BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

17 februarie 2011

Despre soartă şi providenţă

  Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur




Ştiu că nu de mult am vorbit frăţiilor voastre despre soartă, dar asta nu mă împiedică să aduc vorba şi azi tot despre ea. Nu pentru că rătăcirea aceasta e mare foarte, ci pentru că mare e trândăvia noastră şi sporeşte boala, oricât de mică ar fi. Chiar şi un orb ştie că cel credincios n-are nevoie nici de cuvinte, nici de învăţătură ca să fugă de răul acesta. După cum cel care locuieşte în cetatea noastră, cel care trăieşte sub cârmuirea legilor de aici, cel care este supus aceloraşi împăraţi, nu trebuie convins că nu-şi are locul la noi legiuirea persană, ci trebuie numai să i-o interzici, tot aşa şi în ce priveşte aceasta. Unele păcate au nevoie de cuvânt şi învăţătură; altele sunt atât de vădite şi atât de clare, că au nevoie numai de frică şi de pedeapsă ca să fie împiedicate. De pildă omorul, desfrânarea, hoţia n-au nevoie de cuvinte ca să arăţi că sunt păcate. De aceea şi legiuitorul n-a întocmit despre ele învăţătură care să spună urechilor noastre că faptele astea sunt fapte rele, – raţiunea ne spune mai dinainte asta – ci numai le-a oprit: Să nu te desfrânezi! Să nu ucizi!  Dar când a fost vorba de dispreţuirea văduvelor şi de răutatea celor cărora li se încredinţează bani spre păstrare, ne vorbeşte şi ne dă şi pricinile pentru care aceste fapte sunt păcate. Miluieşte, spune Scriptura, pe văduvă şi pe străin; că şi tu ai fost străin în pământul Egiptului!  Cinsteşte cu odihnă sâmbăta!  Apoi arată şi pricina acestor porunci.
Nu-i nevoie deci să se arate pricina pentru care trebuie să fugim de învăţătura rătăcită despre soartă, pentru că rătăcirea aceasta face parte din rătăcirile cât se poate de vădite. După cum este vădit că omorul şi desfrânarea sunt fapte rele, tot aşa de vădit este că învăţătura despre soartă este rea şi trebuie împiedicată. Să nu socotiţi că învăţătura despre soartă face parte din învăţăturile îngăduite, numai pentru că sunt unii oameni care cred în soartă! Se săvârşesc şi crime, cu toate că sunt interzise de legi; se fac şi desfrânări, şi răpiri, chiar de către mulţi oameni, cu toate că sunt oprite. Că a crede în soartă este interzis, ca şi omorul, chiar de legile păgâne, se poate vedea din următorul fapt. Dacă unul care a făcut desfrânare cu femeia altuia, şi a fost dat în judecată, ar spune: “Eu nu-s de vină, ci soarta! Eu am vrut să fiu cuminte; dar soarta m-a împins, ea m-a dus la fapta asta!”, oare n-ar fi tocmai pentru aceasta osândit mai cumplit, că s-a apărat aşa de nepotrivit? Va fi oare iertat? Deloc! Şi, după învăţătura celor ce se încred în soartă, ar trebui iertat. Dacă toate se întâmplă din pricina soartei, şi nu a voinţei, atunci nu poate avea acela o altă apărare mai mare decât soarta. Iar dacă voinţa e stăpână şi mai puternică decât soarta, atunci soarta nu există; că dacă există soartă, atunci trebuie neapărat, în ciuda tuturor sforţărilor noastre, să se împlinească poruncile ei şi, prin urmare, zadarnic este pedepsit acela, zadarnic nu-i iertat. Dar niciun om nu va vrea să audă de o astfel de apărare, nici de dobândirea iertării, într-atât este de osândită o astfel de apărare de toţi oamenii, şi socotită basm şi vorbărie. Mulţi conducători – deşi, dacă ar fi fost siliţi de un om să ucidă, sila asta le-ar fi fost îndestulătoare ca să o ia întru apărarea lor, dar, mai bine spus, fapta lor nici nu li s-ar fi socotit crimă -, deci mulţi conducători, acuzaţi că au ucis oameni pe nedrept, au fost pedepsiţi; călăii însă, care au executat sentinţa şi au ucis cu mâna lor pe cei condamnaţi la moarte de acei conducători, n-au fost daţi în judecată şi nici cercetaţi, pentru că în apărarea lor stătea necesitatea slujbei lor, dregătoria acelor conducători şi frica faţă de stăpânire. Aşadar oamenii obişnuiesc să ierte pe un om când acela a fost silit de un altul asemenea lui să facă o faptă rea. N-ar trebui oare iertat cu atât mai mult un om silit de soartă? Şi ar trebui iertat! Că atât este de neînvinsă puterea soartei, după părerea lor, că nu poţi scăpa de hotărârile ei, de-ai fugi în pustie, în mare, oriunde! Întrebăm acum: Nu-i oare o prostie să fie cu totul iertat cel ce a făcut o faptă rea silit de barbari, şi nici să fie învinuit, iar cel care a fost silit de soartă, de o putere mai mare, după cum spun ei, să fie pedepsit, şi să nu i se dea nici cuvânt de apărare? Niciun om n-a fost iertat de cele ce-a făcut, spunând că a fost silit de soartă: nici rău-făcătorul în tribunal, nici sluga acasă, nici copilul în şcoală, nici ucenicul în atelier. Cum se face deci că oamenii care cred în soartă o necinstesc prin aceea că nu iartă pe cei care au făcut fapte rele sub silnicia ei? Atât de mult îi conving şi adevărul, şi conştiinţa că această credinţă în unire este basm. Aceştia când cad în păcate grele mai adaugă încă un păcat, ca să scape astfel de pedeapsa ce le e gătită, dar nu se gândesc că au să fie pedepsiţi mai greu. Nu-i o nenorocire atât de mare să păcătuieşti, cât să fii un neruşinat după ce ai păcătuit şi să învinovăţeşti pe Dumnezeu de propriile tale păcate. Acesta e un rău mai mare decât păcatul. Pentru aceea s-a străduit şi diavolul, ca nu numai să ne facă trândavi spre faptă bună şi grabnici spre păcat şi să învinuim pe Dumnezeu de toate faptele noastre, dar, după ce ne-am umplut sufletul şi limba de hulă, sub cuvânt de apărare, să-L învinuim pe Dumnezeu, scăpându-ne de vina faptelor noastre şi aruncând-o pe altul nevinovat. Şi de-ai face asta unui om, ar fi de ajuns să te ducă la pieire, căci eşti pedepsit ca un făcător de rele când defăimezi pe cineva fără să fi făcut nimic. Ai văzut câte rele a adus diavolul pe lume prin credinţa în soartă? Întâi, dispreţ faţă de virtute. Într-adevăr, oricât de râvnitor ai fi în nevoinţa ta pentru virtute, ţi se slăbeşte sufletul când ajungi să crezi că niciuna din faptele tale nu e o faptă rea. Când ştii că nu-i o crimă să faci desfrânare, sau să ucizi, sau să spargi ziduri ca să furi, împins de năvala firii, ca şi cum te-ai prăvăli la vale, nu te vei opri de a huli pronia dumnezeiască şi de a învinovăţi pe Dumnezeu. Spune-mi, rogu-te, poate fi oare un păcat mai mare? Să fugim dar, fraţilor, de această slujire idolească! Moarte cu adevărat este în căldare , iar cel care va sorbi de acolo chiar cea mai mică povaţă din învăţăturile stricate trebuie neapărat să moară dacă nu se întoarce din drum şi nu se bucură pe deplin de sănătate. Ca să nu plângem mai târziu fără de folos, când ni se va curma sorocul pocăinţei după plecarea de aici, atâta vreme cât putem, toţi câţi suferim de această boală, să ne pocăim, să ne îndreptăm, iar cei ce suntem sănătoşi să ne păstrăm deplina sănătate şi să dăm mână de ajutor celor cuprinşi de boală! Cum să nu facem oare tot ce putem, de e bolnav sufletul cuiva, când arătăm atâta grabă şi atâta grijă pentru cei bolnavi cu trupul? Cum să nu suferim orice ca să câştigăm pe fratele nostru, care-i mădularul nostru, care face parte din pliroma trupului bisericesc? Să iscodim dar totul pentru el, să facem totul pentru el! Să alungăm câinii şi lupii! Să nu ne mulţumim cu mântuirea noastră! După cum s-a spus, că: De vedeai furul, alergai cu el, iar cu cel desfrânat partea ta puneai” , tot aşa să auzim şi aici. Când vedem pe unul din fraţii noştri furat de vorbe şi de şoapte, să auzim aceste cuvinte. Biserica este casa Stăpânului, iar credincioşii sunt vase de preţ. Când vezi dar pe unul de-afară că vrea să fure un vas, chiar dacă tu nu eşti primejduit să fii furat, dar dacă treci cu vederea furtul şi nu te duci să spui celor ce-l pot împiedica, eşti vinovat de sufletul aceluia, pentru că ai văzut pe hoţ furând şi nu l-ai oprit nici tu, şi nici prin altul. Nu-ţi spun asta pentru că văd că stă atârnată deasupra ta primejdia, ci ca să te întăresc, ca să te fac să te-ngrijeşti şi de mântuirea ta, şi de mântuirea celorlalţi. Că aşa putea-vom dobândi şi bunătăţile cele făgăduite, cu harul lui Hristos, Căruia slava în vecii vecilor! Amin.



1 februarie 2011

LEUL ÎN IARNĂ AL ARDEALULUI ORTODOX

...de Răzvan Codrescu
În seara zilei de 31 ianuarie (ora 19.25), la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, s-a curmat aventura pămîntească a vlădicăi Bartolomeu, scriitorul Valeriu Anania, slujitorul fără preget al lui Dumnezeu şi al Limbii Româneşti. Pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani, dar voia dumnezeiască a fost să-i ridice mai din vreme crucea suferinţei şi să-l adauge în plină iarnă la neamul lui cel adormit.
Turpitudinea monumentală a televiziunii (ruşinii) noastre naţionale n-a întîrziat să pună început unei posterităţi confuze, ingrate şi indigne, prezentîndu-l, în loc de înfiorată pomenire, ca pe un “legionar” şi ca pe un “securist” ajuns în scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan de la Cluj. Iată că insinuările sau deducţiile vicioase, pe care le-a răbdat creştineşte în iarna vieţii, îi războiesc sufletul şi după moarte. Nici lămuritoarele sale Memorii, nici fermele sale declaraţii publice, nici lipsa oricăror dovezi că ar fi săvîrşit ceva reprobabil ca “legionar” sau că ar fi făcut mai tîrziu “poliţie politică” n-au putut pune capăt voluptăţilor calomnioase ale abjecţiei ambiante. Din fericire, adevărata judecată nu aparţine oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care i-a dat robului Său Bartolomeu Valeriu ani îndelungaţi, putere şi har ca să-I tălmăcească Scripturile şi să-I păstorească turma, la răscruce de veacuri şi de milenii.
Sigur că, în anii primei tinereţi, drumul vieţii “călugărului Anania” s-a intersectat, ca al aproape întregii lui generaţii, cu complexul şi controversatul “fenomen legionar”, mai ales prin intermediul Frăţiilor de Cruce, dar tînărul scriitor şi monah n-a fost nici membru fanatic al Legiunii şi nici propagandist ulterior al ideilor legionare, ci doar un creştin cu firească atitudine anticomunistă, lider aproape legendar al protestelor studenţeşti de la Cluj din 1946, iar după aceea client al temniţelor comuniste (unde i s-a pus teribila etichetă – în mare măsură abuzivă – care avea să-l urmărească în viaţă şi în moarte). Iar ca fost deţinut politic, sigur că a avut de-a face în fel şi chip cu Securitatea, atît în anii de închisoare, cît şi după aceea. Este cazul tuturor foştilor deţinuţi politici, care constituie o categorie aparte, ca victime directe şi predilecte ale terorii. Aceştia s-ar cuveni judecaţi – într-o lume a oamenilor cu frică de Dumnezeu, iar nu a bestiilor vorbitoare – cu alte criterii decît cei care n-au luat în viaţa lor o bîtă pe spinare, ci au acceptat compromisuri doar din dorinţa de a se pune bine cu puterea şi a profita de pe urma oportunismului cinic sau laş. S-a speculat mult despre “misiunea” pe care “călugărul Anania” ar fi avut-o din partea Securităţii în anii cît a stat în America, dar faptele arată că n-a făcut rău nimănui – nici episcopului Trifa, nici structurilor bisericeşti de acolo, nici altcuiva. Ba mai mult, a băgat frica în securişti că, dacă nu-l vor lăsa în pace cu presiunile lor, va da totul în vileag în presa americană. Securitatea va fi avut planuri cu el, dar pur şi simplu “n-a mers”. Iar astăzi la C.N.S.A.S. sînt vreo 11 dosare ale sale, dar numai dosare de urmărire, care mai degrabă îl onorează decît să-l înjosească (aşa cum probabil că şi-ar dori, cu instinctele lor impure de trepăduşi senzaţionalişti, fîrţîngăii şi piţipoancele maidanelor noastre “mediatice”).
Sînt cu totul alte lucruri – esenţiale şi incontestabile – care s-ar cădea ştiute şi mărturisite despre cel căruia în tîrziul vieţii i s-a spus “Leul Ardealului”: că este unul dintre marii scriitori creştini români ai secolului XX (poet, dramaturg, prozator), tălmăcitor al Bibliei şi cărturar bisericesc, monah de la 20 de ani, arhiereu autoritar (şi la un pas – fără a şi-o dori cu tot dinadinsul – de a fi fost chiar Patriarhul României), vajnic luptător anticomunist şi fost deţinut politic, paznic nezdruncinat al Ortodoxiei şi al tradiţiilor naţionale.
Eu unul l-am socotit şi îl socotesc pe Înaltul Bartolomeu drept cel mai experimentat şi mai prestant arhiereu postdecembrist al Bisericii mele şi mi-ar fi plăcut să-l văd în ultimii săi ani pe scaunul patriarhal, avînd în vedere şi faptul că merituosul mitropolit Daniel oricum ar fi ajuns patriarh după aceea, fiind limpede că n-avea vreun concurent hotărît şi redutabil în generaţia sa. Ar fi fost frumos ca imediat după greu încercatul Părinte Patriarh Teoctist, să vină în fruntea Bisericii, fie şi doar pentru puţini ani, tot un om din aceeaşi generaţie, dar cu alt „traseu”, din ceata nu puţin numeroasă a răscumpărătorilor de vremuri, luptător împotriva ateismului comunist, prigonit pentru Hristos, scriitor şi cărturar de seamă, şi acesta să predea ştafeta generaţiei următoare, în numele şi în duhul martirilor crucii din Gulagul românesc. Sînt şi voi rămîne încredinţat că Înaltul Bartolomeu ar fi fost un patriarh cum n-am mai avut pînă acum şi cum poate nici nu vom avea vreodată, căci oameni de forţa şi înzestrarea sa nu se nasc în fiecare generaţie şi nu sînt experienţial repetabili. Din grabă interesată sau din alte pricini (aici oficialii Patriarhiei m-ar trage de mînecă, şoptindu-mi doct: „Duhul Sfînt!”), n-a fost să fie aşa. În orice caz, a-l preţui pe unul (Dumnezeu să-l ierte) nu înseamnă a-l dispreţui pe celălalt (Dumnezeu să-l ţină), aşa cum, dacă îmi aleg drept patron spiritual un anume sfînt, nu înseamnă că-i desconsider pe ceilalţi sfinţi. Honni soit qui mal y pense!
Azi, omul unic şi irepetabil nu mai e printre noi. În ce ne-a rămas nepervertit, îl plînge Ardealul şi toată ţara. Ce va fi în urma lui? Îşi va asuma Sf. Sinod al B.O.R. imaginea publică a slăbiciunii versatile şi va reface Mitropolia Ardealului după cum a fost înainte de 2006, dîndu-i mitropolitului de la Sibiu satisfacţia de a recupera acum ceea ce a pierdut atunci? Are vreo şansă la scaun – fie el mitropolitan sau doar arhiepiscopal – P. S. Irineu, vicarul de la Cluj pe care răposatul mitropolit şi l-ar fi numit succesor, cu limbă de moarte? Va scăpa P. S. Ioan Selejan (favorit, se pare, al celor din Deal) de crucea Covasnei şi Harghitei? Un lucru e cert: oricine şi în orice variantă i-ar urma în scaun, nu-i va fi deloc uşor să se măsoare cu umbra marelui răposat şi să dea impresia că acesta ar fi lăsat în urmă un gol mai mic decît a lăsat de fapt. Ceea ce rămîne deocamdată de sperat este că nu ne-am pervertit şi n-am decăzut într-atît încît să confirmăm româneşte proverbul că “de leul mort îşi bat joc pînă şi iepurii”…
Deocamdată să-l petrecem cu toată cuviinţa pe ultimul drum şi să ne rugăm pentru pacea sufletului său. Şi ca Dumnezeu să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Privind spre Dumnezeu


 ...de Laurenţiu Dumitru



Uneori crucea despre care tot vorbim în biserică, sunt propriile alegeri. Sunt momente în viaţă când efectiv cazi sub povara… propriilor alegeri. Te revolţi, te tângui şi plângi, căci realizezi că nu te poţi ridica decât renunţând la ele, renunţând la tine însuţi… Ceasul cel mai critic – când înţelegi că Dumnezeu nu te primeşte oricum.

Cu inima frântă, cu genunchii însângeraţi, prăfuit şi murdar, te ridici, te scuturi şi-L iei pe EL chezaş pentru sufletul tău de acum înainte, iar El se învoieşte. Renunţi la tine, ca să fii cu El. Renunţi la tot, din iubire pentru El, pentru un bine infinit mai mare, Binele promis. Intri în rânduială, te încredinţezi Lui şi aştepţi, întru nădejde şi bună-lucrare, bucuria lăuntrică şi pacea care covârşeşte toată inima. Degrab auzi-mă, Doamne!

Dar El nu se grăbeşte şi vrea, pare-se, mai mult. Mai vrea să înveţi o lecţie, vrea să înveţi ce este viaţa fără El, fără vise, însângerat şi înlăcrimat peste poate… Te vrea exorcizat de amintiri şi dureri, de dorinţe de răzbunare; te vrea cu inimă bună, te vrea în pace cu toţi… Vrea să moară în tine omul cel vechi, mândria, vorbele spurcate şi, îndeobşte, tot răul…

Şi mai vrea ceva Domnul. Ceva esenţial, ireductibil: Vrea să te înveţe să strigi către El! Toate ni se întâmplă ca să învăţăm să ne (re-)cunoaştem Ziditorul, ca să învăţăm să strigăm! Pentru că vine o vreme în care dacă nu înveţi să strigi din toţi rărunchii – te sufoci. Efectiv te sufoci şi simţi că-ţi dai duhul… Adevărat spune Psalmistul, dar greu m-am dumirit: Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Şi eu care credeam cândva că respiraţia ne ţine-n viaţă…