BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

30 ianuarie 2011

Sfinţii Trei Ierarhi

 ...preluat de aici:  http://www.credo.ro/proloage.php?data=3001&i=1


Pe acesti trei Sfinti Parinti: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, ii sarbatorim astazi laolalta, ca pe cei mai mari invatatori si Pastori ai Bisericii, din toata istoria crestinatatii. Viata lor sfanta si invataturile lor alcatuiesc, adica, niste indreptare de ortodoxie, vrednice de toata lauda si increderea. Este o dovada limpede ca este ratacire sa nu crezi ca ei. Ei arata la treapta cea mai inalta "drumul imparatesc" in Biserica Ortodoxa. Ei sunt adevaratii ctitori ai Ortodoxiei. Si pentru ca, pe langa darul talmacirii Sfintelor Scripturi, ei s-au invrednicit si de inalta treapta a arhieriei, ei sunt cunoscuti indeobste sub numele de Sfintii Trei Ierarhi.
Viata lor se afla istorisita la zilele in care se face pomenirea fiecaruia din ei, in parte. Asa, viata Sfantului Vasilie se afla la 1 ianuarie, viata Sfantului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viata Sfantului Ioan Gura de Aur, la 13 noiembrie si la 27 ianuarie. Astazi praznuim doar roadele pe care multa lor stradanie le-a adus Bisericii Mantuitorului Hristos.
Asa, mai intai, cei Trei Ierarhi au trait toti cam in aceeasi vreme, adica in secolul IV, si toti trei au adus Ortodoxiei si Bisericii chezasia si stralucirea sfinteniei unor oameni cu inalta stiinta de carte, cunoscand, adica, nu numai adancurile invataturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, mostenita de la Apostoli, ci pretuind, de asemenea, si toata stiinta si filosofia pagana a vremii lor.
Vietuind, apoi, in anii cand Biserica crestina, abia scapata din prigonirile cele sangeroase ale imparatilor romani, ajunsese primejduita de ereziile de la dreapta credinta, din pricina multimii invataturilor gresite ce se ivisera, Sfintii Trei Ierarhi au dus o lupta grea si fara incetare, pentru adevarata intelegere, pentru pazirea dreptei credinte apostolice, cu privire, indeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seama Taina a credintei crestine. Si invatatura lor a ramas invatatura ortodoxa, de atunci, de azi si de totdeauna.
Fiind toti trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei in felul sau.
Sfantul Vasilie, de pilda, a fost totodata si pastor al mirenilor, dar si mare indrumator al calugarilor. Cele mai vestite cuvantari ale lui, din amvon, sunt talcuiri din Cartea Facerii si talcuiri la Cartea Psalmilor. Cat priveste randuielile date de el calugarilor, acum 16 veacuri, ele dainuiesc si astazi. Vrednic de insemnat este locul pe care Sfantul Vasilie il da muncii, alaturi de rugaciune, in viata calugarilor. Cu adevarat invatator al mirenilor, el uneste cuvantul cu fapte, chemand pe cei bogati sa sprijine asezamintele crestine intemeiate de el, pentru ajutorarea saracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi si neputinciosi din cetate. Mai amintim, in sfarsit, ca Sfantul Vasilie si Sfantul Ioan Hrisostom s-au straduit si cu infrumusetarea si desavarsirea Sfintei Liturghii din timpul lor, si cele doua Liturghii: Liturghia Sfantului Ioan si Liturghia Sfantului Vasilie, poarta si astazi numele lor si se savarsesc in Biserica Ortodoxa, asa cum le-au desavarsit ei.
Tot in felul sau, a folosit amvonul si Sfantul Grigorie de Nazianz. Vorbitor innascut, poet si mare teolog, Sfantul Grigorie si-a castigat renumele de "Cuvantator de Dumnezeu", adica renumele de teolog, talmacind pe intelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care cazuse atat de mult in ratacirea lui Arie, incat in toata capitala imperiului nu mai ramasese decat o singura biserica ortodoxa, biserica Invierii, dupa cinci ani de cuvantari in aceasta biserica, starea lucrurilor s-a rasturnat si in toata capitala, nu mai ramasese decat o singura biserica a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a si fost el ales patriarh al Constantinopolului. Putini teologi s-au ridicat la inaltimea si la adancimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvantarile lui sunt Cele cinci Cuvantari Teologice, tinute de el in biserica Invierii din Constantinopol.
In ceea ce priveste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru invatarea mirenilor, chemandu-i spre intoarcerea la Dumnezeu si la milostenie, de la cei mai smeriti, pana la cei, mai semeti, imbarbatandu-i si dojenindu-i si dandu-le ca pilda viata sa de nevointa, dar si de darza barbatie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept marturie a cuvantarilor lui, el a lasat Bisericii, Talmacirea Evangheliei dupa Matei si Talmacirea celor 14 Epistole ale Sfantului Pavel. Talmacirile lui sunt o adevarata evanghelie practica.
In sfarsit, Sfintii Trei Ierarhi s-au asemanat intre ei si prin slabiciunea lor trupeasca. Toti trei au avut o sanatate plapanda. In slabiciunea vasului lor trupesc salasluia insa, taria cea neasemanata a Duhului si cuvantul lor era unit cu fapta.
Impodobiti cu asemenea daruri, Sfintii Trei Ierarhi au fost slaviti in toata lumea crestina, dar, mai cu osebire, in imparatia dreptcredincioasa de rasarit, atat de mult, incat, in chip neasteptat, slavirea lor a ajuns o pricina de dezbinare intre credinciosi, acum aproape o mie de ani in urma, pe vremea cand in Constantinopol carmuia cucernicul imparat Alexie, din neamul Comnenilor.
Erau crestini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca nimeni altii, a unit cuvantul sau cu fapta. Altii, coborandu-l pe acesta si pe Ioan, il socoteau fruntas al lor pe Grigorie, cuvantatorul de Dumnezeu, atat pentru multimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cat si pentru puterea si adancimea gandului. Altii, in sfarsit, dadeau intaietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai mester la cuvant decat toti si indemnator la aspra pocainta. Si neintelegerea ajunsese atat de mare, incat crestinii se impartisera in cete, care se dusmaneau intre ele.
Deci, facandu-se cinstirea lor piatra de poticnire, Sfintii n-au rabdat o ruptura ca aceasta. Drept aceea, s-au aratat ei, mai intai, cate unul, apoi, toti trei laolalta, unui, episcop intelept, care pastorea in acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, si i-au grait asa: "Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
Si, ascultand porunca Sfintilor, acest minunat barbat, Ioan episcopul Euhaitelor, a randuit pomenirea laolalta a Sfintilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea imparatului Alexie Comnenul, adunand, ca intr-un singur glas, cele trei chemari ale Ortodoxiei : chemarea calugareasca a Sfantului Vasilie, inalta teologie a Sfantului Grigorie si Evanghelia practica a Sfantului Ioan. Amintim ca, tot in cinstea Sfintilor Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupul al Moldovei a inaltat minunata biserica din Iasi, care a uimit multa lume prin frumusetea podoabelor ei. Cu rugaciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul nostru, si cu ale tuturor Sfintilor, surpa si risipeste ridicarile eresurilor si pe noi, la unire si la pasnica asezare, ne pazeste si cerestii Tale Imparatii ne invredniceste, ca binecuvantat esti in vecii vecilor! Amin. 

O minune din ziua de prăznuirea Sfinţilor Trei Ierarhi, povestită de bătrânul Iustin Parvu

sursa: Din temniţe spre sinaxare

 Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

26 ianuarie 2011

Cristi Iordache

...poezii de dragoste ( pe poet îl găsiţi la adresa:  http://montecristoconte.blogspot.com/ )





Cu inima în palme


femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
cortina cade când poetul nu-i şi pier deodată ane şi marii


Mi-e noaptea lumină


Eşti dama de ghindă
cu pântec de jar,
cu rouă pe gene
şi sâni tremurând.
În sobă un lemn
găunos de stejar,
trosneşte „cu moartea
pre moarte călcând”.

Aş plânge cenuşa,
dar flăcări mai sunt,
mi-e noaptea lumină
ce-apune în zori,
închide-mă-n tine
(pământul mi-e ciunt)
şi fi-vom, femeie,
doi nemuritori.

Clădeşte-te-n pieptu-mi
de coapsele-ţi torc,
vânează, felino,
scântei de amor
când buzele-mi sclave
pe pântec iau foc.
Eşti dama de ghindă-
îţi sunt slujitor.

Te pierde în mine
şi uită de cer.
E noapte, stăpâno,
scăparăm de zi,
durerea e moartă,
pământul stingher,
să naştem o lume
şi-apoi ne-om trezi,

cu lacrimi şi buze
s-o luăm de la cap
atât cât ne-ajută
stejarul arzând
şi cât alte cioturi
în sobă încap.
Cenuşă ni-i moartea,
„pre moarte călcând”.




 Ultimul trecător

După lucrare Dumnezeu şade

cu palmele curate.

La răscruce, femeie,

îngerul cu aripi albe nu mai cade.


Aştepţi neclintită,

cu părul răvăşit pe poteci

şi ochii pribegi prin gânduri şi noapte.

Noroiul ţi-a-nghiţit picioarele reci

Şi-ţi muşcă din fruntea-ncreţită.


Sunt ultimul trecător

care ştie să-ţi poarte

noroiul

şi părul

şi gândul.


Aşează-te-n palmele mele crăpate!


Emisfere

Am plecat desculţ să ajung
la tine
atât de departe pe pietre
desculţ
doar să ajung la tine înainte de
răsărit

Pereţi plini de mucegai tencuiala umflată nu pot să mă sprijin
nici măcar să-i ating
este simplu voi face o casă
cândva din lemn
de brad

Dormi atât de departe
nu m-ai vedea când m-aş căţăra
desculţ
până în vârf
desculţ pe coloana infinitului să cădem la tine înainte de
răsărit

Am în stânga lumânarea şi în dreapta ţigara
este frig şi beznă
ieri a cedat instalaţia asta veche de o sută de ani
cafeaua e rece fumez si beau între două emisfere
flacără şi scrum

Dacă ai simţit miros de lemn de brad şi tutun
dacă ai văzut lumina şi urme de tălpi
eşti atât de departe să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit


Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată



Cristi Iordache - E misfere
   



Femeie - tiNe nu se moare

Femeie,

-n tiNe, tiNe, tiNe

îmi curge sângele-n amonte

şi-s orb şi primul pas mă strânge

rămân cu palma-n diaclază

lumina-mi s-a ascuns şi plânge...

femeie,-n tiNe-i rob şi conte



şi bate,

bate-mă c-o rază

din norii tăi să fiu, să fiu

aval şi talpă, râu cu gheare

să fiu în tiNe, tiNe, viu

cât moartea lângă noi e trează,

în tiNe, tiNe nu se moare,

tu ştii prea bine


şi eu ştiu.




Pleoape

Se zbăteau, albaştri.

Am auzit aripile ochilor tăi, din adânc.

Pescăruşii, valurile şi pleoapele

mă izbeau de ţărmul abrupt,

ca viaţa.


Se zbăteau, verzi.

Am auzit foşnetul ochilor tăi, din munţi.

Brazii, iarba şi pleoapele

dansau a dor

de viaţă.



Se zbăteau, gri.

În trei degete îmi ţineam inima, pe stâncă

şi am auzit clipitul ochilor tăi,

precum pulsul meu dintre

cer şi pământ.


Nu ştiu dacă am plecat mai departe spre albastrul cerului,

nici dacă m-am zdrobit de verdele brazilor.

Talpa mea era gri

ca piatra

şi vântul

şi viaţa



şi ochii tăi,

când nu sunt albaştri sau verzi.


CristiNe

Eşti goală, femeie,
pe-o insulă pustie
ivită din mări pentru tiNe.
Seninul, femeie, îţi plouă
pe trup apa vie
şi plouă
nebunul din mine.
Şi plouă.
Îmi spune, te rog:
„picăturile mele,

aşa-i că-s virgine
şi n-ating pământul?”
Se plimbă pe piele
ca stropii de rouă,
fiorii prin tiNe.
De rouă.
Pe insula asta

nisipul nu doare,
iar cerul şi marea-s divine.
Mă plouă şi tu,
mă plouă cu soare;

doar nouă ne suntem
christiNe.
Doar nouă.


Nu ca şi când

Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.

Eu sunt cu tine, rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.

De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.

Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns, că-i sărutat,
Copila mea, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!


Te-am regăsit, iubito 

Lasă-mă să te privesc, să te privesc, privesc
În noapte la un pâlpâit de lumânare
Să-ţi sorb conturul, Venus şi să ţi-l dăltuiesc
Cu ochi născuţi perechi- oglinzi scânteietoare.

Lasă-mă să te respir, să te respir, respir
Prin fum şi iz de jumătăţi de beţişoare,
Să tremurăm iubito, ţâşninind din trupuri mir
Şi sacadat să ne-mbătăm de-nmiresmare .

Lasă-mă să te ating, să te ating, ating
Dogoare focu-n sobă, la fel noi suntem jar.
Când piepturile noastre pe palme se preling
Ne plânge pielea crudă şi îngerii tresar.

Lasă-mă să te iubesc, să te iubesc, iubesc.
Topiţi în încleştări, Eros să ne cunune.
Pe pântece de lotus buzele moi şoptesc,
În unduiri de nimfă-ţi curg lacrimi nebune.

.................................................................
-S-a luminat de ziuă, ţi-e frică de ceva?
-Să nu te pierd iubite, ne vom mai revedea? 

 

18 ianuarie 2011

Radu Constantin Ilea

...şi lucrările  sale
 
Viaţa ca artă şi deformare plastică
de Ioan Buteanu

Tot ce pictez fac numai din cuţit,
...Primesc oameni întregi şi-i ciuntesc chibzuit.
O zgârietura sub pleoape-i un zbor de cocori,
Reduc din volume, cu greu mai pun ceva la loc uneori,
Mai mult lacrimi şi sânge.


O vânătaie dispare încet ca un semn de tandreţe.
Un vârtej se trezeşte-n nisipuri, se loveşte de pietre
ş-apoi cade la loc.
Movul ăsta-i o alţă nuanţă de sânge.
Într-o ureche tăiată, viaţa aşteaptă o vreme
şi pleacă apoi.

Într-un cântec, la fel.
Cântecul ăsta nu l-am mai cântat.
Râsul ăsta nu l-am mai râs.
Nu mă mai ating de nimic.
Mai beau cu tine paharul ăsta gol
ş-apoi îmi văd de treabă.













 















16 ianuarie 2011

Poveşti

 ...de Laurenţiu Dumitru 


Am citit o poveste batrana-
Era scrisa pe o jumatate de mana…
O poveste neterminata
Despre un baiat si o fata-
Normal, o poveste curata.

Se spunea ca el vine din trecut.
Din alt timp, necunoscut.
Ratacise drumul, cararea,
Cauta iubirea, iertarea,
In zadar ii era cautarea…

Imi plac povestile…Tie nu?

Povestile cu “Eu” si “Tu”
Povestile simple, firesti,
Chiar si cele care nu sunt povesti,
Ci vise, ce-n somn le soptesti…

Sunt povesti cu final fericit
Si altele fara sfarsit.
Si mai sunt si povesti-licurici…
Stralucesc sidefiu, foarte mici,
De abia se zaresc de aici…

Povestea de pe cealalta jumatate

E o poveste de foarte departe…
Ea nu poate fi inca citita
Poate nici nu a fost descoperita
Se scrie inca… si e fericita.

Se poate sa fi ramas inca una
Care sa nu-si fi gasit inca mana
Pe care sa se linisteasca
Apoi sa se scrie, sa creasca,
Si poate sa nu se sfarseasca…

Imi plac povestile…Tie nu?...

Povestile cu “Eu” si “Tu”
Cu “Noi” si fara tristeti,
Fara ziduri si fara pereti,
Cu “Pana la adanci batraneti…”





Calut de poveste

Ma auzi? Iti vin din vis,
Visul cel nespus, nescris…
Vin pe aripa de dor,
Nechezand usor…usor…

M-au chemat din departari,
Tocmai peste tari si mari,
Visele tale cuminti,
Cu castele si cu printi,

Visele ce le visezi
Si, chiar daca nu le crezi,
Ele-n taina iti vorbesc
Te leagana si te cresc…

De mi-ai da un pic de jar,
Armasar m-as face iar…!
M-as porni in aprig zbor
Ca sa-ti vin in ajutor!

Sa te urc in saua mea
Si sa ne plimbam pe-o stea…
Vezi? Si eu visez acum…
Ne vom intalni pe drum!

Tu- cu visele-mplinite,
Eu-cu coamele-mpletite…
Si in urma noastra -ici,
Lacrimi, Laur, licurici…

El condor pasa


 Este ceva vreme de când El condor pasa - Trecea condorul - m-a cucerit definitiv... Există atâtea variante ale cânecului şi toate minunate... postez şi eu câteva aici...

 

 
 


 
...varianta de mai jos este cea pe care am auzit-o prima dată, cea de care m-am îndrăgostit...

Simon & Garfunkel - El Condor Pasa
 

...şi dacă-i vorba de condori şi de libertate, nu pot să-l uit pe... The Beastmaster, Stăpânul animalelor...




15 ianuarie 2011

15 ianuarie






Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Doru Stanculescu - Balada de copilarie
   


12 ianuarie 2011

Cum era iubit Eminescu





Către Eminescu

Scumpul meu băiet,

Azi am primit scrisorica de la tine şi am găsit-o atât de dulce şi am cetit-o de câteva ori în şir. Miţule Copil Nebun, e atât de plăcut a trăi când ştii că ai o afecţie pe pământ, şi mă mir cum tu, suflet liric, ai putut să nesocoteşti şi să despreţuieşti cea mai însemnată, cea mai caldă şi mai rară din toate bucuriile acestei vieţi, şi cea mai grea de găsit şi cea mai grea de susţinut. Dar, mă rog, ce-nsemnează această viaţă dezordonată care o duci? Ce fel la 5 oare dimineaţa tu încă mi te-ai culcat ? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii mata c-aseminea aberăciuni (vorba lui Suciu), nu-ţi permite Mîţa sau, după cum îmi zici tu, Momoţica ta! Ştii tu că dacă Miţu nu-i cuminte, apoi şi Mîţa se va necuminţi şi m-oi duce şi eu pe la teatru, las' că la preumblare merg în toate zilele — mai cu seamă în costumul cel nou; mă admiră toţi bărbaţii şi-mi fac complimente.
Un fapt sau întâmplare, pot zice fenomenală, au avut loc zilele aceste la noi : d-na Marie Aslan, născută Ralet, în urma unei pierzanii a murit; soţul ei — Dimitrie Aslan — invitat fiind să vie la masă, au răspuns : cum poate el mânca fără Mariţa lui şi au cerut o perină, o ţigară, s-au culcat şi nu s-au mai trezit, au murit de durere. Li s-a făcut la amândoi autopsie şi s-a constatat că el a murit d'un coup de sang. Am fost, Mimi, la biserica Bunei-Vestiri, unde să aflau ei, puşi amândoi pe un catafalc; nici nu se poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic, după mine, ca cele două secriuri unul lângă altul, acele două vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi groapă.
Iată un lucru pe care-l invidiez. Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort — mais une union eternelle! Dar nu va fi aşa, noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul, ah! Ce tristă e viaţa aceasta! ... Dar, să fug de idei triste, azi m-am plimbat numai în talia rochiei şi să vezi tu ce talie am, cineva mi-a zis: Vous êtes â croquer ...
Bebeluş, băiet zburdalnic, de ce-mi mai aduci aminte cât de repezite erau ceasurile când eram amândoi? Căci acum, singură şi făr' de tine, trec ceasurile aşa de greu, trec zilele aşa fără urmă şi fără nici-un farmec. Şi poezia promisă tot o aştept, dar ea nu mai vine, ah, Zgrăbunţule, de ce nu poţi tu ţine nici măcar micele promisiuni?
Ah!, Mimi (tare am gust de suspinat, îi putea vedea din multele interjecţii câte le întrebuinţez), atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic toate neajunsurile perfectei tale fiinţi.
Dar cu camera oare ce mai fac? Desperez numai când mă gândesc că iar va rămânea lucrul baltă. C'est mon seul souci. Mais le plus grand des soucis c'est toujours toi, toi que j'aime, que j'adore, que j'embrasse, auquel je dis, à mon tour, bonsoir Mimi, sois gentil et laisse-moi dormir, car je cause avec toi depuis une heure entière et je pense à toi chaque jour 18 heures, il faut bien maintenatit que j'aille me reposer. J'endors en t'adressant ma dernière pensée ma plus tendre caresse.

Veronica
Joi 8 oare seara 1882, februarie 18, Iaşi 

Băieţelul meu iubit,
 
Îţi scriu azi marţi pe la 5 oare după amiazi, deşi scrisoarea nu va pleca decât mâni la 4 oare spre Bucureşti.
Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu (d. Car.) nici că mai poate să existe vreuna. L-am întâlnit azi pe stradă, i-am cerut din nou scrisorile şi mi-a răspuns categoric că nu vrea să mi le înapoiască; mai mult, mi-a zis cum că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să mă fac mare în ochii tăi şi ca să sfarăm prietenia ce exista între tine şi el, et il m'a traité un peu par dessus la jambe, după cum zice francezul; la un loc oarecare ne-am întâlnit cu Pompiliu şi cu un alt domn şi el atunci îmi zice: puteţi, M-me să vă continuaţi primblarea, să nu vă mai deranjaţi, căci eu mă duc la gară. Il enrage. Eu m-am făcut că nu ştiu că el a clămpănit pe la uşă la mine şi l-am întrebat: ,,Ce v-aţi mai făcut aseară ?"; el mi-a răspuns: ,,Nu să spune"; eu lui nu i-am mai zis nimic. A propos, zice : ,,Hei, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine să mă-mpuşte ..." şi câte alte prostii. Nu vreu nimic, domnule, voi scrisorile mele să mi le înapoieşti. ,,Nu vreu — salutare", i-a fost ultimul cuvânt. Mi-a mai zis că mi-am pierdut toată logica.
Brigadir ne-a întâlnit şi mi-a făcut ochi dulci; el zice : „Acesta îţi face curte, nu-i aşa?" şi ,,D-tale nu-ţi place". ,,Da, nu-mi place", i-am răspuns. E un adevărat spion. Mi-i groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar ... să-l lăsăm dracului.
Miţicule, ştii că-ncepe a-mi fi tare dor de tine, da, tare, tare, ştii, aşa cum nu prea poate cineva suferi; aşa mă sfârâie la inimă şi mi-i dor, Bebeluş, să te mângâi, să te dezmierd, să nu-ţi dau pace să scrii, să nu te las să dormi, să te ciupesc, să te pişc, să te pup pe gură, pe ochi, pe mâni. ţie nici nu-ţi pasă ; mi-ai promis bilet de drum de fier şi ... pace, nici nu mai pomeneşti măcar. Nu mă lăsa aşa de mult departe de tine! Azi am văzut pe Gheorghian, el mi-a zis că a venit raportul în Cameră într-una din zile, dar să vede că nu i-a venit rândul. Mimi, mi-i dor de tine, ştii cum, nici nu-ţi pot spune. Nu mă lăsa mult timp departe de tine, fă să pot veni lângă tine, căci poate va fi mare şi pentru mine Cel de sus şi atunci voi zbura la tine când oi vra: te sărut din suflet, 

Veronica
23 februarie 1882

Eminul meu cel dulce,
 
Cu cât iubeşte cineva mai mult cu atât e mai nebun şi mai nedrept în judecata ce şi-o face de fiinţa lui dragă.
Mimi, singurul lucru adorat ce am pe acest pământ ticălos eşti tu; iartă-mă dar dacă îţi fac aşa de des nedreptate şi te acuz când de indiferenţă, când de cine ştie câte mai trec prin mintea mea nebună, minte turburată în mare parte de multe greutăţi şi nevoi.
În scrisoarea din 22 sunt iarăşi sarcastică şi rea ; te rog cu procente să mă pedepseşti când ne vom vedea; însă până atunci fii gentil şi nu-mi băga în seamă toate răutăţile, cari au unul şi acelaşi izvor: ,,dragostea mea nemărginită şi o gelozie pe care adesea mi-e ruşine să ţi-o mărturisesc" — şi sunt geloasă de sufletul tău, iar că petreci nu m-aşi prea supăra şi totuşi, m-aşi supăra foc!
Miţule, tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână cu durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. Ce faci tu în astfel de momente?
Mimi, nu mai scriu că mă înneacă plânsul şi e un plâns care pleacă din adâncul sufletului şi mă gândesc cu drag la tine şi la pudra mea de arsenic; sunt atât de aproape de ea şi ce mă leagă pe pământ eşti poate tu şi numai tu. Iartă-mă, dar îmi cade condeiul din mână, nu mai pot scrie.
Vină-mi de Paşti, mi s-ar părea că găsesc o comoară văzându-te. Miţ iubit, iubit şi iubit cum nu mai poate fi om pe lume.
Te sărut din tot sufletul meu zdrobit de tine. 

Veronica
28 febr. 1882, Iaşi

Mimiţicule drag, 


Vei fi citit desigur posomorâta mea scrisoare din 26; nu mi-o lua în, nume de rău. Tu nu ai decât grija ta şi a ,,Timpului", eu am grijă de multe lucruri şi de multe fiinţe şi iubirea mea unde o pui şi cât o socoteşti !
Ascultă-mă, iubitul meu; fiindcă bilet de drum de fier nu se poate căpăta şi fiindcă, făcând abstracţie de mândria mea, pe care o nesocotesc în tot momentul faţă de tine, şi orice îndatorire din parte-ţi mi-ar fi foarte plăcută, dar ştiu că Bebeluş e mână spartă, apoi să lăsăm la o parte chestiunea venirii mele la Bucureşti, s-o amânăm până atunci până când ţi-o fi dor, dor nespus de mine, până când va fi trecut timpul ţie trebuitor pentru a ajunge să pui ceva la cale, căci, cu tot timpul disponibil care-l ai, eu văd, Mimiţicule leneş ce eşti, că nici până azi nu ai făcut o dare de seamă despre cartea lui Slavici, până azi nu mi-ai trimes acea poezie promisă. Ce faci tu cu vremea ta ştie bunul Dumnezeu, poate că chiar numai el are dreptul a-ţi cere seama, de aceea mă abţin de la orice comentarii. Ce să-ţi mai spun? Că te iubesc? Că te-am răzbunat de o injurie primită aiurea? Toate le ştii. Poate că nu ştii că sunt necăjită şi de ce ai şti!
Astăzi mă duc la conferinţa lui Dimitrescu. Avem atâte distracţii în Iaşi, e totdeauna lume foarte multă, mai ascultăm, mai vorbim şi timpul trece. Mimi, eu sunt de părere să nu te muţi de acolo, în fine, liber şi stăpâneşti, poţi face ce vei vrea şi ce-ţi va conveni mai bine.
Je suis toujours de mauvaise humeur, je suis très boudeuse, très agacée, nerveuse et Dieu sait encore quoi. Tout en pensant, amuse-toi bien mon cher, au moins amuse-toi, parce que de tout ton temps tu ne fais rien, trois articles par semaine et il te manque souvent la minute pour m'envoyer le ,,Timpul" cella prouve que tu es très occupé, mon cher poète, oh! la muse me fait opiniâtrement la concurrence.
Îţi pare rău că te budez, ah de ce n-am şi eu cine să mă necăjească în modul acesta !Şii tu ce va să zică a trăi fără să-ţi spună nimeni nimic, nici un cuvânt de reproş drăgălaş — când vei ajunge să ştii: alors ta vie sera vide.
Întreabă-mă dacă sunt în lună sau pe pământ, dacă sunt teafără sau nebună, dacă te-am urât sau dacă te iubesc mai mult ca oricând?
Desigur că amorul face toate aceste. De-ai fi de faţă, m-aş sfădi puţin cu tine, aşi plânge şi m-aşi răcori, plâng eu şi departe, dar nu am cu cine să mă sfădesc şi, ce-i şi mai principal, n-am cu cine să mă împac, pe cine să dezmierd, şi câtă dezmierdare e în mine !
N-am timp şi loc că ţi-aş face rezumatul lecţiei lui Maiorescu din care te-ai convinge că am dreptate. Te sărut, je t'embrasse.

Veronica
 23 martie, 6 oare seara 1882

De-ai şti...
de Veronica Micle 


De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.


Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.


Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.


Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.


 Şi ura şi iubirea
de Veronica Micle


Şi ura şi iubirea acuma de la tine
Făr' de însemnătate vieţii mele-ar fi,
Iubirea ţi-am plătit-o cu lacrimi şi suspine
Şi ura-ţi neîmpăcată cu ce-aş mai răsplăti.


Dar tu de vrei ca-n urmă-ţi eu tot să mai plâng încă
Şi vecinic sfâşiată să vezi inima mea,
De-un chin fără de margini, de o durere-adâncă
Cu glas făr' de mânie să-mi spui că mă-i uita.  



Am plecat... 

de Veronica Micle


Am plecat făr' de căinţă
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta fiinţă,
Ca să uit al tău amor.

Şi plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplării,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare,
Nu mai ştiu de-atâta chin,
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin.