”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



30 noiembrie 2010

Nucii Sfântului Andrei




... fragment din Căluțul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)


De fiecare an era la fel. Ioan o lua pe soţia sa Elena şi pe cei patru copii pe care-i dăruise Dumne­zeu şi plecau -­ de fiecare dată se ivea o ocazie - spre Peştera Sfântului Andrei, nu departe de satul în care ei înşişi aleseseră să-şi trăiască viaţa. Şi satul lor avea o urmă de-a Sfântului peste câmpia largă şi mai mereu crăpată de soare ca o buză sărată de o sete nebună. Hămesită de apă, văioaga de câmp, ce despărţea satul de latura de nisip a lacului, înghiţea îndată firul de pârâu ce-o străbătea uneori primăvara şi care purta numele de Pârâul Sfântului. De altfel, se retrăseseră din vraiştea oraşului în satul cu pârâu binecuvântat tocmai de dragul prezenţei unei urme a Sfântului Andrei care aici, la unirea dintre pământ, apa mării şi cer, era numit simplu, de sine înţeles - Sfântu’. Ca un alint sau ca un murmur de adormit în pace pe copii.
Auziseră de multe ori despre intervenţia Sfântului Andrei în viaţa celor care locuiau urma de talpă apostolică ce însemnase pe ţărmul Mării Negre mersul bine­cuvântat al vestirii Evan­gheliei lui Hristos. De la om la dobitocul din grajd, de la floarea câmpului la piatra drumului totul vibra de un nu-ştiu-ce plin de lumină şi de har dumnezeiesc. Ioan - crescut de un bunic, preot, după ce-i plecaseră părinţii spre uşa de lumină, care se deschisese să‑i cuprindă pe când erau tare tineri - trăise mereu cu gândul la Sfântul Andrei, ocrotitorul de seamă al Bunicului şi ai unor prieteni de‑ai lui despre care, odată crescut, aflase că nu se cheamă „duşmani ai poporului” şi nici „criminali” cum ades îi auzise pe unii slujindu‑i. El şi‑i amintea îngenuncheaţi - mai ales la vreme de noapte - în miezul de lumină pe care‑l împrăştia candela Maicii Domnului sau, mai ales, a Sfântului Andrei - cel căruia se rugau cu lacrimi în ochi.
De aceea orice zi de Sfântul Andrei şi‑o petreceau - de vreme destulă - toţi ai casei lor la Peştera Sfântului. Stăteau la Liturghie în biserica din sat - smerită şi însingurată între casele acoperite de stuf uscat sau, rar, de ţigle prost arse. Apoi plecau, laolaltă cu alţi câţiva către Peştera Sfântului. Atât de binecuvântată era „cetatea” aceea de piatră din măruntaiele pământului, încât, odată, Ioan se gândise că n‑ar mai trebui să plece. Era o căldură a locului care mângâia sufletul. Uneori, picuri mari de apă se prelingeau din culmea de piatră a peşterii. Păreau lacrimi mari ale Sfântului ce se amestecau, pe faţa uimită a copilului, cu lacrimile lui de prunc singur şi însingurat.
În ziua aceea Ioan ieşise cu copiii din peşteră în briza călduţă ce anula oarecum frigul toamnei târzii. O brumă uşoară albea totul în jur, tulburând verdele încă neşters al verii ce trecuse. Când văzuse copii urcând în nuc - adunând nucile plesnite în coaja verde încă, uitând parcă de tot şi de toate - se urcă şi Ion, văzând ochii rotunjiţi ai pruncilor săi şi, ca orice bărbat în putere, urcă mai sus decât toţi ceilalţi. Din senin, un vânt prevestitor de furtună începu să freamăte printre crengi. Puştii de la poalele nucului săriră imediat, mai cu seamă aducându‑şi aminte că, în urmă cu un an Vasilică, băiatul dascălului, aruncat din nucul vecin al acestuia, scăpase de moarte ca prin urechile acului. Ioan nu mai apucă să‑şi fixeze bine picio­rul pe creanga mişcătoare. Alunecă pe abu­reala crengii, scăpând în jos…
Elena strânse pentru o clipă copiii în jurul ei, acoperindu‑le ochişorii miraţi de schimbarea de vreme. Ochii nu mai luceau a nucă cu gust bun, ci a teamă amară. Iar când tatăl lor o luă în cădere, spre crengile de jos ale nucului cel uriaş, ochii i se umplură de lacrimi. Elena se ruga, cerând ajutorul Sfântului. Deodată, oamenii ce stăteau de faţă mărturisesc aceasta, o pală de vânt călduţă, izvorâtă parcă din Peştera Sfântului mângâie căderea lui Ioan, luându‑l parcă în braţe. Lunecarea aceea - ciudată la prima vedere - îi uimi pe toţi, pe Ioan lăsându‑l aproape fără grai. Doar în urechi auzise - ca un glas de stâncă - „Pentru rugăciunile Elenei, maica pruncilor tăi…”
*

Cu  rugăciunile Sfântului Andrei şi noi să ne izbăvim de căderi. Amin!



 La mulți ani și nepoțelului meu, Andrei!


29 noiembrie 2010

...a fost odată



...ca niciodată ...când, copil fiind, mai știam visa... Mai visez și acum, inclusiv cu ochii deschiși, inclusiv la cai verzi pe pereți...
Însă deseori mi-e dor de mine, cea de ieri, cea din copilarie și adolescență. Aveam mai mult curaj. Mai multă credință. Mai multă candoare. Toate la un loc. 
Unii spun că L-au cunoscut pe Dumnezeu târziu, prin cine știe ce întâmplare sau necaz. Sau după multă căutare. Eu L-am știut dintotdeauna. L-am iubit dintotdeauna. Era acolo, în ființa mea, nedespărțit de sufletul meu. E ca și cum ar fi crescut în mine,  o dată cu mine. Sigur că mi-au vorbit despre El străbunica, bunica, mama, cu care mergeam la slujbele din Biserică. Dar și eu aveam o relație cu El. Așa cum nu mai reușesc să am acum, când le știu pe toate. 
Culmea este că încă de atunci nu aveam nicio nelămurire despre cine este EL. Eu știam cine este. Știam că știe tot ce fac. Credeam în El și aveam încredere în El. Despre ce înseamnă, concret, să crezi și să ai încredere în Dumnezeu m-a lămurit părintele Nicolae Steinhardt într-una din cărțile sfinției sale. Pentru că omul matur din mine avea nevoie de explicații, copilul nicidecum.
Catehizarea în ale dogmelor și bisericii mi-am făcut-o personal, când am înțeles că dincolo de credință există o sumedenie de taine, ce abia  așteaptă să le descoperim.  Dar de crezut mai mult în El, nu puteam să cred. 
Era vară și îmi doream cu durere să-mi petrec vacanța de după clasa a cincea la bunicii mei din Vâlcea. Dar ai mei nu puteau să mă ducă. Bunicii... mai în vârstă și mai ocupați. Animale, grădină, câmp etc. Eu și visele mele am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu. Îi ceream în rugăciune să facă El cumva să o aducă pe bunica printr-o minune, cum numai El știe să facă, să mă ducă în casa ei de la poalele pădurii. Ah, cât îmi doream să zburd prin pădurile ei de poveste, să beau apă din legendarele fântâni răcoroase, pictate cu sfinți și umbrite de sălcii pletoase. 
Verișorii mă așteptau, eu aveam nădejde că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea. I-am scris scrisoare bunicii, în care îi povesteam tot păsul meu. Și ce mi-a mai trecut prin cap: dacă eu Îi cer Lui să-mi împlinească o dorință, firesc ar fi să-I ofer și eu ceva, ceva ce I-ar aduce bucurie. Și-am zis: Uite, Domniț-al meu Cel drag și Sfânt, așa Îl alintam eu, Tu mi-o aduci pe bunica, iar eu o să spun "Sărut-mâna!" oricărui om în vârstă ce-mi va ieși în cale. Și-o să-i ajut pe toți bătrânii care trec pe la poarta mea și sunt în nevoie. 
Și m-am ținut de cuvânt. Nu că nu i-aș fi salutat pe cei mai în vârstă și înainte, dar prinsă cu joaca sau cu râsetele printre ceilalți copii, rareori eram singură, nu-i băgam în seamă chiar pe toți. De ajutat, ce să zic, nu sărisem până atunci cine știe ce, dar de când cu schimbul propus, îi ajutam pe bătrâneii ce cărau câte-o sacoșă mai grea, le-o purtam eu o bucată de drum, ca să-mi respect promisiunea, că altceva nu prea aveam ce să fac. 
Și într-o zi, o mașină a oprit la poarta mea. Eu stăteam pe bancă lângă străbunica, mama mătura curtea. Am zărit-o pe bunica prin geamul deschis al mașinii. Cu inima aproape să-mi sară din piept am fugit să-i spun mamei. Aveam eu o răfuială cu ea, mereu încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, să mă facă să înțeleg că bunica nu poate să-și lase treburile și pe bunicul fără ajutor și să mai bată și atâta drum de una singură, cu trenul, era imposibil. Eu o țineam una și bună că dacă Dumnezeu mă ascultă, o să vină. Parcă și-acum îmi răsună în urechi râsul ei plin de neîncredere. Nici nu și-a aruncat ochii peste gard să se uite în stradă, deși auzise că oprise o mașină la poartă; mă îndemna s-o las în pace cu glumele, că nu-i arde de farsele mele, mă cam ocupam cu păcălelile.
Și bunica  a venit. Nu cu trenul, ci cu mașina fratelui ei. Au făcut toți o plimbare.
Eram în al nouălea cer. De altfel, nu mă îndoisem nicio clipă că n-o să-mi petrec vara la bunicii mei. Vibram de fericire spunându-le tuturor că Dumnezeu făcuse minunea asta pentru mine. (Câte astfel de minuni nu aș putea să amintesc.) Și dacă am îngenuncheat pentru a-I adresa o cerere,  am îngenuncheat să-I și mulțumesc. 
Toate astea le-am găsit scrise prin cărți. Dar sufletul meu le știa cu mult înainte. Sufletul meu de copil. Omul mare le-a rătăcit pe drum, o vreme, pentru ca să le regăsească la un moment dat pentru totdeauna. Doar că omul mare din mine cârtește adeseori și se mai și ceartă cu Dumnezeu.
De-asta, zic, mi-e dor de sfletul meu de copil, care se supunea lui Dumnezeu fără comentarii, care știa cum să ceară ceva, cum să primească, cu o încredere lipsită de orice îndoială.
Iată că se apropie Crăciunul. Nu mai are farmecul nopților din copilărie. Taina acelor nopți e o amintire argintie, fără de preț, ascunsă  în adâncul meu cel mai adânc.
Totuși, Doamne, nu lua în seamă stropul de necredință din inima oamenilor mari, ci ajută necredinței noastre și dăruiește-ne măcar o parte din  pacea și bucuria de peste anii rămași atât de departe în urmă.
 



Tudor Gheorghe - Antiteze, de Radu GYR
   

27 noiembrie 2010

Raportul lui Publius Sentulus


...proconsul, funcționar roman în regiunea Tirului și Sidonului, către Împăratul Roman Tiberiu

"Majestății Voastre și stimatului Senat al Romei,
Din partea Senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare!
Am aflat că doriți să știți cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: Trăiește aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos.
Poporul îl numește "Profet al Adevărului", iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul și toate cele ce au fost și vor mai exista în univers!
Și-n adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos.
Printr-unul și singurul cuvânt El dă viață morților și sănătate bolnavilor. Este de o statură mijlocie și de o frumusețe fără seamăn, uimitoare, și seamănă cu mama Lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume.
Părul Lui este ca aluna coaptă și îi cade Până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din orașul Nazaret.
Fruntea Lui este lată, exprimând inocență și liniște. Nicio pată sau zbârcitură nu se vede pe fața Lui puțin rumenă. Nasul drept, buzele subțiri, expresia nobilă, nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată și de aceeași culoare cu părul Său, este lungă și se desparte în două prin mijloc.
Ochii sunt albaștri-vineți, blânzi și senini. Privirea Lui este însă așa măreață, încât insuflă respect la toți cei care îl privesc și care se văd siliți să-L iubească și să se teamă de El.
Lumina ce se revarsă pe fața Lui este ca lumina soarelui, așa încât este cu neputință a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire.
Când însă povățuiește și sfătuiește, face aceasta plângând și atrage iubirea și respectul ascultătorilor.
Brațele și mâinile Lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbește, dar foarte rar iese în lume.
Cât despre învățătură, El atrage atenția întregului Ierusalim.
Cunoaște perfect toate științele, fără să fi studiat vreuna.
Călătorește desculț sau încălțat cu sandale romane și cu capul descoperit.
Se vorbește pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut prin părțile acestea.
Mulți iudei Îl consideră chiar ca Dumnezeu; alții Îl denunță că lucrează contra legilor Majestății Voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmași. Omul acesta nu a cauzat nicio nemulțumire la niciun om, niciodată.
Dacă Majestatea Voastră dorește să-L vadă, precum mi-ați scris mai deunăzi, faceți-mi cunoscut aceasta și imediat eu Îl voi trimite; căci sunt gata să îndeplinesc, cu smerenie și supunere, tot ceea ce Majestatea Voastră îmi va ordona.
Scrisă la Ierusalim,Grupul X,luna IX-a.
Al Majestății Voastre prea smerit și supus servitor;
PUBLIUS SENTULUS, proconsul"

NOTĂ: Această scrisoare a fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată inițial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul "Nova sfetlina izăraveslovie", de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, și în limba română.



Narcisa Suciu - Ce-ati Vazut, Pastori
   
Fuego - E Vremea Colindelor
   

...ritm, amintiri, dor!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!



I'M IN LOVE -  FABRIZIO FANIELLO
   

 Joy - Touch by Touch
   

 JOY-I`M IN LOVE
   

CC Catch - I Can Lose My Heart Tonight
   
  
Bad Boys Blue - Totally Miss You
   

Bad Boys Blue and Key West - Sory Sorry 
   

 Silent Circle - Touch In The Night
   

MODERN TALKING-ANYTHING IS POSSIBLE
   

Blue System - Only With You
   

UB40 and Pato Banton - Baby Come Back
   

Wayne Wade - Lady
 

No Mercy - Missing (Remix)
   



22 noiembrie 2010

...când cuvântul scrie pe inimi


ANDY WILLIAMS - Love Story
   

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi, femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, iar pentru femeie un altar. Tronul exaltă, altarul sfințește.
Bărbatul este creierul, femeia este inima. Creierul primește lumina, inima primește iubire.
Bărbatul este puternic prin rațiune, femeia este invincibilă prin lacrimi. Rațiunea convinge, lacrimile înduioșează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia  - de orice sacrificiu. Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremația, femeia are intuiția. Supremația semnifică forța, intuiția reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger. Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspirația bărbatului este către gloria supremă, aspirația femeii este îndreptată către virtutea desăvârșită. Gloria face totul măreț, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia. Codul dirijează, evanghelia ne face perfecți.
Bărbatul gândește, femeia intuiește. A gândi înseamnă a avea creier superior. A intui, simțind, înseamnă a glorifica.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac. Oceanul are o perlă care îl împodobește, lacul, poezia care îl luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia o privighetoare ce cântă. A zbura înseamnă a domina spațiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul. În fața templului ne descoperim, în fața sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârșește pământul, femeia acolo unde începe cerul.
Victor Hugo

Shirley Bassey - Love Story ( Where do I Begin)
 


...declarații de dragoste


...mi-era dor de declarațiile de dragoste ce vibrează în  versurile baladelor speciale  interpretate  de Ștefan Hrușcă...


Stefan Hrusca - Balada daruirii
   

Stefan Hrusca - Balada celei fara asemanare
   

Stefan Hrusca - Balada fetei de fragi
   

Stefan Hrusca - Balada ingaduintei
   
  
Stefan Hrusca - Balada trecerii prin spini
   

Stefan Hrusca - Balada iubirii pierdute
   

21 noiembrie 2010

...gânduri

Vi s-a întâmplat să auziți în jurul dumneavoastră cum se folosesc  oamenii de Dumnezeu și cuvântul lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei și faptele lor murdare? Sau de cuvinte mari, ce nu-și găsesc locul în susținerile lor? Mie adeseori.
Ca urmare a negânditelor  acte normative din ultimul timp,  și la mine la lucru au avut loc disponibilizări.  Felul în care au fost organizate nu a fost tocmai obiectiv, ca să folosesc un termen rezonabil.  Unii colegi  s-au trezit că au fost cuprinși pe lista celor care trebuia să dea examen, altora li s-a înmânat direct dispoziția de desfacere a contractului de muncă. Aceștia din urmă au fost cei mai nemulțumiți.
Am înțeles cu toții că, într-un fel sau altul, s-a încercat să se scape de cei incomozi sau incompetenți sau de  cei care au avut meciuri cu șefii. Ce mai știu este că unii dintre cei prinși în diverse războaie cu șeful direct și-au făcut-o și cu mâna lor. Au provocat, au fost trufași, au luat peste picior, li s-a părut că sunt mai pregătiți și mai deștepți decât cel pus să le aprobe răspunsurile la petiții. Poate erau, poate nu. Cert este că atunci când te pui cu un șef care suferă la rândul lui de mândrie,  nu e sigur că victoria va fi de partea ta.
Așa că, iată-l și pe unul dintre colegii  mei de birou, certat cu șeful  direct,  chemat să-și ridice dispoziția de rămas-bun,  proaspăt aprobată de șeful cel mare.  Altă colegă cumula pensia cu salariul și se afla în aceeași situație. Alți doi urmau să dea examen.
Primii doi  s-au revoltat, au apelat la sindicat, la instanța de judecată, din ceea ce auzeam povestindu-și între ei. Îi susțineam moral, fiindu-le aproape colegial, omenește.  Nimănui nu-i este ușor să afle că e nevoit să-și caute de lucru  de luna viitoare. Sau că deși a dat o dată examen, iar trebuie să se apuce de învățat
Și totuși, unii din cei puși direct pe liber au făcut cerere să li se permită să rămână în  locul colegelor aflate în concediu pentru creșterea copilului. Li s-a aprobat. L-am întrebat pe colegul supărat pe șefu`, pe care îl bănuia că este capul răutăților, dacă nu s-a gândit și el la o astfel de variantă.  S-a lăudat că el are principii și că preferă  să nu rămână acolo unde  nu este dorit.
Ei bine, exact în ziua următoare ultimei  zile de preaviz ne-a surprins revenind la serviciu. I se oferise un loc de muncă pe perioadă determinată. Eram curioasă cum mai stă cu principiile. Am înțeles  singură că i se potrivea și lui povestea cu vulpea și strugurii.
Până la urmă, a plecat un singur coleg, acesta  efectiv avea planuri să o ia de la capăt în altă parte și  intenționat nu scrisese la  examen. Dintre colegii din biroul meu.
Între timp, colegul cu principiile ne-a spus că se plânsese, în scris, la vreo opt autorități. Mă rog, fusese dreptul lui.
De curând, un alt coleg de birou ne-a adus la cunoștință faptul că aflase dintr-o anume sursă cum că se plânsese în reclamație și de noi, ceilalți colegi ai lui. Informa că x a fost șoferul șefilor, de-aia el este ocrotit, și-a permis să-și facă și masterul în timp ce lucrează; colegii care au teren profită  ca să chiulească. Și asta din cauză că domnul cutare, șeful lor, cel cu care el avusese un meci personal,  nu-și face treaba, nu-i  controlează, și ne mai mirăm că țara asta merge cum merge.
Am rămas cu toții pe gânduri. Una este să reclami  procesul de disponibilizare și alta este să-ți ataci colegii, să te pretezi la a-ți pune eticheta de turnător, pe motiv că trebuie să-l pui la punct pe cel pe care îl bănuiești , doar îl bănuiești, că ți-a purtat sâmbetele.
Oricine poate să observe răutatea, dorința de răzbunare din demersul colegului meu. Și invidia, mai ales invidia. Ar fi putut să aleagă o cale mult mai onorabilă, să nu menționeze nici cel puțin numele șefului, ci să atace instituția. Era de ajuns.
Dacă cineva m-ar fi întrebat ce cred eu că ar face colegul meu într-un astfel de moment al vieții lui, cu mâna pe inimă aș fi putut să afirm că în niciun caz nu și-ar amesteca și colegii  în problemele personale; asta a fost părera mea despre el, până mai ieri.
Într-o zi, bătea câmpii despre adevăr. Nu știu în ce context, că șușotea, repeta cu voce tare doar – "Eu o să spun adevărul". Nu m-am abținut să nu zic, așa, ca și când nu m-aș fi adresat lui:  "Un adevăr prin care îți  trădezi  în același timp colegii e un adevăr pătat, nu are nicio valoare, căci e lipsit de iubire".
M-a întrebat ce vreau să spun cu asta, trebuie să se simtă cineva?  "Doar dacă are vreo muscă pe căciulă", am mai zis. A răspuns că el se simte cu musca pe căciulă. "Înseamnă că ai de ce", am replicat și eu.
Din vorbă în vorbă, a confirmat ceea ce eu încă nu voiam să cred; s-a justificat că nu se simte vinovat deloc, din cauză că e sigur că oricine ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost dat afară pe nedrept.
Ei, pe marginea unei astfel de motivații ne-am ciondănit, eu sunt mai slobodă la gură și mai colerică de felul meu și am ridicat și tonul. Colegul cu pricina și colega care îl susține nu ridică niciodată tonul la nimeni , îi perie pe fiecare, au vocea numai lapte și miere, însă în spate îi clevetesc pe toți... cât cuprinde. Toți suntem probabil vrednici doar de sila lor, căci adesea spun că le este scârbă de locul  în care muncesc. Numai că noi nu înțelegem cine îi ține cu forța. Plecând de bunăvoie ar fi făcut loc altora, ce ar fi apreciat la adevărata lui valoare un serviciu, bun sau rău,  în vremuri de criză.   
Colega  mi-a mărtusrisit că ea nu iartă pe nimeni, cine îi face rău, e așteptat la cotitură. I-am atras atenția că nu este tocmai un mod creștinesc de a-ți trăi viața. Nu contează. Doar eu sunt lipsită de caracter, pentru că nu pot să tac în fața minciunii, a fățărniciei, a prostiei, a răutății și nu prea știu să fiu diplomată. De fapt, nu prea știu să fiu vicleană, căci diplomația presupune o doză de viclenie.  Aș avea nevoie de o porție mare de duh de înțelepciune, dar mi-o ia înainte temperamentul și nu știu cât reușesc să fac cunoscut din ceea ce vreau să transmit celorlați, când nu am răbdarea necesară spre a le vorbi cu blândețe.
Ceea ce mă intrigă pe mine foarte tare este că acești doi colegi ai mei își arogă calități de Don Quijote doar  când vine vorba de ceea ce nu merge bine în  cadrul instituției, între colegi,  cât ai bate din palme ar numi ei omul și șeful potrivit la locul potrivit, ar schimba câte în lună și-n stele,  dar în ceea ce sunt ei puși să facă, în scopul pentru care s-au angajat, rezolvarea problemelor cetățenilor, nu sunt mai deloc revoluționari, nici măcar râvnitori. Și, slavă Domnului, ar avea ocazia să se lupte în fiecare zi cu mori de vânt de toate mărimile și categoriile... și nu numai cu mori de vânt. În domeniul nostru găsim teren de luptă berechet. Și teren și adversari. Luptătorii, cavalerii jerfitori  pentru dreptatea omului de rând  cam lipsesc. Din păcate... Apropo, cred că ei nu cunosc povestea bărbatului care își dorea  și el să schimbe lumea, cam cum visăm cu toții când suntem adolescenți.  Visătorul acela a ajuns  în final la concluzia că e de-ajuns ca să se schimbe pe el însuși, să se sfințească, și se va face lumină și in jurul lui.
Mă gândesc mereu  la discuția respectivă . Mă pune pe gânduri ușurința cu care  ajungem să ne urâm unii pe alții,  pentru simplul fapt  că după o  restructurare la serviciu unii rămân, iar alții trebuie să plece, potrivit unor hotărâri despre care cei mai mulți nu au habar în ce temei s-au luat.   Iar cei afectați se simt îndreptățiți să apeleze la orice mijloace pentru a-și face dreptate ori  numai pentru a obține o amărâtă de satisfacție. Și sub pretext că spun "adevărul", lovesc în stânga și în dreapta, pornind rotițele unei mașinării odioase, bucuria diavolului.
Dacă te apuci să-ți torni colegii fără ca nimeni să-ți ceară, fără să fie nevoie (la ce i-o fi servit colegului meu  să adauge in petiția lui  că eu chiulesc, de exemplu, când lui i s-a tras totul de la sfidarea cu care își tratase șeful, de care nici nu era sigur, până la urmă;  nu e sigur nici dacă eu sau alt coleg chiulim, nu ne-a verificat niciodată cât stăm pe teren), ce se va întâmpla dacă se vor întoarce vremuri în care vom fi torturați să spunem și ce știm și ce nu știm despre ceilalți?  Înseamnă că noi suntem niște micimi de oameni, în comparație cu cei din temnițele comuniste. Dacă al meu coleg, cu principii, a ales o astfel de cale la vârsta de 50 de ani, cum s-ar comporta tinerii educați în mijlocul lumii corupte de astăzi? Și câți lupi în blană de oaie mai stau ascunși oare printre noi?
Tot stau și mă întreb.
Vineri seara am fost la Sfântul Maslu. Părintele meu duhovnic a predicat. Fiecare cuvânt al său a fost ca o alifie pentru fiecare rană a inimii mele. La sfârșitul săptămânii, după contactul cu atâția oameni, încărcați cu probleme, mai mult sau mai puțin reale, ajung acasă uneori ca și când aș fi fost hăitută.
Dar peste sufletul meu obosit se așază, binefăcător, vindecător, cuvântul părintelui meu.
Și întotdeauna mi se pare că mie, personal, îmi vorbește, după cum sunt sigură că toți cei prezenți simt la fel. Și biserica e plină.
A amintit că în vremea asaltului unei cetăți creștine din răsărit de către musulmani, creștinii au rămas fără bani pentru înzestrarea armatei. Au cerut ajutor de la creștinii din apus. Condiția a fost să slujească  împreună Sfânta Liturghie în Biserica Sfânta Sofia. Banii au venit, slujirea a început și cetatea a căzut, exact în timpul slujbei, în mâna musulmanilor, semn că acel compromis nu fusese pe placul lui  Dumnezeu.
Domnitorul musulman,  trecându-și în revistă cucerirea, a descoperit că existau câteva gospodării foarte înstărite și se mira cum de totuși nu se găsiseră banii necesari pentru armată chiar în cetate. I-a convocat pe bogătașii creștini la palat. S-au prezentat și i-a întrebat de ce nu-și oferiseră bogățiile pentru a-și apăra cetatea. Cel mai îndrăzneț, făcându-și calculele, în semn de supunere, a spus  că așteptau să-i cucerească armata otomană, ca să i le ofere lui. La acest răspuns de trădare a neamului și credinței, însuși turcul s-a simțit scârbit și pe loc le-a tăiat capul la toți.
Dar despre trădătorii de colegi... ce-or fi gândit conducătorii autorităților care au citit petițiile? Nu știu ce gândeau ei, dar știu ce gândește Hristos: să încerci să-i aduci în rânduiala firească a omului chemat să semene cu Dumnezeu, fără a-i exclude din iubirea ta.
 
Ada Milea  si  Adrian Berinde - Bluzme
   

19 noiembrie 2010

...suntem în postul Crăciunului

...și m-am gândit că bine ar fi să ne mai  aplecăm sufletul și asupra cuvântului inspirat de Duhul lui Dumnezeu! 
Să ne fie de folos!



  Mircea Baniciu - Drumul magilor
   

...conferințele despre post au avut loc în timpul postului Sfintelor Paști, dar cele spuse atunci se potrivesc și postului Nașterii Domnului ...

Despre bucuria postului - Pr. Constantin NECULA
   

Parintele Rafail Noica - post, iertare, destin, vocatie ... dragoste - definitii vii, duhovnicesti
   

Pr.Dr.Constantin Necula - Bucuriile Postului 1
   

Pr.Dr.Constantin Necula - Bucuriile Postului 2
   

 Pr.Dr.Constantin Necula - Bucuriile Postului 3
   

Dan Puric - Omul Frumos
   

Pr.  Dumitru Staniloae- Despre mantuire
   

Constantin Necula - Ortodoxia pentru tineri-Slatina 2010
 

Conferinta - Sotul ideal, sotia perfecta
   
 
Parintele Rafail Noica - DESPRE CURVIE si relatiile dinainte de casatorie
   
  
Pr. Dr. Constantin Coman -  Relatiile in cuplurile tinerilor casatoriti 
   

Claudiu Raducu - Traditie, credinta si identitate
   

Arhim. Teofil Paraian - Despre credinta si iubire
   

Claudiu Raducu - Ceea ce ma defineste
   

Dan Puric -Arta intre stiinta si credinta   

17 noiembrie 2010

Andrei


Luna aceasta, în 12 noiembrie, nepoțelul și finuțul meu, Brandon-Andrei, a împlinit 2 ani! Așteptam o poză mai recentă pentru a imortaliza evenimentul și pe blogul meu, pe care am furat-o de pe blogul mămicii lui. Și-a mutat regatul copilăriei pe alte meleaguri, prea departe, din păcate, și mi-e tare dor de el!
LA MULȚI ANI, DRAGUL MEU NEPOȚEL!

16 noiembrie 2010

Armik

...piesele mele preferate din ceea ce cunosc de la ARMIK


                                                                          Armik - For Anette
   
Armik - Tropical Breeze
 
 Armik - Alone With You
   
Armik - Slow dancing
   
Armik - You are my love
   

Armik s-a născut în Iran, de origine armeană, chitarist de flamenco şi compozitor Când  avea doar şapte ani,  și-a amanetat ceasul pentru o chitară clasică, cu care s-a ascuns să cânte în subsolul său. La 12 ani devenise artist profesionist, cu propriile înregistrări. La începutul carierei, s-a orientat mai mult spre jazz, iar mai apoi să  descopere frumusețea și pasiunea  genului flamenco într-o vizită în Spania, în  1970, unde a văzut Paco de Lucia.
   Lansarea carierei  solo are loc în  1994. Armik a preluat   influențe  din jazz şi flamenco, creându-și o nouă viziune asupra elementelor de sunet. 
Este unul dintre cele mai adulați  chitariști din genul Nuevo Flamenco.

13 noiembrie 2010

Seară de muzică și dans





DANIEL AVRAM - Tangoul
   

Aseară am petrecut clipe de neuitat la un spectacol de tango argentinian. Dansatorii s-au deplasat din Italia, Gianluca Berti si Federica Bolengo, iar muzica a fost asigurată de instrumentele specifice tangoului, chitară: Adrian Mardan si Ioan Kuy, acordeon: Deian Galetin. Prin urmare... muzică live.
Iubesc serile în care ies în oraș, febra aceea ce pune stăpânire pe  o femeie în preajma evenimentului; începe să stea pe gânduri, gânduri pline de întrebări serioase, cum altfel: cu ce se îmbracă, ce bijuterii se asortează la ținuta aleasă după răscolirea dulapului cu haine și probarea câtorva perechi de pantofi; și, ah, manichiura... se impune să fie și ea proaspăt aranjată etc.
Important este că e o sărbătoare pentru femeie să schimbe ținuta de serviciu, piață sau sport cu una de seară, elegantă. I se oferă ocazia  să se simtă cu adevărat femeie, admirată, prețuită, căci pare alta, nu-i așa, în rochia sau fusta foșnitoare, pantofii de lac cu toc înalt. În urma ei, dâra parfumului va lăsa  câteva rânduri invizibile  despre farmecul celei care trece, ca o făptură din altă lume, pe lângă muritorii de rând.

 Evora-Tango
   


Nu înțeleg femeile dispuse să  trateze o seară de spectacol ca pe oricare alta,  colorându-și zilele în aceleași nuanţe cenușii, indiferent de trăirile la care le invită viața. O  femeie  din garderoba căreia lipsește rochia,  ținuta de seară, nu este femeie... Mă mir mereu cum, cu dezinvoltură și inconștiență, vine la un spectacol ce se petrece  în Sala Operei îmbrăcată în pulover și blugi. Am văzut și așa ceva. Denotă lipsă de respect nu numai pentru ea însăși, pentru partener, dar și pentru artiștii de  pe scenă.


 Tango Celebre - La Gitara Romana
   


Dansatorii italieni au fost la înălțime. S-au distrat, efectiv, făceau ceva ce le plăcea. De-asta îi invidiez pe artiști, se contopesc cu munca lor, ard, se dăruiesc... sunt fericiți sau doar par, dar lumea întreagă e convinsă că nu poți să fii decât recunoscător, cel puțin, pentru darul primit, oricare ar fi el.  
Ținutele dansatoarei au stârnit, sunt convinsă, imaginaţia bărbaţilor din public. Din saten sau catifea, de la alb-negru, prima rochie, până la roșu, ultima. Aș fi preferat doar să aibă părul prins altfel, de exemplu... într-un simplu coc la ceafă.
Ascultând muzica, interpretată desăvârșit, după umilele mele cunoștințe în domeniu, cu pasiune, așa cum se cuvenea acestui gen, urmărind cu răsuflarea tăiată pașii dansatorilor, mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu fie binecuvântat pentru harurile cu care i-a dăruit pe oameni, spre bucuria lor înșiși! 
Sala a fost plină, aplauzele îndelungi.


 Libertango, Astor Pizzolla, una dintre piesele interpretate și de trio-ul timișorean
   


Au existat și voci ce și-au exprimat nemulțumirea că nu au fost mai multe numere de dans. Am zâmbit. Se asemănau cu cei interesați de  o carte numai dacă are poze. Dacă nu guști arta în toată plinătatea ei, nu știu de ce mai pleci de acasă. 
Melodiile interpretate de trio-ul timișorean au fost surprinzător de emoționante. Trezești suspiciunea că ai în piept o  piatră, dacă nu te mișcă  un tango scris anume să transmită în linia melodică a chitarei și acordeonului toată gama de sentimente a sufletului omenesc, de la bucurie nețărmurită, pasiune înflăcărată, până la o tristețe răscolitoare,  atât de ușor de  înțeles  de  orice inimă sfâșiată cândva pe altarul iubirii fără speranță. 


      DEMIS ROUSSOS-Danse a la vie
   


Prezentatorul a definit tangoul argentinian ca un întreg fel de a fi, o cultură în sine. Dansul nu poate exista în afara melodiei și e firesc să fie așa.
Am fost la spectacol împreună cu câteva persoane, dar pe aceeași lungime de undă nu m-am simțit decât cu una dintre ele, cea care cernea prin minte și inimă spectacolul la fel ca mine.
  

...și un tango pasional, în care dansatorii se distrează de minune...


GÂND

...de Elena CHIRIAC 



am înțeles greșit. se schimbă ora
și îngropat mi-e gândul în zăpezi,
a nimănui și tu al tuturora...
prin vălul iernii cum să mă mai vezi?

am înțeles greșit. sunt vâsle-nvinse
ce-abia mai trag împotmolite-n val.
am rătăcit pe mările promise
și nu mai simt pe-aproape nici un mal.

am înțeles greșit. se-nvârt nisipuri
și mie-așa pustie mi-am rămas...
un beduin mai trece în răstimpuri
s-adape ora ce se zbate-n ceas.

am înțeles greșit. e-un rest de lume
ce-mi mai atinge gândul din zăpezi,
prin preajmă zurgălăii-ncep să sune
chemând lumina mugurilor verzi.

doar gândul meu, zăpezii dăruit,
toamnei s-ar vinde...am înțeles greșit?


Madalina Amon - Ninsoarea de adio
   

11 noiembrie 2010

ATENȚIE!


 ...așa se cântă despre lumea în care trăim astăzi, deși spunem că ne-am câștigat libertatea...

Cristian Buica - Nonlibertatea
 

Cristian Buica - Doctor pentru tara bolnava
   

Ovidiu Mihailescu - Fericit-nefericit
 



...așa se cânta mai demult, când libertatea era doar un vis... DE CE? ...aveți răspuns la întrebare? Eu am, pe dumneavoastră vă las să vă răspundeți singuri!

Cristian Buica - Noapte de aur
 

Cristian Buica - Romanta de cantat in permisie
 

9 noiembrie 2010

...mister


...când misterul feminin este prins în felul acesta, mai că îmi vine să le dau dreptate bărbaților care se plâng că le vine atât de greu să se hotărască pentru o singură femeie...





...am preluat pozele de aici: http://annaqueenrain.blogspot.com/