BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

28 septembrie 2010

Toamnă cu dor

...de Romeo Morari

 

 Miros încă a toamnă dezmăţată
   Aceste gânduri calde când iţi scriu.
       Nici tu nu vii, nici nu mă laşi să viu...
    Te mai ştiu, oare, cea adevarată?...

     Rememorez, mă zbat între extreme,
     Mă tem de vorbe, le rostesc precaut
       Şi-apoi pornesc din nou ca să te caut...
     Da, te aştept, iubito, nu te teme.

      Miroase înc-a pajişti prin artere,
         A fân cosit şi-a-nvăluiri de ape...
         Miroase-a clipa când erai aproape...
     Cât te iubesc!
        Iar restul e tacere...

 
Leonard Cohen - Dance Me To The End of Love
 

26 septembrie 2010

„Zoia cea de piatră”

...o minune din zilele noastre a Sfântului Nicolae
...articol apărut în numărul 16 al revistei Familia Ortodoxă.


Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.
Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.
Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.
Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.
De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.
Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.
Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”
Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.
Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.
Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.
Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.
În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.
Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

...cu vers şi cântec despre...

...patrie, patriotism... săraci şi bogaţi...  "politică"...


 
Victor Socaciu - Opinia mea
 
Vasile Seicaru-Actorul
 
 
Victor Socaciu  - Caine schiop
 
 
Victor Socaciu - Stefan catre Daniil Sihastru

 

  
Victor Socaciu-O singura Putna





25 septembrie 2010

24 septembrie 2010

...pildă

...din viaţa Sf. Siluan Athonitul


În seara asta am fost la Sfântul Maslu. Unul dintre părinţii slujitori a ţinut să amintească faptul  că  astăzi l-am prăznuit pe Sf. Siluan Athonitul. Ca urmare,  părintele  ne-a  povestit   o   întâmplare  din viaţa sfântului. Într-una din călătoriile sale cu trenul, în compartiment, un tovarăş de drum îl îmbia cu ţigări. Sfântul Siluan îl refuza politicos, celălalt insista. Renunţând acela, s-a ridicat spre a merge să fumeze singur. Sfântul i-a pus în vedere să spună şi o rugăciune înainte de a-şi aprinde ţigara. Omul a stat pe gânduri şi i-a răspuns că aşa ceva nu poate să facă, nu se cuvine să stea rugăciunea înaintea aprinderii unei ţigări. 
Şi uite-aşa... s-a luminat călătorul. A înţeles că bine ar fi să nu purcedem la îndeplinirea niciunei fapte înaintea sau în urma căreia nu putem să spunem o rugăciune.

Pentru rugăciunile Sfântului Siluan Athonitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

16 septembrie 2010

Statisticile vorbesc: libertinajul sexual şi perversiunile conduc la cancer







...articol preluat din revista FAMILIA ORTODOXĂ, nr. 8/2010
...de Virgiliu Gheorghe

...nedumerire: Să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu înţeleg cum (dacă este adevărat) relaţiile sexuale pot constitui un factor de risc în apariţia cancerului. În primul rând, mă gândesc că Dumnezeu nu le-ar fi lăsat dacă ne puteau face rău. Şi dacă, într-adevăr, ar putea constitui un pericol, revistele pentru tineri sau revistele de specialitate, mass-media, în general, nu ar fi amintit despre ele? Cancerul este o boală cumplită, de aceea nu cred că avem voie să speriem pe cineva informându-l greşit, după cum ar fi de neiertat să nu-i prevenim pe tineri.

 
Valeriu Sterian - Vino Doamne


Revistele de specialitate din România nu sunt nici ele atât de obiective pe cât ni se pare nouă. De comunism am scăpat, dar nu şi de obedienţa, mediocritatea şi prostia care guvernează adesea mediile de informare. Atâta vreme cât politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a ONU şi a UNESCO sunt favorabile avortului, masturbării şi în genere tuturor mijloacelor care împiedică naşterea de copii, e de asemenea firesc ca instituţiile mediatice de la noi, atât de supuse intereselor globale, să se ferească a spune adevărul. Situaţia nu este specifică României. Totuşi, spre deosebire de ţara noastră, în Occident studiile de specialitate scot la iveală adevărul. Numai că şi acolo mediatizarea este ca şi inexistentă, din cauza aceleiaşi politici anti-viaţă pe care o practică organismele mondialiste şi presa care le deserveşte.
În primul rând, trebuie să facem diferenţa între legătura trupească dintre soţ şi soţie în contextul relaţiilor conjugale şi relaţiile sexuale petrecute în afara acestui cadru - desfrânarea, adulterul, perversiunile. În mod evident, relaţiile trupeşti fireşti între soţi nu constituie un factor de risc pentru apariţia cancerului. Relaţiile sexuale la care ne referim reprezintă un abuz, o perversiune, până la urmă un fel de cult al sexului, al unei genitalităţi scoase complet din contextul scopului său central - naşterea de copii. În cele câteva pagini ale revistei noastre e aproape imposibil să facem o analiză amănunţită a studiilor care vizează legătura între perversiunile şi relaţiile sexuale practicate în afara tainei căsătoriei şi apariţia cancerului. Dar vă putem ghida cumva în lămurirea acestei chestiuni.
În cazul bărbaţilor, trebuie să aducem în discuţie cancerul de prostată, acesta constituind a doua cauză de mortalitate prin cancer, după cancerul de plămâni. În S.U.A., spre exemplu, unul din 36 de bărbaţi moare din cauza cancerului de prostată. În aceeaşi ţară, se apreciază că în 2010 vor fi depistate în jur de 217.730 noi cazuri de cancer de prostată şi vor muri din cauza acestei afecţiuni în jur de 32.050 de bărbaţi. Urmărind creşterea incidenţei cancerului de prostată, studiile arată că unul din şase bărbaţi americani se diagnostichează cu cancer de prostată de-a lungul vieţii. Aceleaşi creşteri îngrijorătoare ale incidenţei şi a mortalităţii din pricina cancerului de prostată se înregistrează şi în Europa, Canada şi Australia. Şi este normală o asemenea răspândire a bolii, atâta timp cât relaţiile sexuale în abuz constituie un semnificativ factor de risc în apariţia acestei boli.
Cancerul este o boală gravă; o boală care, în cele mai multe cazuri, îl condamnă pe om la moarte. Dar până la cancer există o mulţime de alte afecţiuni provocate de pornografie, desfrânare şi perversiuni. În primul rând, am putea aminti scăderea imunităţii, căci aceasta atrage după sine o mulţime de alte boli. Pe urmă  ne confruntăm cu bolile neurologice şi psihice, care încep de la dureri de cap, slăbirea atenţiei, a motivaţiei şi a concentrării, labilitate psihică, tulburări emoţionale şi sfârşesc în depresii grave ce ajung în unele cazuri până la sinucidere. Există o mulţime de dereglări induse de aceste comportamente sexuale aberante. Căci, dacă în mod obişnuit excitarea sexuală şi actul sexual conduc la modificări masive ale activităţii hormonale şi nervoase când ele sunt exacerbate - nedesfăşurându-se în cadrele fireşti ale vieţii conjugale - vor conduce la dezechilibre grave  de natură organică şi neurologică.
Fericirea tinerilor din zilele noastre, plămădită din fantasme, e din ce în ce mai scurtă. Amăgăţi de visul colectiv  pe care-l întreţine televiziunea şi internetul, ei abia aşteaptă să "intre în viaţă", să se înfrupte din plăcerile produse de trupurile celorlalţi. Îşi fac pregătirea cu reviste, filme şi site-uri deochiate, pe urmă îşi încep viaţa de adult înainte să-şi termine bine pubertatea. Apar neliniştile, anesteziate cu băutură, droguri sau sex. Pe urmă se simt tot mai singuri, tot mai epuizaţi. Nici iubirea nu-i mai motivează, deşi sufletul lor o doreşte; nici dispoziţie de dragoste jertfelnică nu mai găsesc în anturajul decăzut în care au intrat. După câţiva ani de plăceri dezordonate, grijile, stresul şi bolile îşi cer drepturile. Firea îşi spune cuvântul. Fericirea, precum Fata Morgana, le-a scăpat printre degete. Şi cât este de greu să o iei de la început, când mintea e spurcată cu imagini ale păcatului şi perversiunilor, când trupul e epuizat şi bolnav! Omul nădăjduieşte încă, dar nădejdea sa are un sens numai dacă-l regăseşte pe Dumnezeu.


15 septembrie 2010

ROLUL IUBIRII ÎN PLĂMĂDIREA COPILULUI

...de Adriana Hâncean, psiholog
...preluat de aici: http://www.familiaortodoxa.ro/

Cu adevărat, noi, ca părinţi, suntem datori să asigurăm copiilor noştri un viitor cât mai bun – atât cât ţine de noi; iar când vorbim de viitor înţelegem că această lume şi această viaţă nu reprezintă realităţi ultime.
Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?
Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.
Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.
Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

 
Folk - Grupul Ecoul - Din copilarie
Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.
După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.
Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…
Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângelui ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.
În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.
Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

9 septembrie 2010

Thomas KINKADE

...cineva spunea că nu poate picta astfel decât un om fericit...