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dânşii, dar şi alţi tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tâlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.
Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.
Mergând în schit la cuviosul Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lângă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării stă lângă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorându-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.
Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: „Caută spre apus”.
Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gâlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: „Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort. Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te”.
Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.
Sfântul ajungând vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculându-se, a ieşit din chilie, vrând să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, şi, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit şi au zis: „Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.
Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicându-le: „Să postiţi toată săptămâna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întâmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănânce puţină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, şi aflând toţi nobila lui purtare i-au zis părinţii înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, dar ai împlinit-o pe cea a lui Dumnezeu”.
Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârşit dintr-înşii?”. Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecând mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rânduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?”. Ca şi cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dânsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieşi afară”.
El, ieşind şi stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit şi când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, şi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.
Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinţii?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (cf. Psalmi 76, 4).
După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: „Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânşii: „Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.
El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.
Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din „Vieţile Sfinţilor” pe luna august, ziua 28)

Rugăciune găsită în buzunarul unui soldat rus necunoscut, căzut în timpul celui de-al doilea război mondial

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut. La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?
Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

(„Noii Martiri ai pământului rus, vol. II, Schitul romanesc Prodromu, Sfântul Munte Athos)

Legile nescrise ale avortului

Pr. Savatie Baştovoi



Nu cred în statistici şi în sondaje televizate. Prefer realitatea. O realitate pe care o descopăr cu ochii mei, cu urechile mele şi cu mintea mea. Am dreptul să trăiesc astfel? Am dreptul să vorbesc despre realitatea mea? Dacă da, ascultaţi-mă.
Voi deschide o pagină tristă a vieţii noastre, aceea a trăirilor ascunse, a remuşcărilor, a secretelor de o viaţă. Voi vorbi despre avorturile secrete, pe care numai preotul le cunoaşte.
Ştie cineva câte femei avortează şi ce simt după aceea? Au, oare, „sondorii” de opinie acces la secretele femeilor care au avortat? Ştiţi oare că multe dintre femei avortează fără ştirea soţului, sau avortează în urma unei relaţii extraconjugale? Credeţi că această categorie de femei se descoperă celor care fac sondaje şi studiu de caz pe victimele avortului? Fiţi siguri că nu.
Urmăreşte cineva traiectoria femeilor care au avortat?
Am şi eu, ca preot, o statistică asupra avorturilor. Mai bine zis asupra urmărilor acestuia. Nu este neapărat o fatalitate ceea ce voi spune, nu este un blestem, Doamne ,fereşte, ci o constatare a mea dedusă din taina spovedaniei.
Am constatat că femeile care au avortat, căsătorite fiind, au o mare probabilitate de a divorţa sau trăiesc într-un scandal continuu în propria casă. Cele care au avortat până la căsnicie, se căsătoresc mai greu sau nu se mai căsătoresc deloc. Copiii care se nasc dintr-o femeie care a făcut avorturi, care nu au fost urmate de pocăinţă, se întâmplă să sufere de boli incurabile, care pot surveni în adolescenţă. În sfârşit, femeile care au avortat fără părere de rău ajung singure la bătrâneţe, murind printre străini.
În plus, femeile care avortează sunt condamnate să oscileze între depresie şi cinism.
Repet că această impresie pe care mi-am făcut-o urmărind sute de cazuri ale femeilor de toate vârstele, nu este o fatalitate, ci un fel de lege nescrisă a vieţii. Vreţi să o verificaţi pe propria piele? Nu avortaţi!

Scrisoare către un frate căsătorit




Dragul meu frate! Aş vrea să îţi expun propriile mele vederi asupra temei care te preocupă, adică asupra feluritelor probleme ale vieţii de familie. Amândoi avem experienţa respectivă, fiindcă şi eu am fericirea de a avea familie, şi încă una mare. Ca atare, cred că vei primi cuvintele mele nu ca pe o predică lipsită de temei şi seacă, ci ca pe nişte cuvinte de dragoste şi înţelegere, al căror scop este să arate căile de rezolvare a problemelor create de căsnicie.
Se ştie că şi oamenii credincioşi au parte uneori de căsnicii nefericite. Începând căsnicia, cei tineri, care au frecventat din copilărie şcolile de catehizare şi au avut duhovnici, care nu s-au depărtat nicicând de Biserică, se ciocnesc cu greutăţi, mai ales după doi-trei ani de viaţă in comun.
Importantă este şi problema relaţiilor intime şi a naşterii de prunci. Aceasta este o problemă foarte arzătoare atât din pricina mulţimii părerilor legate de ea, ce uneori sunt diametral opuse, cât şi din pricina ciocnirii dintre cele două categorii de judecăţi pe care le emit teologii in această privinţă. Există printre ei unii aspri şi neînduplecaţi, care subliniază că scopul căsătoriei este exclusiv naşterea de prunci şi interzic apropierea intimă.
Există şi unii mai cu pogorământ, care au experienţă familială personală sau care au ajuns la o anumită maturitate duhovnicească în urma vieţii de nevoinţă din mănăstire, şi care îi primesc pe cei căsătoriţi cu dragoste şi cu înţelegere.
Crede-mă, frate, că în zilele noastre avem teorii îndeajuns. S-a scris mult, prea mult. Tema aceasta a fost analizată de scriitori, de teologi talentaţi (clerici şi mireni), şi totuşi nu există acord în privinţa practicii legate de problemele acestea. Această mulţime de păreri nu numai că nu oferă un ajutor real, ci, dimpotrivă, încurcă mult lucrurile şi otrăveşte viaţa celor căsătoriţi.
Ca atare, trebuie să luăm aminte cu osebire la glasul mângâietor al Bisericii, care vorbeşte în primul rând prin duhovnici, şi totodată să citim articolele şi cărţile care dau soluţia corespunzătoare pentru fiecare caz în parte. Trebuie remarcat că una şi aceeaşi problemă nu admite una şi aceeaşi soluţie pentru toate perechile de soţi sau, mai bine zis, există multe metode de rezolvare a ei.
Reflecţiile care urmează, frate, nu dezleagă cele ce sunt de nedezlegat, dar nici nu toarnă gaz pe foc. Ele nu fac decât să atingă anumite probleme pe care poate ca ţi le-ai ridicat din pricina altor păreri nechibzuite şi imprudente.
Îţi amintesc că ideile acestea sunt pur personale, şi tu poţi să le respingi liniştit dacă le vei găsi lipsite de fundament sau potrivnice rânduielii tale duhovniceşti. Mai întâi de toate, nu vreau să ridic înaintea ta noi probleme. Iartă-mă că scriu la repezeală. Nu uita că în casa unui tată cu mulţi copii nu există linişte niciodată din pricina mulţimii treburilor, şi că vremea care îmi stă la dispoziţie este foarte limitată.

Îţi scriu cu dragoste şi nădăjduiesc că dragostea ta are să mă ierte.

1. Cei ce au ales viaţa de familie au luat asupra-şi o mulţime de îndatoriri. Ei îşi îngreunează calea către rai printr-o mulţime de cotituri, iar cei necăsătoriţi, dimpotrivă, se caţără pe cărări de munte. Soţii sunt legaţi prin dragoste. Aici ar trebui spus, probabil, că de obicei creştinii se cunosc prin mijlocirea cuiva. Ca atare, până la cununie simţămintele pe care le nutresc unul faţă de celălalt nu apucă să se dezvolte. Asta înseamnă că însăşi căsătoria trebuie să cultive dragostea, nu să o răcească.

2. În căsătorie se cere de la amândoi soţii discernământ. Din păcate, foarte des căsnicia face viaţa soţilor întunecată, pentru că amândoi au primit o educaţie care le-a pervertit percepţia şi conştiinţa. Aceste perechi divorţează repede.

3. Mulţi îşi fac impresia că legătura căsniciei înseamnă numai plăceri trupeşti şi nimic mai mult. Oamenii de acest fel nutresc un anumit dispreţ faţă de cei căsătoriţi. Purtarea lor stârneşte tulburări cumplite în sufletul familistului, care trebuie să mai ducă şi această cruce a muceniciei duhovniceşti.
În căsătorie este de neîngăduit să vorbeşti cu uşurinţa despre plăcerile trupeşti interzise. Nu vreau să spun prin asta că cei căsătoriţi sunt neînfrânaţi sau nesăţioşi. Şi ei au frână duhovnicească, şi se înfrânează. Totuşi, nu le vine uşor să vorbească de o înfrânare suplimentară care poate să se prelungească ani de zile. În atare caz, începem să căutăm ceva în afara căsătoriei. Lucrul acesta îl înţeleg şi la afirmaţia aceasta ar putea subscrie majoritatea oamenilor căsătoriţi, care adesea au de înfruntat ispite mai puternice decât monahii. Eu presupun că un creştin înţelept va pune început bun dacă va petrece în înfrânare vremea posturilor. Aceasta îl va ajuta mult în viaţa duhovnicească.

4. Răsplata căsătoriei e naşterea de prunci. Există însă perechi cărora lucrul acesta nu le stă în putinţă. Cine poate rezolva chinuitoarea problemă ce se ridică înaintea acestor oameni: le este îngăduit sau nu să aibă relaţii intime? Nu cumva ar trebui să-şi trăiască viaţa conjugală in abstinenţă? Mie îmi vine foarte greu să accept asemenea idei extremiste. Eu văd că aşa ceva este cu neputinţă, cel puţin pentru majoritatea covârşitoare a celor căsătoriţi.

5. Nu este cu putinţă ca aspectele delicate ale vieţii de familie să fie rezolvate de o terţă persoană. Un sfat bun din partea prietenilor poate duce la evitarea unor situaţii tragice şi penibile. Totuşi, tendinţa unora de a da sfaturi fără să li se ceară este cu totul inacceptabilă şi trebuie să i se pună frâu. Aici se întâmplă de obicei următoarea greşeală: tuturor li se dă unul şi acelaşi sfat, uitându-se că în lume nu există doi oameni identici, cu caractere identice şi cu nevoi identice.

6. Căsnicia creştină trebuie să fie solidă. Mă tem că unii oameni lumeşti ne întrec în dragoste, adică legătura dintre ei este mai strânsă decât la noi, creştinii, care adeseori suntem nepăsători şi indiferenţi.

7. Nu are nici o însemnătate considerentul că trebuie să avem copii pentru a rezolva problema demografică a ţării. Nici un părinte nu gândeşte în perspectiva aceasta, adică nu face copii pentru a înmulţi populaţia ţării sau ca ei să servească în armată şi să asigure apărarea Patriei. Aşa ceva pot spune numai burlacii, nu familiştii, care cred că viaţa în căsnicie are ca scop naşterea de prunci pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu şi totodată propria lor voie. Şi alte pricini pentru naşterea de prunci nu sunt.

8. Multe lucruri care s-au scris despre căsătorie sunt nereuşite, fiindcă argumentaţia lor este şubredă şi lesne de răsturnat prin critică. Autorii lor folosesc pasaje din Sfânta Scriptură şi din Părinţi care nu se potrivesc temei acesteia. Experienţa lor este numai intelectuală, ei pur şi simplu se străduie să-şi găsească o bază în textele sfinte.
Iată un exemplu: un oarecare autor ajunge la concluzia că fiecare creştin care din vina sa nu are mulţi copii este supus pedepsei veşnice, fiindcă în iad ajung nedrepţii şi păcătoşii. Bineînţeles, potrivit Scripturii, acolo vor merge cei nedrepţi și autorul dă numeroase trimiteri la texte cunoscute.
Problema este numai în a găsi pasaje care să-i osândească pe cei ce nu au mulţi copii sau care să interzică relaţiile conjugale în căsătoria fără copii. Noi ştim că acestei teme nu i-au fost consacrate prea multe pasaje (scripturistice sau patristice - n.tr.).

9. Interesul Bisericii ca soţii să aibă mulţi copii este pur teoretic, şi ca atare ea nu obligă perechile cununate să aibă neapărat mulţi copii. Cred că nici circularele nu rezolvă problema. Ele creează la cei care le concep impresia că au foarte multă empatie faţă de cei căsătoriţi, în timp ce rezultatul este nul. Avem nevoie de fapte, nu de teorii.

10. Când clericul este invitat într-o familie pentru a discuta problemele naşterii de prunci, el trebuie să fie foarte chibzuit. Nu poate cere de la soţi ca ei să aibă un copil sau doi, iar după aceea să se oprească.
Pe de altă parte, este aberant ca el să-i sfătuiască să facă zece copii, afirmând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Părerea pe care mi-am format-o eu este că în primul rând soţii sunt datori să rezolve împreună problema naşterii de prunci.
Astfel, ei vor întâmpina împreună atât bucuriile, cât şi necazurile ce vor veni. Când un soţ îl sileşte pe celălalt, atunci nu mai este dragoste, chiar dacă în familie sunt mulţi copii. Şi, dimpotrivă, când copiii sunt aduşi pe lume ca urmare a rugăciunilor fierbinţi şi a dorinţei părinţilor, totul se schimbă. Acesta este cazul ideal.

11. În ce priveşte cazurile când cupluri credincioase se tem să aibă mulţi copii din pricina dificultăţilor economice, eu cred că aceste dificultăţi se rezolvă pe măsura creşterii duhovniceşti a soţilor, şi încrederea lor în Dumnezeu se înmulţeşte odată cu al doilea copil, cu al treilea şi aşa mai departe.

12. Există multe perechi credincioase care ajung în situaţii nedescris de cumplite numai şi numai fiindcă n-au găsit încă omul care să le înţeleagă şi să le scoată din încurcătură. Acestea literalmente se istovesc şi deseori ajung la deznădejde deplină.

Încheind această scrisoare, în care sunt expuse doar câteva păreri asupra căsniciei şi naşterii de prunci, m-am gândit că unii le-ar putea interpreta greşit. Cei ce examinează problemele vieţii conjugale din punct de vedere pastoral vor fi, cred, de acord cu mine. Ne e uşor să rezolvăm diversele probleme ale căsniciei după una şi aceeaşi reţetă. În realitate, astfel nu facem decât să-i încurcăm pe oameni. După cum nu pot fi vindecate toate bolile trupeşti cu aspirină, nici în problemele căsniciei nu se pot rezolva toate după aceeaşi reţetă.
Acum, când închei scrisoarea, din camera vecină se aude cum unul dintre fiii mei cântă, altul strănută, zăcând la pat cu gripă, trei fiice cântă în cor într-o altă cameră, iar maşina de cusut ţăcăne în cabinet. Poate că imaginea aceasta îţi va plăcea, poate că va băga în tine fiori. Toate acestea sunt peripeţii ale vieţii de familie. Fii sănătos!

Cu dragostea lui Hristos,
preot Dionisie Tatsis

Konita, octombrie 1992.


OSTROVUL, după ce S-a aprins Lumina


...de Marius Iordăchioaia




Huruitul roabei s-a oprit.
 
Părintele Anatolie îşi ridică privirea...
  
Ochii îi lucesc stins. Precum cărbunii uzi
din mineralierul eşuat...

Priveşte departe...
E vremea...

E vremea ca nebunul lui Hristos
să intre
în viaţa mea nebună.

E vremea să murdărească clanţele
de la uşile rătăcirilor
şi îndoielilor mele...

Să mă întrebe
de ce viaţa mea
îl ucide pe Abel...

Să-mi arunce în cale bârna
din ochii mei..
 
Să se aşeze atât de aproape de mine,
încât plânsul căinţei lui
să curgă
prin gândurile mele...
 
A venit să mă dezbrace de furia neputincioasă a acestei lumi,
să-mi arunce în gheenă,
dracii
din pantofi...
 
..şi trupul ghiftuit ca o plapumă moale...
Să-l privim cum se zbate şi se înneacă
în apele despătimirii. Cum redevine
unda lor...

În întunericul inimii mele
mă învaţă să desluşesc,
printre miraje,
INSULA lui DUMNEZEU...
 
Şi ruga lui
e o luntre;
bătăile inimii sale,
o pereche de vâsle:
metania lacrimilor fierbinţi,
o cale... îngustă ...
 
Acolo
a coborât cu mine
în adâncul spaimelor mele..

Am ieşit cu feţele murdare
de funinginea celei
mai înalte
mândrii....

...care i s-a zbătut ca o fiară
în braţe
până a reuşit
s-o închidă
în
coşciugul lui...
Apoi,
deodată,
Lumina fiinţei
lui
s-a făcut
orbitoare...
 ...................................................................

Huruitul calculatorului s-a oprit.

Ultima imagine
se descompune în memorie
ca o ninsoare pe Marea Nordului:
cu pleoapele strânse,
cu mâinile adunate pe pieptul osos ca
o insulă stâncoasă,
în cămaşa de dormit
noaptea dintre vieţi,
părintele Anatolie
s-a întors,
prin Cer,
în film...

Plâng, singur, pe un chei al sufletului...

Mi-e dor
de nebunia ce-mi
îmblânzeşte viaţa..

Mi-e dor de călugărul care,
trăgând clopotele,
chema Adevărul
în mine...

Lângă barja plină de păcatele mele,
i-am găsit roaba ...
Iar în
ostrovul inimii,
rezemată de zidul chiliei
mi-a lăsat
lopata lui de fochist:

deşertându-mi păcatele
în cuptorul Crucii,
să încălzesc lumea
cu iubirea lui Hristos...
 
sfârşit