”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



27 aprilie 2011

Hristos a înviat

de Vasile Militaru

 

  

„Hristos a înviat”, ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă Serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, îl auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu Serafimi în suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi „Hristos a înviat”.

 

20 aprilie 2011

Denii

...de Lelia Munteanu


Întoarce-te de nicăieri, bunică, spre piscul înseratelor smerenii.
În lumea asta jalnică şi mică, să mergem iar, ca oarecând, la Denii.

Leagă-ţi năframa, podul se ridică. Desferecăm anastasimatare.
În lumea asta jalnică şi mică, deodată vine Săptămâna Mare.

Se-afumă ziua, soarele apune. În candelă se gată untdelemnul, 
ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune. Prinţul Privirii ne arată semnul.

O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc.
Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele, am înhămat credinţă şi tăgadă.

Şi-abia aştept să trecem înc-o veghe, în lumea asta strâmtă şi peltică, înfăşurată-n purpură şi zeghe.
Să mergem iar la Denii. Hai, bunică…


Veghere

...de Anna Rain, preluat de aici: http://annaqueenrain.blogspot.com/2011/04/veghere.html


Veghind somnul,
am aflat că zidurile fără iederi
sunt ca nopţile fără visuri,
ca cerul fără nori,
ca alergătorii fără drum.

Nu mă doare depărtarea,
ci ochii care uită să mă privească
în nopţile neliniştii
şi-n zbuciumul vieţii.

Singurătăţile se împletesc,
apoi se odihnesc în cuiburi
de vultur
privind la măreţia timpului
care ne stă de strajă,
până când vom învăţa
că, apropiindu-ne sufletele,
vom dăltui chiar şi-n stâncă
o formă de iubire.

Veghind somnul,
am aflat cum se naşte un răsărit
şi cum clipeşte o ziuă,
iar sub geana ei
m-ascund lacrimă-n frumuseţea
pe care vremelnic
poţi s-o cuprinzi c-un sărut.

CATHARSIS







19 aprilie 2011

Spre Golgota




Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu
 ...articol preluat de aici: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/04/03/spre-golgota/


Urca Domnul spre Ierusalim. Vestise de trei ori Sfintele Sale Patimi, fiindcă aşa trebuia, „să pătimească acestea şi să intre întru Slava Sa“ (Luca 24, 26) şi le spusese cu câtva timp în urmă celor doi ucenici care au cerut să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa: „Nu ştiţi ce cereţi (Marcu 10, 38).
Desigur, multă nedumerire trebuie să fi trăit ucenicii când vedeau că lumea Îl primea entuziastă pe Învăţătorul lor, iar El le înfăţişa un tablou cumplit al suferinţelor ce vor urma: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Marcu 10, 33-34; Luca 18, 31-33; Matei 20, 18-19). Sf. Luca notează astfel: „Dar ei n-au priceput nimic din acestea; că ascuns era cuvântul acesta pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse“ (Luca 18, 34).
În diferite momente ale vieţuirii lângă Iisus, nedumerirea, contrarietatea, perplexitatea chiar, îi încearcă adesea pe ucenici, fiindcă auzeau lucruri care nu s-au mai auzit, iar Domnul îi mustră cu blîndeţe, pentru neînţelegere, cunoscând neputinţele firii omeneşti. O singură dată, procedează fără menajamente, când Petru, îngrozit de ceea ce avea să se întâmple în Ierusalim, la întâia vestire a Patimilor, „luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, Doamne!, asta să nu Ţi se întâmple!“ (Matei 16, 22), iar Iisus „întorcându-se i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!“ (Matei 16, 23).
Denis de Rougement (Partea diavolului, cap. Diavolul în Biserică), după ce evocă momentul întemeierii Bisericii pe mărturisirea lui Petru, consideră intervenţia lui ca expresie a ordinii lumeşti pe care vor să o pună întotdeauna oamenii în lucruri, chiar şi în cele divine. Când îi reproşează Mântuitorul că nu le cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor (Matei 16, 23), îşi dă seama că ucenicii n-au reţinut cea mai importantă prevestire — a Învierii —, ci au rămas la nivelul reacţiilor emoţionale obişnuite, incapabili de a înţelege ceea ce avea să fie cel mai mare eveniment din viaţa omenirii, deschiderea uşilor Împărăţiei Cerurilor prin Sfânta Euharistie instituită la Cina cea de Taină şi biruinţa asupra morţii prin Înviere.
Mântuitorul înviase până atunci pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), pe fiica lui Iair (Matei 9, 23-25), pe Lazăr (Luca 11, 11-45) şi poate unii din martorii acestor învieri au crezut într-o putere suprafirească pe care ar fi avut-o o fiinţă dăruită de Dumnezeu. Însă a crede că El însuşi va învia, mai ales după ce urma să fie batjocorit, umilit şi omorât, era peste putinţă. Învăţătura dumnezeiască de acum însemna a lua asupra ta răul acestei lumi, întru smerenie desăvârşită, a-l duce în mormânt şi a învia în curăţie, desăvârşire dumnezeiască. Or, le spusese foarte limpede: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24).
A fost şi este încă greu de înţeles „limbajul“ Crucii, chemarea la dezrobirea din păcat prin sacrificiul de sine. Căci dincolo de bucuria şi lumina Floriilor acestei lumi se află o bucurie şi o lumină şi mai mari, a Învierii, când peste făptură şi lume se revarsă plinătatea iubirii dumnezeieşti. Ucenicii s-au considerat apostoli nu numai pentru că L-au urmat pe Iisus în propovăduire, ci mai ales pentru că au fost martori ai Învierii. Când, după Înălţare, trebuie ales un alt apostol în locul celui căzut, Petru cere ca el să-L fi urmat pe Domnul, dar nu sporadic, ci de la botezul lui Ioan până la Înălţare şi astfel, „să fie împreună cu noi martor al Învierii Lui“ (Faptele Apostolilor 1, 22).
Aceasta însemna că apostolul urma să propovăduiască Învierea, „să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el“ (Ioan 1, 7). Pavel n-a avut nici o clipă sentimentul că ar fi altfel decât ceilalţi apostoli, tocmai pentru că, după minunea din drumul Damascului, când L-a văzut pe Hristos înviat, devine martor al învierii Domnului. Aşadar, scriindu-le galatenilor, mărturiseşte despre lepădarea de omul vechi, al Legii, care, pentru a-L urma pe Hristos, trebuie să se răstignească o dată cu El: „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine“… (Galateni 2, 20).

17 aprilie 2011

...gânduri

 
 


"Se povesteşte că în China, în anul 2698 î. Hr., domnia binefăcătoare  a Împăratului Galben a marcat  Epoca de Aur, când toţi oamenii aveau inima pură şi trăiau în prosperitate şi civilizaţie sporindă. Urmaşii săi, ale căror domnii au fost caracterizate de aceeaşi condiţie generală, au iniţiat observaţiile astronomice, calendarul şi regularizarea inundaţiilor. Toţi aceşti conducători nu au fost aleşi pe criteriul originii, ci al meritului. Astfel, se povesteşte despre unul care căuta un succesor la tron, că a auzit de un bărbat neînsurat, umil, pe nume, Shun: „Este fiul unui orb. Tatăl lui e tâmpit, mamă-sa mincinoasă, fratele vitreg înfumurat. Şi totuşi a reuşit să trăiască în armonie cu ei şi să se comporte ca un adevărat fiu. S-a ferit să ajungă rău.” Bazându-se pe forţa acestei laude, Împăratul a decis să-i dea lui Shun două din fiicele sale de soţie şi să-i studieze comportamentul. Acesta a trecut cu succes proba. „Vino tu, Shun, i-a spus Împăratul. Am examinat vorbele tale privitoare la problemele în care ai fost consultat. Au fost reuşite şi-au dat rezultate bune timp de trei ani. Vrei să te sui pe tronul imperial?” Shun s-a codit, întrucât nu credea că posedă meritele necesare unei asemenea misiuni, dar finalmente a acceptat ca Împăratul să abdice."(O istorie a Chinei, Rayne Kruger)
Iată cum, cu 3000 de ani î. Hr., în China, o ţară şi astăzi neîncreştinată în întregime, Împăraţii erau aleşi după merite. Dar nu acest aspect aş vrea să-l aduc în discuţie, ci faptul că păgânul Shun, deşi trăia alături de ai lui, persoane cu tare fizice şi morale, ceea ce contrazice susţinerea că în vremea aceea toţi oamenii aveau inima pură,  se ferise să ajungă rău. Inclusiv noi, creştinii, am găsi, în literatură şi pretutindeni în jur, exemple de oameni ce şi-au păstrat frumuseţea interioară în mijlocul celor răi şi nebuni.
Totuşi, mulţi ar spune: „Eram tânăr, idealist, dar viaţa m-a schimbat. Şi anturajul, proastele influenţe.” Ne apără o astfel de justificare de umbra lăsată peste seninul privirii  în care se oglindea până mai ieri Însuşi Dumnezeu?
Stau şi mă întreb de ce nu ne-am dori, tineri fiind, să ne provocăm anturajul ferindu-ne să facem răul, străduindu-ne să rămânem aşa cum inima dinlăuntrul nostru arde să fie şi cum conştiinţa ne dă ghies că bine şi frumos ne-ar şade s-o urmăm.  De ce nu am visa, dat fiind că cele mai multe vise se înalţă din noi în tinereţea cea vie şi neliniştitoare, să fim urmaţi, copiaţi în exemplul cel bun? De ce ne-o fi atrăgând, dimpotrivă, adesea, mai mult nonconformismul, care îndeamnă la răzvrătirea împotriva a tot ce este condamnat de conştiinţa noastră? Cu riscul ca, mai apoi, în liniştea nopţii, să împărțim multe ceasuri cu viermele cuibărit în sufletul nostru o dată cu alegerea de a fi altfel, mai ”cool”, mai ”afară din tipare”.  Chiar dacă viermele acesta ronţăie neadormit din bucuria aceea pe care vom fi simţind-o când ne-am dat în spectacol, când am atras privirile celor din jur cu o înjurătură, cu un machiaj strident şi grosolan, cu o ţinută ieşită din tiparele bunului-simţ etc.
Am urcat într-o zi în tramvai. Nu mai ştiu dacă o dată cu mine sau mai târziu a urcat un grup de adolescenţi. Băieţi şi fete. Fetele erau tare guralive. Băieţii mai liniştiţi. Ele râdeau. Tare şi ascuţit. Deodată mi-au izbit urechile câteva replici aruncate între două fete. Nu pot să le reproduc.  Astfel de înjurături le-am auzit arar de tot ieşind din gura unor bărbaţi foarte nervoşi. Dar fetele se „complimentau” fără urmă de revoltă.
Îmi imaginam două tinere „boschetare”, vulgare, prost îmbrăcate, fără dinţi în gură. Am întors capul împinsă de curiozitate. Şi-am putut să văd două tinere îmbrăcate decent, frumoase. Tinereţea le strălucea pe chip. Nu pot să afirm nici cel puţin că aveau o privire blazată sau că lipsea din ea cu desăvârşire inocenţa. Nu, o licărire jucăuşă le sclipea în ochi. Se amuzau. Una  a izbucnit: „Ce tot se uită lumea asta la noi? Suntem aşa de interesante?” În jur, oameni în vârstă, majoritatea. Tăceau jenaţi, cu ochii plecaţi. Râsetele, acompaniate de limbajul „modern”, au continuat.
Tinerii au coborât după câteva staţii. O tăcere de plumb s-a lăsat în urma lor. Doar roţile tramvaiului pe şine îşi cântau cântecul fără să ţină cont de stânjeneala călătorilor.
Multă vreme m-am întrebat ce găseau interesant copilele acelea în cuvintele pe care le rosteau. Cum de le puteau gândi? Oare nu la ardeau buzele rostindu-le?
Trag nădejde însă că vor depăşi această perioadă din viaţa lor, în care se simţeau pe culmi atrăgând priviri dezaprobatoare cu înjurături de birjar. Că tinereţea le va trage de mânecă şi vor redeveni deplin frumoase, la chip şi la suflet, ferindu-se tot mai mult să facă răul.
Într-unul din poemele sale „Despre vină şi pedeapsă”, Khalil Gibran susţine:
„…aşa cum o singură frunză devine nu numai galbenă atunci când se desprinde din ram, dar păstrează şi tăcuta înţelepciune a întregului copac, la fel cel care greşeşte nu poate face rău, fără a fi pătruns de voinţa voastră, a tuturor…
Iar când unul dintre voi cade, el cade pentru cei din urma lui, avertizându-i asupra unei pietre de împiedicare. Vai, el cade şi pentru cei din faţa lui, care s-au încrezut în repeziciunea şi stabilitatea mersului lor şi nu au dat deoparte piatra de împiedicare…
Cel drept nu rămâne nevinovat pentru faptele celui păcătos, iar cel curat pe mâini nu îşi păstrează curăţenia datorită înfăptuirilor păcătosului…
Căci ei stau împreună în faţa soarelui aşa cum aţa albă şi cea neagră sunt împletite împreună.”
Fie ca niciodată să nu ajungem  pietre de împiedicare pentru cei din jur. Să ne rugăm să ne fie zborurile atrase de lumina soarelui şi nu de întunericul lumii căzute.