BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

24 decembrie 2011

Noapte minunată, noapte desfătată

de Bartolomeu Valeriu Anania

Noapte liniştită, noapte desfătată, 
Naşti în toată vremea ce-ai rodit odată. 
Steaua călătoare, leneşă’n amiezi, 
Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi 
Şi mi-o urci în tindă, lumea s’o cuprindă
Ca o nestemată prinsă pe oglindă. 
Cine te citeşte, cine mi te-arată,
Noapte liniştită, noapte desfătată?
Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut 
Şi pe la’nceputul cronicii te caut,
Mintea să mi-o stâmpăr, cum de încăpuşi 
În măsura vremii dintre doi ţăruşi?
Umblu’n cartea toată, eşti mereu în carte. 
Foaia te desparte, faţa nu te’mparte. 
Îmi surâzi din slova paginii deschise 
Şi din tot cuprinsul filelor nescrise, 
Zilnic dăruindu-mi viaţa pintenoagă, 
Ca o rugaciune scrisă pe zăloagă. 
Şi cantări de leagăn cânţi ca şi-a altădată,
Tot atât de vie şi adevărată, 
Limpede’n vecie, limpede’n clipită, 
 Noapte minunată, noapte liniştită!



4 decembrie 2011

Decembrie


Noaptea de decembrie,
Alexandru Macedonski

Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit..,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună 
Chiar alba odaie în noapte-a murit...
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit...
Iar crivătul tipă..., dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste...

  "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Si flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, si cântă, si tânăr refii...
În slava-nvierei îneaca oftarea...
Avut si puternic emir voi să fii".
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare...
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,
Si iată-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc...
Havuzele cânta...,voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite,
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i, ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze si crini,
Djamii, minarete si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei, ce este, dispare,
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta, vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea, tot sufletu-i vrea,
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari, departe,
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare,
Si dulce e viata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza...
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira, în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă...

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...

Si lacrima, clară, luceste si pică...

Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea,
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată...
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube, de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
 - La Meka plecat-am a merge si eu...
  -La Meka?... La Meka?... si vocea ciudată:
  -La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste...
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asemenea pleacă,
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă...
Si el naintează, si calea e dreaptă,
E dreaptă, tot dreaptă, dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg,
Si el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o năluca de sânge, în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nesip, si deasupra, cer rosu - si-atât. -
Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt,
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt.
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată...
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna în clipa le scurg,
Dar chinul reîncepe si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima...
Si apa, în foale, descreste mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc...
Prădalnice zboruri de paseri sosesc...
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă... --
Când setea, când foamea, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte, în laturi, napoi, peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare...
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot.
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare, mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele..., ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti...
Bat tâmplele..., ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată...  părere să fie, sau ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste... Emirul puterea si-o strânge..
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! S-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă, aleargă,
Si albele ziduri, lucesc, strălucesc,
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc, strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc,
Si poamele de-aur lucesc, strălucesc,
Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka, tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă...
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit,
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...

Si moare emirul sub jarul pustiei 
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă, s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

George Bacovia/Nicu Alifantis - Decembre

25 noiembrie 2011

Visul meu

de Marius Iordăchioaia


până la lacrimi şi până la sânge
îmi doresc
să intre Iisus în Templul iubirii de azi
cu biciul adevărului să dărâme
tarabele negustorilor de dragoste,
tarabele pline
de prezervative anticoncepţionale manuale de sex
filme reviste pornografice şi
toate celelalte lucruri
de care au nevoie demonii
ca să se culce cu oamenii...

oare chiar nu vedem

că ce se dă azi drept dragoste
lasă în urmă
tot mai multă spaimă, tot mai multe suflete schilodite şi
tot mai multă moarte?

că războaiele mondiale

s-au mutat în dormitoare
şi industria de armament
în supermarketuri?

ce credeţi că sunt milioanele de avorturi?

oare nu cele mai inocente victime
ale acestor silenţioase şi aseptice războaie?...

şi după ce tarabele negustorilor de dragoste

vor fi dărâmate

Hristos va întinde pe masa altarului

cina Lui
şi ne va da să gustăm

iubirea cu care putem îmbrăţişa pe oricine fără teamă

fără frica de păcat şi eşec
fără teama de  a nu fi înţeleşi greşit, părăsiţi
de a răni, de a fi trădaţi de propriul corp ori de "subconştient"

o dragoste sigură

o dragoste veşnică
o dragoste a cărei îmbrăţişare
naşte

tinereţe-fără-bătrâneţe

şi
viaţă-fără-de-moarte...

dragostea care ar da

fiecăruia dintre noi
îndrăzneala de a intra

cu biciul adevărului


în templul propriului trup,


ca să dăm afară
animalul 
jertfit pentru bani

şi să-L primim pe Dumnezeul


jertfit pentru dragoste...




Gânditorul, de Dan Puric

...din cartea - "Fii demn!"



Întrebat de Ernest Bernea ce este timpul, ţăranul român spune că: "timpul este aşa, ceva aşezat acolo în ceas, dar veacul este altul". Ca tot omul, ţăranul român trăieşte un timp istoric, dar nu se suprapune cu el. Sufleteşte el trăieşte un veac. Iar veacul sunt moşii şi strămoşii lui, crucile din cimitirul satului unde sunt îngropaţi părinţii şi rudele lui, apoi în veac intră şi ziua de azi pe care o trăieşte şi ziua de mâine care nu ştie cum va fi, dar o aşteaptă şi, mai presus de toate, în depărtarea lor se află "zarea veşniciei".
- Ce rezistă în lumea asta?, întreabă filosoful.
- Nimic!, răspunde ţăranul, că tot ce este în lumea aceasta e trecător ca lumea!... Numai ce este din cealaltă lume rezistă... Că alea-s de la Dumnezeu!
Există aşadar un timp românesc care ne-a izbăvit şi care ne va izbăvi întotdeauna. În acest timp vremea trece, dar în fiecare clipă a ei poartă un strop de eternitate. Ştiind aceasta, de fapt dându-i-se să ştie, ţăranul român nu s-a grăbit niciodată "să facă istorie". Căci istoria pentru el nu este timpul în sine, ci o margine a lui şi aia cea mai perisabilă. Şi de aceea istoria a fost pentru el o cumplită pierdere de timp  din timpul preţios ce i s-a dat. Astfel judecat, în pripă, superficial, de pe marginea istoriei, poporul acesta se arată a fi astăzi profund nepuntincios, târât de lipsa de talent de a fi în rost cu lumea. Privit însă din centrul timpului, neamul ăsta a avut şi are o profundă vocaţie.
Să stea de vorbă cu eternitatea, în timp ce ea trece invizibilă pentru mulţi alţii. Şi astfel, în timp ce el contempla însetat veşnicia, alţii se măcinau istoric.
Gânditorul de la Hamangia este moneda contemplativă a neamului românesc în lume. Acest gânditor  a fost pus, însă, în mod nefiresc să facă istorie. Nu este natura lui! O minte profană ce alunecă cu "talent" pe gheţuşul gândirii contemporane, făcând piruete virtuoase pe inima deja fragilă a acestui popor, în aplauzele frenetice ale spectatorilor, ar scoate concluzia că acest neam a fost închis în faţa lumii. Nimic mai fals! Căci profunzimea gândirii şi a aspiritului fac punţi acolo unde cuceritorul dărâmă poduri. Creatori de poteci sufleteşti către alţii am fost de când ne ştim! Numai că pe aceste poteci au venit spre noi nu numai prieteni, nu numai suflete pe care totdeauna le-am primit cu inima deschisă, ci şi duşmani.
Şi astfel, cum pentru alţii războaiele erau fireşti, erau viaţa şi vocaţia lor, pentru noi au fost profund nenaturale. Când am fost forţaţi să le ducem, le-am purtat cu cinstea disperată a omului ce nu mai are nici o şansă. Curajul nostru n-a fost unul de tip eroic, ci unul martiric. Soldaţii noştri se duceau să moară pentru Dunmnezeu şi ţară, nu ca să-l omoare pe duşman! Şi de aceea nu avem vocaţia urii, a răzbunării. Gânditorul de la Hamangia priveşte undeva departe, dincolo de timpul în care a fost plămădit. Moştenirea aceasta de privi dincolo de istorie , neignorând-o, e aurul nostru sufletesc. De fapt, Gânditorul acesta ne-a fixat o dată pentru totdeauna într-un timp în care nisipul clepsidrei nu se opreşte niciodată din curgerea lui şi de aceea noi n-am simţit niciodată nevoia s-o răsturnăm. Un dialog firesc, ca o respiraţie continuă cu nemurirea. Sămânţa aceasta profund gânditoare ca o sensibilitate a eternităţii însăşi a fost şi este în continuare crucificată în mod barbar. Ceva îmi spune că Gânditorul trebuia să moară inutil pe fronturile de luptă, doar aşa, ca să se apere. Dar Gânditorul n-avea vocaţie de luptător şi atunci singurul lucru pe care-l ştia era să moară, retrăgându-se singur, discret din lumea asta din care apăruse. În amfora aceasta veche stă sămânţa cea tăcută a martirului român. Udată de ploaia creştină ce s-a abătut ca o binefacere cerească pe această ţară, sămânţa asta unică s-a apucat să-nflorească "în calea răutăţilor". Iar pe acest pământ au apărut lanuri de cruci neştiute ce se leagănă în depărtarea ţării, în liniştea de seară a unui vânt ce le mângâie sfâşietor. Şi astfel, Grădina Maicii Domnului e brăzdată de ogoare de suferinţă neştiută. Iar din jertfa asta atât de smerită a crescut şi creşte în continuare poporul român.


23 noiembrie 2011

Amintiri din copilărie

 ...pentru cei ce le era dor!!!

Albă ca Zăpada


...se-apropie iarna... şi ce anotimp ne îmbie mai acătării decât cel alb şi rece să aprindem focul şi să urmărim, cuibăriţi la gura sobei, una imaginară, dacă nu avem decât un calorifer prin preajmă, povestea veche, veche a prinţesei Albă ca  Zăpada!