BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

22 noiembrie 2008

...cum să nu ne legăm pătimaş de oameni, de viaţă!?...












"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra!"; este un citat din cartea TREI CAMARAZI, de Erich Maria Remarque.
Ce putem face atunci când, trăindu-ne viaţa, ne obişnuim cu anumite trăiri şi cu tot ceea ce ne înconjoară şi toate, în cele din urmă, rămân amintire? Ne legăm sufleteşte de oameni, de locuri, de lucruri. Poate ne stă în obicei ca dimineaţa să privim pe geam şi să ne salute bucuros copacul de la fereastră. Şi intr-o zi, din cine ştie ce motive, nu mai este. Şi parcă ceva, adânc şi dureros, tresare în noi. Poate chiar nu l-am băgat în seamă niciodată şi abia acum observăm că el făcea parte din nimicurile existenţei noastre şi nu ne este totuna că, iată, a plecat aşa, fără să ne spună nimic, dus de cine ştie ce mână rea, care, uite, habar nu are că a aprins intr-o inimă o părere de rău. Era vorba de un copac. Şi doar ipotetic. Dar ce ne facem atunci când cu adevărat trebuie să ne luăm rămas bun de la locuri în care am lăsat o parte din viaţa noastră, de la oameni care au însemnat mult pentru noi? "Să te întâlneşti ca să te desparţi, asta-i viaţa, să te desparţi ca să te întâlneşti, ăsta-i cântecul speranţei!", citeam în Torente. Adevărat! Şi totuşi, există şi un timp al despărţirii definitive în această viaţă. Ce anume ne dă puterea de a le suporta pe toate? De unde îşi ia omul curajul de a merge înainte, ştiind că mâine se va mai întâlni cu astfel de clipe, în care simte că nu mai poate răbda, ajungând să-şi spună: " Dacă nu mor acum, nu mai mor niciodată!" De durere.

Dacă ne aşezăm aşa, ca bătrânii frumoşi, să analizăm, calm şi obiectiv, prin căte trece omul în viaţă, ne vom da seama că mai nimic nu este pentru totdeauna, deşi poate ca anumite întâmplări, la care uneori nici nu ne aşteptăm, care ne aduc în cale ceva sau pe cineva, ne-am dori să nu aibă termen limită al duratei în care vor sta în preajma noastră. Iar dacă o relaţie de rudenie, prietenie, iubire, se sfârşeşte, după un timp, cine e de vină? Şi dacă, iată, trebuie să plecăm în alt loc, în altă ţară, departe de cei pe care-i iubim, cui să reproşăm aceasta? Şi ce e mai greu, să ai de ales sau să nu existe nici o altă cale decât cea care se aşterne înainte, necunoscută, implacabilă, pe care nu ai vrea nici în ruptul capului să păşeşti?
Prea multe intrebări, nu? Pe cei care sunt deja sătui de aventura vieţii, mi-i imaginez surâzând ironic în timp ce citesc cele înşirate aici şi, blazaţi, poate vor gândi:" Eh, ce să tot batem câmpii, viaţa e viaţă, o trăim cum putem şi ajungem la capăt. Ce rost are atâta filosofie, ce să tot despici firul în patru? Doar tot în zadar este, viaţa nu te întreabă cum ţi-ar plăcea să traieşti. Pe unii îi paşte norocul, pe alţii... Dumnezeu cu mila...!"
Ştiu eu?
Pe mulţi i-am auzit spunând acestea, dar , privindu-i, m-am gândit că au îmbătrânit degeaba, in ochii lor nu poţi citi nimic, se uită la tine cu o expresie goală, nici bucurie, nici împăcare, nici răzvrătire, nimic. O banală resemnare, ai putea jura că astfel de oameni se aşază în barca vieţii, dar nu pun niciodată mâna pe vâsle, se lasă în voia curentului, unde i-o duce, i-o duce, dar din când în când îşi permit să izbucnescă:" Ce rost are! Mi-e totuna! Viaţa asta nenorocită!"
Însă viaţa asta are de dăruit, celor care o trăiesc cu toată fiinţa lor, şi multă frumuseţe!
Spuneam că suntem adeseori nevoiţi să părăsim pe cineva ori să fim părăsiţi de cineva. Dar şi părăsirea poate fi de mai multe feluri. Una temporară, care nu presupune ruperea definitivă a unei relaţii sau una din care plecăm cu gândul de a nu mai privi înapoi. Când luăm noi hotărârea, fiindcă o dorim, trecem mai uşor peste moment, dacă această despărţire a fost provocată de voinţa noastră, dacă însă este provocată de celălalt, printr-un comportament care ne afectează negativ, deşi am vrea să dureze, nu mai este atât de simplu să o accceptăm. Dar cel mai greu ne este atunci când cel drag ne trădează aşteptările, fie el părinte, frate, prieten ori iubit.
Poţi renunţa la un părinte, oricum ar fi el? Să închizi aşa... uşa în urma ta...pentru totdeauna...Să nu vrei să mai ştii nimic de el? Ori ca părinte la un copil? Aici lucrurile sunt mai complicate. Cel puţin aşa par...Veţi spune poate că depinde şi de părinte şi de copil, cum or fi fiind fiecare. Poate că sunt de evitat convieţuirile în comun alături de oameni lângă care viaţa devine un calvar. Oricum, există indivizi ce întorc spatele din egoism, neiubire, nepăsare...
Dar eu vreu să povestim despre situaţii în care suntem nevoiţi să trecem prin durerea clipei în care pleacă de lângă noi, aparent fără motiv, cel de care ne-am legat sufletul. Cum facem faţă? Unde evadăm? De ce ne agăţăm? Se spune că timpul le rezolvă pe toate, dar până trece timpul, noi avem de suportat tăişul durerii. Până când se va aşterne uitarea, nu ne suspendăm inima nicăieri. Dimpotrivă...suntem chiar mai sensibili şi le simţim pe toate mai acut. Ce-ar trebui să facem pentru a nu alege metode care ne distrug? Firea omenească e slabă şi alunecăm în prăpăstii care nu ne uşurează povara. Căci nu ne poate salva băutura, cu toată uitarea temporară pe care o induce, nici drogurile, nici nopţile pierdute, intr-un fel sau altul, prin cine ştie ce coclauri, nici relaţiile dubioase cu persoane străine de nevoile noastre...Şi-atunci, unde să căutăm alinare? Pe umărul cui, lângă cine, încotro s-o apucăm? Spre ce ne îndreptăm, puşi faţă în faţă cu o pierdere, fie ea de orice natură?
"A şti să pierzi e o adevărată artă!", zicea cineva. Dar cine îţi oferă diplomă de artist în acest domeniu? Sigur că trecând prin încercări de acest fel, se verifică limitele omului, dar nu e nicidecum o distracţie.
Spre cine se întoarce primul nostru gând într-un moment în care cerul se prăbuşeşte peste noi? Şi dacă tot cade cerul pe noi, n-ar fi cumva potrivit să privim chiar spre el? Să-l privim drept în faţă? Să aruncăm în el pumnii întrebărilor noastre care ne frământă, la care nu avem răspuns şi nici nu înţelegem de ce am fost aleşi să suferim ce suferim...Cum să ne dezlegăm frumos de orice trăiri minunate de ieri, fără să ne încărcăm cu ură, cu dorinţă de răzbunare, cu resentimente faţă de cei care le-ar merita, aşa cum înghionteşte primul gînd pe care îl simte omul crescând în mintea lui, după durerea provocată de alţii.
Iată ce sfat ne dă părintele Teofil Părăian în cartea "Gânduri bune pentru gânduri bune", folosindu-se şi sfinţia-sa de cuvântul sf. Isidor Pelusiotul, care zice că: " răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere. Dacă încearcă cineva să scrie pe apă, vede că nu rămâne nici-o urmă, oricât ar scrie, se astupă imediat linia pe care o faci. Răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere, să-l treci cu vederea. Şi sunt oameni, care neavând dragoste, sunt pomenitori de rău, sunt chinuiţi de pomenirea răului, de faptul că nu pot uita, nu pot uita un rău care le-a fost făcut de cineva. Ar trebui să avem în vedere credinţa lucrătoare în iubire, pentru a duce cu toţii o viaţă superioară, o viaţă liniştită, o viaţă plină de bunătate, pentru că unde-i iubire, e fericire, dar trebuie ca iubirea să fie mântuită, să fie salvată, să fie curăţită, să fie purificată. Nu e mai fericit omul ca atunci când iubeşte şi când se ştie iubit. Iubirea însă să ne-o dirijăm cu credinţa. Dacă simţim cumva nişte carenţe în sufletul nostru în ce priveşte credinţa şi iubirea, să cerem ajutorul cel de la Dumnezeu, conştienţi fiind că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi că numai Dumnezeu poate să împlinească ceea ce noi, cu puterile omeneşti, nu putem împlini."
Iată că dacă ne apucăm să descoasem cuvintele părintelui Teofil, vom înţelege că noi, cei care ne declarăm credincioşi, ar trebui să nu luăm deloc în seamă un rău, orideunde ar veni el spre noi, ci îmcărcându-ne cu iubire, să răspundem cu iubire, cu iertare, fiindu-ne mai degrabă milă de nedesăvârşirea celor care au îndreptat spre noi neputinţa lor în a iubi. Altfel, nu vom fi deloc mai presus de aceia, dacă le vom răspunde cu aceeaşi monedă.
Părintele Teofil iubeşte mult tinerii şi spune că la tinereţe oamenii sunt mai capabili de iubire decât la bătrâneţe, sunt mai proprii pentru iubire.
Aş vrea ca, ajungând aici, să relatez două amintiri despre tineri.
Prima întâmplare s-a petrecut cândva pe malul Begăi, în Timişoara. Este un loc iubit de toţi tinerii, indiferent de anotimp, de-alungul lui întâlneşti grupuri-grupuri sau perechi ce ţin companie râului. Eu însămi iubesc Timişoara în special pentru frumuseţea de pe malul Begăi sau Begheiului, cum îi spun timişorenii pe limba lor.
Era într-o primăvară, când omul simte nevoia să ia în braţe natura şi să se lase îmbrăţişat de ea. Eu şi o verişoară ne-am aşezat exact pe bordura canalului, cât mai aproape de verdele undelor, lângă sălciile plângătoare. Şi-au simţit nevoia să se aşeze lângă noi doi adolescenţi cu o chitară. Aveau plete, semn că erau rockeri, cum de altfel s-au şi prezentat. Din vorbă în vorbă s-au oferit să ne cânte la chitară. Au interpretat câteva acorduri dintr-o melodie a celor de la Mettalica şi apoi, brusc, şi-au adus aminte de Puştoaica lui Ovidiu Haidu. Au început să o fredoneze. Mai târziu, ne-au mărturisit faptul că ei scriu poezii. "Şi despre ce anume vorbiţi voi în poeziile voastre?", i-am întrebat noi. "Despre dragoste...", au răspuns ei scurt. Iar unul dintre ei a continuat, după câteva clipe în care a stat pe gânduri, privind lung în apă:"Scriem despre cum e să fii îndrăgostit de o fată şi ea să nu ştie, iar tu să nu-i poţi spune de teamă că nu vei fi crezut. Şi-atunci , strigi aşa, în neant, nimănui, TE IUBEEEEESC!"
Şi ca şi când s-ar fi ruşinat de acea mărturisire, s-au ridicat, au plecat şi nu i-am mai întâlnit niciodată. Însă am păstrat, ca dar de la ei, această frumoasă amintire, în care eu îi las, adeseori, să ridice un colţ al tainelor pe care le poartă un suflet de adolescent.
Altădată, la un film fiind, pe rândul din faţa mea se afla tot un grup de adolescenţi. Unul dintre ei era tare agitat, nu-şi găsea nicidecum locul. Îi tot povestea ceva celui de lângă el. Cum filmul nu începuse încă, se putea vorbi tare şi, vrând nevrând, auzeau şi cei din preajmă cele pe care şi le spuneau. Am remarcat că repetau des un nume: Laura. La un moment dat, o fată de vârsta lor a venit lângă cel fără astâmpăr. Era frumoasă, roşea mereu. Am auzit cum a întrebat-o dacă îi dă voie s-o sărute pe obraz. Fata i-a îngăduit, a roşit toată şi-a fugit val-vârtej. Băiatul s-a întors spre cel de lângă el, fericit cum rar am văzut pe cineva, şi repeta intruna:" Mi-a dat voie s-o sărut! Înţelegi, mi-a dat voie s-o sărut pe obraz! Mă, tu ai auzit, mă!"
Nu ştiu cât îl preocupa pe vecinul de scaun bucuria lui, dar eu, una, am aflat, aşa, fără să vreau, că şi băieţii au aceleaşi manifestări ca şi fetele, atunci când se cred neobservaţi.
Aşa-i la tinereţe! De-am putea să ne dăm voie să rămânem la fel mereu, până la adânci bătrâneţi, însă omul, cu timpul, devine convins că trebuie să se lase schimbat de viaţă. "Viaţa te schimbă!", zic toţi. Eu mă întreb, dacă tot ne schimbă, de ce nu ne face mai buni, mai veseli, mai încrezători, mai iubitori? Cine anume ne obligă să-i dăm voie vieţii să ne schimbe, să ne manipuleze, ca pe nişte biete marionete?
Dar, întorcandu-ne la întrebările de început, am să amintesc o părere a părintelui Arsenie Boca:" ...răutatea, fie a celui care o face, fie a celui care răspunde la ea cu răutate, este un rod al mândriei. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi a umplerii sufletului de răutate. Ce e de făcut? În momente de limpezime de minte, că sunt, să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău, care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem în noi ceva neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa şi nu dreptatea noastră, să căutăm, că mai este cineva care ne-ar mai putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat, căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Aşa începe smerita cugetare care normalizează mintea. Aceasta nu e o virtute a firii, ci e izvorul smereniei, e Harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărţi, nici de la îngeri, ci de la El să învăţăm că este blând şi smerit cu inima şi vom afla odihnă sufletelor noastre.
Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii duhovniceşti. Când însă ne mai adâncim sufletele şi acolo unde ne aşteaptă Hristos, la orice taină a Bisericii, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul de bântuielile mândriei. De la această experienţă începem să iubim crucea lui Hristos şi crucea noastră. "
Aşadar, ne va fi uşor să trecem peste dureri şi suferinţe îmbrăcându-ne în bunătate, iubire creştinească, iertare, încercând să purtăm ceea ce nu putem evita cu suflet mare, liniştit, cu credinţa că tot ce ne e dat să primim fără voia noastră putem să transformăm în bine, apelând la ajutorul Celui de Sus, iar minunile există şi au fost lăsate pentru noi. Şi ce minune poate fi mai mare decât aceea de a iubi, să iubim oricând, pe oricine, asemeni lui Dumnezeu, "a cărui dragoste, spune părintele Savatie Baştovoi, adesea ne sminteşte şi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa, pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste."( citat din cartea parintelui Savatie, "Dragostea care ne sminteşte")
Aşa am fost meniţi să iubim şi noi. Câţi reuşim aceasta? Dar cel puţin îl putem ierta pe cel care ne-a greşit, dacă se întoarce şi ne spune că-i pare rău şi are puterea de a rosti: "Iartă-mă!"? Doar şi noi vom fi greşind şi am avut ori vom avea nevoie de iertarea celuilalt şi a lui Dumnezeu.
"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra." De aici am pornit. Pe scurt, suntem îndemnaţi să trăim detaşaţi de toate, într-un fel sau altul liberi, primindu-le pe toate cu bunăvoinţă. Putem? Probabil că da! Avem la dispoziţie o viaţă întreagă spre a învăţa această lecţie. Frumos ar fi s-o mai putem lua încă o dată de la capăt, având experienţa atâtor ani. Mulţi zic:" Ei, de-aş fi de 25 de ani, cu mintea de la 40..." Tare sunt curioasă dacă am alege să trăim altfel sau am alege să facem aceleaşi greşeli. Desigur, unii gândesc că ar încerca să nu rateze anumite ocazii în care s-ar fi putut distra mai copios. Treaba lor!
Discuţia rămâne deschisă...De comentat e uşor, practica ne omoară...
Dar, orice-ar fi, este necesar sa nu uităm nici o clipă că, fără Hristos, noi singuri nu putem face nimic...


ANII TREC CA NORII
de Traian DORZ
Anii trec ca norii, perii-ncărunţesc,
vremurile-s altfel, totul e-n schimbare,
zilnic se preface tot ce-i pământesc,
numai Adevărul este-acelaşi soare.\
Iarba se usucă, frunza cade iar,
apa-şi face vaduri, altele intruna,
peste toate-n lume plânge-un " în zadar",
numai în iubire cânt-un "totdeauna".
Vara arzi în soare, iarna arzi în ger,
ce te-ncântă astăzi, mâine ţi-e povară,
toate apasă duhul, toate-l strâng ca-n fier,
numai conştiinţa sfântă e uşoară.
Toţi sunt ca şi tine: slabi şi schimbători,
cei aproape astăzi ţi-s departe mâine,
oamenii, ca anii-s aburi trecători,-
numai Domnul, singur, neschimbat rămâne.
Nu-ţi lega de nimeni inima acum,
ca să nu ţi-o smulgă ruperea ce vine!
Leagă-ţi-o de Domnul, lumea-i vis şi fum,
Singur El rămâne veşnic lângă tine!

...răspuns la o întrebare, găsit în cartea părintelui Constantin NECULA, "Provocările străzii"


















Cum să ne sfinţim viaţa, când trăim într-o lume atât de complicată?

Răspunsul părintelui:


Am să vă spun cum...Pe o baltă un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta... Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că-i atât de aproape de baltă, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrăneasca tubulatura florii.
Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, crează o undă. Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte drept în braţele ţântărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie... de vreo 24 de ore, cam cât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel care se blocase acolo, este izbăvit! Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!
Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!

16 noiembrie 2008

...despre artă şi artişti...citate din cartea PENTRU CĂ MĂ IUBEŞTI, de Noelle HENRY














"...sunetul desăvârşit este nedespărţit de nobleţea interioară. Meschinăria, invidia, ipocrizia, iubirea de sine, egoismul, lipsa de credinţă, se reflectă în timbrul unei vioare, al unui violoncel, al unui flaut, ca şi acela al glasului, şi produc o sonoritate aspră, metalică şi fără suflet. Nobleţea, sacrificiul, devotamentul, simplitatea, curăţenia, dau măreţia, adâncimea, substanţa, măduva, dulceaţa, calitatea aceea mişcătoare care-ţi merge până în fundul sufletului şi îl umple de încântare.

Baronul nu împărtăşea teoria preferată a maestrului că este nevoie de calităţi morale pentru a fi un mare artist. Când un artist are focul sfânt şi l-a înţeles, nimic nu i-l mai poate smulge. Ştie, şi ştie pentru totdeauna. Are astfel o putere neînchipuită. Nici excesele, nici o viaţă stricată, nici desfrâul, nici chiar meschinăria şi răutatea nu-i pot răpi ceea ce ştie. Depăşind toate acestea, va avea întotdeauna puterea să exprime focul dumnezeiesc, frumuseţea: pe Dumnezeu, dacă termenul acesta este socotit mai potrivit.De aceea atâţia artişti au o viaşă dublă şi poate exista o prăpastie între omul şi artistul din acelaşi individ. Artistul are în mâinile lui binele şi răul, se joacă cu ele, este stăpânul lor, ajunge un fel de demon! Această putere, această superioritate, dau una dintre senzaţiile cele mai fierbinţi, mai puternice, mai înflăcărate; cine le-a simţit o dată, nu se mai poate lipsi de ele.De altfel, ce-i aceea răul, ce-i aceea binele?
- Ceea ce spui este adevărat, Weisefort, îl aprobă dirijorul. Această putere aproape magică a artistului nu este, totuşi, decât un aspect al artei, un corolar de neînlăturat. Adevăratul artist îl dispreţuieşte ca pe o ispită vulgară. Adevăratul artist se ocupă de lucrul său, nu de succes şi nici de puterea pe care arta lui i-o poate da asupra celorlalţi, şi aici intervin calităţile pe care le propovăduiesc eu muzicanţilor mei.

...................................................................
Ceea ce te cucereşte la Mozart, este faptul că, la baza muzicii sale, există prezenţa morţii şi a veşniciei. Muzica lui Mozart este neliniştea, viaţa urmărind în goană ceva, într-o furtună uşoară de dorinţe, într-un vârtej scânteietor, dar pândită fără cruţare, fără îndurare, cu încăpăţânare, la fiecare cotitură, de veşnicie, de moarte. Contrastul acesta sfâşietor, groaznic, dă acestei muzici puterea ei şi stăpânirea asupra sufletului".



13 noiembrie 2008

Tristă e viaţa de mort, de Miron Radu PARASCHIVESCU

Cu ţărâna stau în gură
Şi cu viermii mă tot cert
Că nu poci să ies din groapă
Să te bat şi să te iert...
(Cântic lăutăresc)



Spuie altul cât o vrea
Că-i mai bine mort pe lume,
Eu o ţiu mereu pe-a mea:
Că n-am gust de-ngropăciune!
Dacă-i vorba după mine,
Eu morţiş mereu voi ţine
Şi mereu la fel voi spune,
Chiar când traiul nu-mi convine:
Decât mort tot viu mai bine.

Ce e drept, când mori sărac,
Şi de n-ai un sfanţ la tine,
Cei din preajmă scaldă-ţi fac
Şi de jeg te spală bine.
Da' nici mort scăldat nu-i treabă:
De pe stârv, precum ştim toţi,
Şi păduchii fug degrabă,
Că nu-şi fac din el ospăţ.

Însă eu şi dacă ştiu
că-n cearceaf n-o să mă-nfăţ,
Tot prefer soios, dar viu,
Nu lăuat şi în sicriu!

Cât trăieşti, poţi să n-ai straie,
Dar când mori nu'ş cum se face
( Chiar de n-ai avut lăscaie)
S-o găsi cin' să te-mbrace
Cu cămaşă, pantalon,
Guler ştaif şi papion,
Ca să poci dormi în pace.
Da' eu spun: şi rupt în coate
Însă viu, pe cât se poate!

Nu găsesc că-i vreo scofală,
Să fii mort şi-n strai bogat,
Nici nu cred că e vreo fală
Să fii stârv şi pomădat,
Că decât aşa găteală
Viu prefer-şi-n pielea goală,
Cum pe lume am venit,
Nu să plec din ea-nţolit!

Alţii au la-nmormântare
Câte-un praznic serios
Cu prescure şi mâncare,
Cu pilaf şi crap cu sos;
Şi mai au pe lângă ei
Damigene, două-trei,
Ca să-şi toarne în pahare
Din vinaţul sângeriu.
Mă gândesc ce rău mi-ar pare
Chiar atunci să nu mai fiu!..
Ei să tragă rânduri-rânduri
Şi io-n pardesiu de scânduri...

De mă-ntrebi pe mine-anume
Tot ce cred, tot ce-mi doresc
Şi mai sper într-astă lume,

D-apăi vreau să chefuiesc
Colea-n lege, de se poate,
Cu cei ce-mi ciocnesc la moarte
Şi-n sughiţuri mai şoptesc:
"Iartă-l, Doamne, de păcate!"
Că de-o fi şi-o fi să mor,
Cel puţin atât să ştiu:
Că-s şi eu la masa lor,
Nu ei, chef - iar eu, sicriu!

D-apăi muzici şi fanfare,
Toba, goarna, contrabasul,
Cănd eşti mort, ce rost mai are
Că tu, neam, nu le-auzi glasul?!
Eu, pe ele, drept vă spui,
Aş juca o sârbă-ntâi,
Altfel, geaba parastasul!
Şi pe urmă, tras de-o gloabă,
Să mă ducă toţi la groapă,
Că nici tobe, nici ţambale
Nu mă-ntorc dintr-astă cale!

Numai una, v-o spui drept,
Mi-ar plăcea s-o ştiu plângând
Când, cu mâinile pe piept,
Stau închis şi nu cuvânt:
Pe gagica mea a dulce
Că ea ştie când m-or duce,
Cine mă bagă-n pământ
Părpălindu-mă pe jar,
Pe când ea n-avea habar.
Si-atuncea întins în dric
Să m-aleg şi eu, măcar,
Cu un strop oricât de mic
Din privirea-i de cleştar;
Şi-aşa mort, privind la ea,
I-aş zâmbi din racla mea.

Deşi, fraţilor, mă tem
Că şi mort, de-o văz că plânge,
Ca scăpat dintr-un blestem
Aş sări din cinci coşciuge
Buzna dând de sub capac
Ca s-o mângâi şi s-o-mpac
Văzând lacrima că-i curge,
Fiindcă mândrii-i ochişori
Nu te lasă nici să mori!

Că de-o fi de tot s-o pierd,
Nici s-o bat, nici s-o dezmierd
De la altul când îmi vine,
Vă spui drept nu prea-mi convine.
Şi-apoi ce mare scofală:
Când mă pupă şi mă-nşeală
Eu să stau răpus de boală!?
De-aia strig în gura mare:
Poat' să spuie cât o vrea
Filosoful nu ştiu care
Cum că viaţa nu-i grozavă,
Eu o ţiu mereu pe-a mea
Că de moarte, nici o grabă!

11 noiembrie 2008

...fragmente din ZORBA GRECUL, de Nikos KAZANTZAKIS...




"Era un turc batrân, vecin cu noi. Tare batrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le spăla, el îşi gătea şi curăţa podeaua. Seara venea la noi. Se aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi. Acest Hussein-aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, ca şi cum m-ar fi binecuvântat:" Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva. Eşti prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare. Ascultă-mă fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte caturi ale cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului Îl cuprinde. Aşa încât, ia seama, Alexis, să nu răneşti niciodată inima omului!"
..................................................................
N-am putut să închid ochii toată noaptea. O privighetoare care se auzea pentru prima oară în seara aceea umplu singurătatea noastră cu o tristeţe neîndurătoare şi simţii deodată că îmi curg lacrimile. Mă înăbuşeam. În zori m-am sculat şi, din uşă, am contemplat marea şi pământul. Mi se părea că lumea se schimbase într-o noapte. În faţa mea, pe nisip, o mică tufă de scaieţi, ieri încă prăpădită şi mohorâtă, se acoperise cu minuscule floricele albe. În aer plutea un îndepărtat şi suav parfum de lămâi şi portocali înfloriţi. Am înaintat, am făcut câţiva paşi. Nu mă mai săturam de minunea veşnic reînnoită. Deodată, am auzit în spate un strigăt voios. M-am întors. Gol până la brâu, Zorba se sculase, se repezise şi el la uşă şi privea, emoţionat, noua primăvară.
- Ce e asta? exclamă el,uimit. Minunea asta, jupâne, albastrul care se mişcă acolo, cum se cheamă? Mare? Mare? Şi ăsta cu şorţ verde înflorat? Pământ? Cine e artistul care le-a făcut? Pe cinstea mea, jupâne, e prima oară că văd asta. I se umeziseră ochii.
- Ei, Zorba, i-am strigat, ai înnebunit?
- De ce râzi? Nu vezi? E-o vrăjitorie pe undeva, jupâne.
O zbughi afară, începu să ţopăie, se dădu de-a dura prin iarbă, ca un mânz de primăvară.
Soarele îşi făcu apariţia. Am întins palmele să se încălzească. Crengile înmugureau, piepturile se umflau, sufletul înflorea şi el ca un copac; simţeai că sufletul şi corpul sunt plămădite din aceeaşi substanţă.
Zorba se ridicase, cu părul plin de rouă şi de pământ.
- Iute, jupâne! îmi strigă el, să ne îmbrăcăm, să ne facem fercheşi. Azi e sfeştania. Popa şi dregătorii satului se vor grăbi să vină. Dacă ne-ar vedea tăvălindu-ne prin iarbă, ce ruşine pentru societate! Haide, să scoatem gulerele scrobite şi cravatele! Să scoatem măştile de oameni serioşi! Nu face nimic dacă n-ai cap; pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită un scuipat! "
.................................................................


2 noiembrie 2008

...PRIETENUL MEU...CHRIS...






...culori de început de toamnă în ...TIMIŞOARA...şi RACLA cu moaştele Sfântului IOSIF de la PARTOŞ...








































...fragment din cartea părintelui SAVATIE BAŞTOVOI, CURAJ ŞI LIBERTATE ÎN ORTODOXIE...




Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.
Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, " sărmani", cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om "sărman" este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl intâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti... Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: "Aliluia, aliluia, aliluia!" Atunci îl întrebi- pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui- şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem pînă în "satul din apropiere" şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în "cetatea din apropiere", adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai aferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.
Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo:"Unul seamănă, altul udă, altul culege". Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.
Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem ca apostolul:" Doamne, lucrează Tu!", noi spunem:"Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!" şi încercăm să-i convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. "Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!". Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

BĂTRÂNEŢEA POETULUI TÂNĂR, de Nicolae DABIJA

Iese adesea la şosea
în mâini cu două-trei garoafe.
Era o vreme când scria.
Acum oferă autografe.

La ciudăţenii - ne-ntrecut:
iarba o prinde cu agrafe...
Scrie pe frunze autografe,
căci cărţi nici nu a prea avut.

Sau trecători opreşte mut...
"N-aveţi un toc şi o hârtie?!
Căci mi-a venit o poezie,
şi pân-acasă pot s-o uit..."

Ei îl privesc cu înţelesuri.
Şi doar copiii când îl văd
se bucură,-l descos de versuri,
şi-l bat la urmă cu omăt.

Dar zice zâmbetu-i boem,
când mugurii tresar în tei:
în lumea asta, dragii mei,
mai e nevoie de poem!

Odată copilaşii când
l-au fost înconjurat, suav-
moartea s-a pus, şi ea, în rând
ca să îşi ieie-un autograf.

Iar când ajunse-n dreptul lui
şi i-a întins, stupid, caietul:
"Rog semnătura să ţi-o pui..."-
"Să mergem!"- a-ngânat poetul.

Mai multe seri s-au perindat,
nimeni de-atunci nu l-a văzut,
dar nimeni nici nu s-a-ntrebat:
bătrânul, unde-a dispărut

Doar l-al copiilor ciorchine
le pare rău , că nu-l mai văd,
căci de atuncea n-au pe cine
să-l bată iarna cu omăt.

ELEGIA TRISTEŢII DIN PREA MULTĂ IUBIRE, de Nicolae DABIJA

Vai, zic, ce 'naltă şi ce sfântă seară!
Vai, firul ierbii cum se roagă, drept!
Şi inima-ţi cum prinde să mă doară,
de parcă s-ar afla la mine-n piept.

Şi vai, mai zic, atâta depărtare
se-aşterne între mine, cel de azi
şi cel ce căuta, mai ieri, îmi pare,
să dezlipească cerul prins de brazi.

Se sălciază apa-ntr-o fântână,
pacea atârnă de-un cuvânt pripit
şi steaua tot mai grea e de ţărână-
şi mi-e ruşine că sunt fericit.

De ce atâta te iubesc, de ce
tu, cea mai dragă, ai am fi iubită,
în lumea sta când încă mai e
atâta dragoste ne-mpărtăşită?

Vai, iarba se retrage în sămânţă,
poemul se retrage în cuvânt.
Când fericirea mi-i ca o căinţă,
c-a mea e lumea, că iubesc, că sunt.

De nu te-aş fi iubit aşa fierbinte
din clipa sfântă-n care ne văzum-
m-aş fi retras prea poate,-ntre cuvinte
să mă îmbăt cu vechiul lor parfum.

Cum prinţi se retrăgeau la monastire
şi, tunşi monahi, sub ceruri fumegate-
notau, în nopţi, pe margini de psăltire
poeme de iubire, împăgânate.

Vai, surdă-i fraza şi-i cuvântul mut-
şi-mi pare că aceasta-i poezia_
o pasăre captivă ce-a crescut
încât n-o mai încape colivia.

Izvoarele se-mpuţinează-n lume,
cuvintele abia pot încheia o pace;
pe bolţi ghilite vântul mână spume
şi ca o bubă liniştea se coace.

Trec, vai, pe sub salcâmii daţi în floare,
de dânşii şi de stele sunt iubit,
şi de o fată cu gura de sare-
şi mi-i ruşine că sunt fericit.

MELODIE FĂRĂ SFÂRŞIT, de Nicolae DABIJA

De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.
I-am zis morţii, moarte hai,
cât n-am fost ajuns în rai

sau la belzebut zălog,
lasă-mă s-o văd, te rog,
măcar cu un ochi, cumva-
că mi-i tare dor de EA.

Moartea-mi zise, surâzând:
- O să treacă, şi- curând...

Trece-o zi şi-o săptămână-
moartea mă poartă de mână
şi, ca pe-un prunc, mă dezvaţă
de lumine şi de viaţă.

-Lasă-mă doar o clipită
s-o mai văd pe cea iubită,
teamă mi-i- de-această pară-
c-am să mor a doua oară.

Starostea-mi cuvântă, blând_
-O să treacă, şi curând...

Trec de iad şi trec de rai,
- Lasa-mă, mortiţă, hai,
pe cea binecuvântată
s-o mai văd măcar o dată...

Ea-mi răspunde, îngânând_
-O să treacă, şi curând!

Trece-un an şi înc-o sută:
tânga mea e şi mai multă.
Şi-nc-un secol a trecut-
dorul meu e şi mai mult.

- Ardere-ai, moarte, să arzi-
cum ard fulgerele-n brazi,
să te aibă lutul rece,
că dorul meu nu mai trece.

Hodoroaga-mi zice,-ncet:
- O să trecă...

- Nu te cred!!!-
strig din somn morţii trezind.
Domnu-n rugăciune stând
îl aud din cer oftând_
- Nu mai trece-aşa curând.
Nu mai trece-aşa curând.
.......................................
De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.

SUFLEORUL, de Nicolae DABIJA

Voievodu-şi sângerează buza
şi-şi scoboară sabia din cui.
Toţi boierii tremură ca frunza:
cum depind de-o vorbă de a lui!
Domnitorul mustăcioara-şi muşcă
face-va cum i-a şopti de jos
nu vreun sfetnic, cel mai credincios,
ci sufleorul care stă în cuşcă.
Iar sufleorul caută-n hârtii-
ochelarii i-a uitat acasă-
doar el ştie de vor mai trăi
sau boierii vor muri la masă.
"Sângele cât s-a vărsat...ajunge!"
"Afumată-i ca un sfeşnic, luna!"
Veacul Lapuşneanului se scurge
şi cu veacul douăzeci sunt una!
...Ochii i-s tociţi de-atâtea roluri
şi zăreşte frazele de-abia
şi încurcă piese, veacuri, goluri,
viaţa personajelor- cu-a sa.
Cât de greu e-n fiecare seară
să şopteşti frumoşilor actori-
cum se-ndrăgosteşte, cum se zboară
peste sala cea cu spectatori.
De o viaţă i-o tot fi-nvăţând
cum să râdă, cum să se-ntristeze,
cum să vadă stelele trecând
peste cerul prins în pioneze.
Ce copil năstruşnic, totuşi, este-
cum se-amuză şi boceşte cum
de cuvintele pe care le şopteşte!-
parcă el le-ar născoci acum.
La sfârşit- vreo floare, de-un actor
(cea mai tristă şi mai solitară)
cu picioru-mpinsă-ntâmplător,
cade peste munca lui de-o seară.
Ca un hoţ din teatru se strecoară-
(nimeni nu-l cunoaşte în oraş,
chiar actorii-l ştiu doar după glas)-
şi îşi duce viaţa subsuoară:
roluri vechi şi noi. Şi numai unul
i-a lipsit de-o viaţă: rolul lui.
Gându-acest- ce-l schingiuie, ca hunul-
l-ar şopti, dar nu mai are cui.

O BEZNĂ FLĂMÂNDĂ, de Nicolae DABIJA

O beznă flămândă mă caută, sire,
şi mările-s toate de ceaţă.
Şi-am să mor de prea multă iubire
Şi-am să mor de prea multă iubire
Şi-am să mor de prea multă iubire
de viaţă.


Ca de-un vin mi-este inima beată
de-acest cer lunecând peste brazi.
Şi-ncă eu n-am iubit niciodată
Şi-ncă eu n-am iubit niciodată
Şi-ncă eu n-am iubit niciodată
ca azi.

Simt acum-aplecat pe vreo carte-
cum (promiţător, neştiut)
Viitorul m-aşteaptă departe
Viitorul m-aşteaptă departe
Viitorul m-aşteaptă departe
'n trecut.


Cât iubim mai suntem fiecare,
dar- zice iarba, răzbind peste tot-
Există-o iubire din care se moare
Există-o iubire din care se moare
Există-o iubire din care se moare
de tot.


O beznă flămândă mă caută, sire,
şi mările-s toate de ceaţă.
Şi-am să mor de prea multă iubire
Şi-am să mor de prea multă iubire
Şi-am să mor de prea multă iubire
de viaţă.

...fragmente din MICUL PRINŢ, de Antoine de Saint-Exupery...



"Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată:"Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?" Ci întreabă:" Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?" Numai atunci cred că îl cunosc. Dacă le spui oamenilor mari:"Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş"...ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui:"Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci. "Ce frumoasă e!", vor exclama atunci.
Tot aşa, dacă le spui:"Drept mărturie că micul prinţ a existat într-adevăr stă şi faptul că era o fiinţă încântătoare, că râdea şi că-şi dorea o oaie. Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există", ei vor ridica din umeri şi vor socoti că nu eşti decât un copil! Dar dacă le spui:" Planeta de pe care venea micul prinţ e asteroidul B 612", atunci vă vor crede şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu le-o luaţi în nume de rău! Copiii trebuie să fie îngăduitori cu oamenii mari.
Fireşte însă că nouă, celor care ştim ce înseamnă viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut şi mie să încep această povestire-n felul basmelor. Mi-ar fi plăcut să spun aşa:" A fost odată un mic prinţ, care trăia pe o planetă doar cu puţin mai mare decât el şi care simţea nevoia unui prieten..." Astfel, acelora care ştiu ce înseamnă viaţa, totul le-ar fi părut cu mult mai plin de adevăr.
Căci mie nu-mi place să-mi citească nimeni cartea în chip uşuratic. O mare amărăciune mă cuprinde în timp ce povestesc aceste amintiri. Sunt şase ani de când prietenul meu, luându-şi oaia, a plecat. Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiţi un prieten. Şi s-ar putea să ajung asemenea oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre.
..................................................................
Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, zise cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub măr...
- Cine eşti tu?, zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist...
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.
Dar după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă "a îmblânzi"?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă "a îmblânzi"?
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul lor folos. Cauţi găini?
- Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă "a îmblânzi"?
- E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă "a-ţi crea legături"...
- A-ţi crea legături?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi pentru tine, fără seamăn în lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare...mi se pare că m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vănători?
- Nu.
- Interesant! Dar găini?
- Nici.
- Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:
- Viaţa mea e veşniv aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi deosebi sunetul paşilor tăi de ai celorlalţi. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă adierea vântului prin grâu.
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ.
- Te rog...îmblânzeşte-mă, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac?, zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început,te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi , micul prinţ veni din nou.
- Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru mă va cuprinde frământarea şi neliniştea: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, nu voi şti la ce oră să-mi împodobesc sufletul. Avem nevoie de rituri.
- Ce-i acela rit?, zise micul prinţ.
- E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace , joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.
Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
- Vai!, zise vulpea...Am să plâng.
- Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, tu ai vrut să te îmblânzesc...
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai să plângi, zise micul prinţ.
- Aşa e, zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.
Apoi adăugă:
- Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.
Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, zise el. Pe voi nu v-a îmblânzit nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
- Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Fireşte, un trecător de rând ar crede că floarea mea e asemenea vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o cu stropitoarea, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile ( în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea ori cum se lăuda, ori, câteodată, chiar şi cum tăcea.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi se duse înapoi la vulpe.
- Rămâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul petrecut cu floarea mea... făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător pentru floarea mea...spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte."