BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

13 septembrie 2011

...gânduri

Mă plimb printre verdele toamnei ce începe să ruginească treptat. E pace în jur. Soarele luminează blând din culmea cerului. Raze rebele se strecoară pe furiş prin sitele dese ale plaselor de păianjen ţesute cu migală şi artă sub crengile arcuite ale pomilor încă împodobiţi de frunze. De sub ascunzători le trădează tivul de sclipici al luminii solare,  broderie de bobiţe argintii...
Iarba se apleacă moale sub paşii mei. Şi tace fericită. Deşi o calc, strivind-o sub tălpi. E menirea ei. Să crească pe poteci şi omul s-o culce sub tălpi.
Un cântec îmi şuieră pe lângă urechi răvăşindu-mi părul. E vântul, prietenul meu din copilărie. Ne recunoaştem amândoi oriunde ne-am întâlni. E jucăuş ca un menestrel pus pe şotii. Ba adie uşor peste ierburi, printre frunze, ba se zvârcoleşte agăţându-se de crengi, trăgându-le într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar da huţa într-un leagăn invizibil. Şi cântă, şi cântă... Un şuier vesel, ce te-ndeamnă la joc, la zbenguială...


Ah, vântule... îi şoptesc uşor! N-ai vrea să-mi faci un hatâr? Mi-e inima flacără aprinsă de dor. Dor mare şi greu. Ce mă zbuciumă şi mă ţine trează mereu. Că mi-s ochii deschişi... Că-s închişi şi visez până-n zori... Mi-e totuna. Doar chipul lui stă nemişcat pe retina-mi zglobie. Icoană preaiubită a omului meu drag!
Vântule, prietenul meu... Ia-mi focul şi du-l, ştii tu, ca în poveşti, ca vîntul, ca gândul... Să treci codri şi văi, ape şi munţi, cărărui şi drumuri prealungi... Până-n pragul casei lui. Dacă-l vezi, lasă-i pe buze doar atât: sărutul meu ars de dorul nebun.
De va fi să te-ntorci, sărută-mi obrajii aprinşi cu-adierile tale. Răcoare de toamnă să stingă o vreme neliniştea mea.
Clipesc şi privesc în jur. Aceeaşi blândeţe a zilei mă îmbrăţişează de pretutindeni. Un început de toamnă binecuvântat cu soare şi linişte. Oamenii s-au lăsat şi ei prinşi în lumina sfinţită de cerul senin, fără pată de nor. Au zîmbet împăcat şi paşii alene. 
Nu sunt multe astfel de zile cu cerul atât de aproape de noi, cu îngerii lui răsfiraţi peste inimi însetate de beatitudine, de frumos...
Binecuvântată fii, zi frumoasă de septembrie! Şi tu, iubire, cu dorul tău şi neliniştile tale, chingi nemiloase, de care nu scapă niciun suflet îndrăgostit.

1 septembrie 2011

Trei întâlniri minunate ale omului cu Domnul Hristos

Femeia hananeancă
...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")


Etapele teribilului examen caruia Domnul o supune pe femeia hananeanca din tinutul Tirului si al Sidonului se enumera precum urmeaza:

Prima - Neluarea in seama, ignorarea.
Ea Ii atine calea, topita de nefericire, striga si-L implora; El insa nu-i raspunde nici un cuvant (Matei 15,23). O nesocoteste, o dispretuieste, ba se poate spune ca o si batjocoreste, caci ce jignire e mai crunta decat a vorbi cuiva si a nu primi raspuns, nici macar adresandu-ti-se un cuvant de suparare ori facandu-ti-se o dojana? Tacerea aceasta, de gheata si departari, e mai rea decat sudalma si ustura mai cumplit decat insulta.

A doua - Respingerea interventiei mult iubitilor Sai ucenici.
Apostolii Domnului, ucenicii, credinciosii, apropiatii Sai, aceia pe care-i asigura ca lor li s-a dat sa cunoasca tainele Imparatiei Cerurilor (Matei 15,11), ai caror ochi vad si ale caror urechi aud ceea ce ar fi vrut sa vada si sa auda - si n-au vazut, n-au auzit - multi drepti, prooroci si imparati (Matei 13,17), carora li s-au incredintat cheile Imparatiei Cerurilor si puterea de a lega si dezlega pe pamant (Matei 16,19 si 18,18); Ioan 20,23), care atunci cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale vor sedea si ei pe douasprezece tronuri judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel (Matei 19,28), pe care-i numeste “mama si fratii Mei" (Matei 12,49) si-i incredinteaza ca vor manca si bea la masa imparateasca (Luca 22,30), intervin in zadar pentru hananeanca. Ei se roaga, iar Domnul nu-i asculta, desi altadata graise cu a Sa gura: “Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara” (Ioan 6,37). Interventia batranilor lui Israel in sprijinul sutasului roman este luata in considerare (Luca 7,4-5), dar a ucenicilor pentru hananeanca nu!

A treia - Declinarea de competenta.
Cuvintele: “Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de ”mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta” (Ioan 10,16)) constituie ceea ce in limbaj juridic se numeste declinare de competenta si totodata singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arata procedurist. EL Care a pus Duhul deasupra literei, EL Care a proclamat subrezenia formelor si le-a defaimat cu putere, Care pe farisei indeosebi i-a mustrat pentru ca acorda preeminenta exteriorului in raport cu interiorul si nu curata partea dinauntru a paharului si blidului ci numai pe cea din afara, pentru ca se aseamana cu mormintele frumos varuite pe din afara, dar inauntru sunt pline de oase si necuratie, pentru ca, asadar, asaza fata mai presus de continut si gestica mai inainte de inima, EL Care mereu a invatat ca esentiala e substanta, EL - de data aceasta - hananeencei ii opune o exceptie strict procedurala si de forma: Cazul tau nu intra in atributiile Mele.
Ca si cum ar fi spus: Duca-se petitionara la alt ghiseu, aici nu are ce cauta.
E in acest legalism, in aceasta interpretare literala a legii, in uscaciunea si asprimea acestui raspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seaman in referatul evanghelic dar si cu desavarsire contrar duhului cristic si reactiei constante a Domnului in prezenta relatiei dintre forma si fond.

A patra - Insulta, jignirea, ocara.
Dupa ce - cu vorbe ca de gheata - si-a declinat competenta, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele si la cinica zeflemisire. EL, Care stabilise ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda si cine va zice fratelui sau raca vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5,22), EL o apostrofeaza pe hananeanca si-i azvarle proverbul cu painea ce nu se cuvine a fi data cainilor. Altfel spus, facandu-i pe solicitanta si pe ai sai caini, iar pe ea personal - consecvent celei mai elementare logici - o defineste catea.
Atat de singular si disonant si uimitor e acest episod in viata pamanteasca a Mantuitorului, atat de ciudata scena (in total contrast cu spiritul evanghelic), incat nu le putem intelege si interpreta decat ca reprezentand etapele unui examen, unei probe, unei incercari. Nu Domnul milei, Care n-a venit sa judece lumea, ci sa o mantuiasca (Ioan 12,47), ii vorbeste hananeencei, ci savarsitorul unei experiente de punere la incercare a unei credinte si a unui caracter.
Iar candidata cum dovedeste ca a trecut proba, prin ce-si castiga exceptionalele calificative si premiul ce i se acorda?
a) Prin credinta. Ea, pagana, straina, vine cu deplina incredere la Hristos si nici o clipa - in toata vremea crescandelor greutati ale examenului - nu se indoieste, nu se supara, nu cedeaza ispitei de a renunta sa mai ceara, imboldului de a se indeparta si a-si cauta de treaba, nu manifesta o cat de mica slabiciune;
b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;
c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pamant cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc in public. In sfarsit curajul (ori indrazneala) nu numai de a cere, ci si de a striga;
d) Prin siguranta. Hananeanca persevereaza, nu se da batuta, pare a cunoaste parabola judecatorului nedrept (ba si mai mult: a sti ca judecatorul acesta nu-i nedrept, ci numai exigent. Ne este poate ingaduit a presupune ca hananeanca a intuit sfantul “joc” al Domnului);
e) Prin bunacuviinta, impecabila politete si nedezmintita eleganta. Nu-i luata in seama, e respinsa, e alungata, e bruftuita, e insultata, e facuta de ras si ocara - si-si pastreaza totusi, neintrerupt, calmul, nu inceteaza a se purta si a raspunde cu cea mai desavarsita cuviinta. I se inchina Domnului, I se arunca la picioarele Lui (Marcu 7,25), zice: Doamne, ajuta-ma, iar invocarii dispretuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu painea rezervata copiilor si tagaduita cainilor ce replica ii da? Il neaga cumva ori protesteaza, ori ii denunta cruzimea, ori il discuta, cum ar fi putut prea bine - chiar in limitele politetei - face? Nu, catusi de putin. Il confirma; zice : Da, Doamne;
f) Prin smerenie. Incuviintand : afirmatia Domnului, Da, Doamne, hananeanca da dovada si de mare smerenie, deoarece se recunoaste a fi nu mai putin nevrednica de mila sa decat un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);
g) Prin inteligenta. Printr-o mare si iscusita inteligenta si un raspuns pe cat de neasteptat, pe atat de extraordinar si de abil, si care pe Domnul - iubitor de vorbire mintoasa - trebuie sa-L fi incantat.
A nu se pierde din vedere ca Domnul in repetate randuri nu a dispretuit folosirea desteptaciunii si ratiunii omenesti: raspunsul dat in problema dajdiei, in cazul femeii surprinse in adulter, in al femeii succesiv maritate cu sapte frati ori in formularea intrebarii cu privire la natura botezului practicat de Inaintemergatorul Ioan. De fiecare data Domnul raspunde ori intreaba cu acea superioara iscusinta a mintii, care-i pune in deruta pe cei ce venisera sa-L ispiteasca.
Asa si hananeanca. Politicoasa, supusa, smerita, dar si stralucit de inteligenta, pricepandu-se a raspunde prompt si ingenios! Si intelept (e in raspunsul ei un amestec de sfatosenie, agerime si subtilitate care farmeca si biruie)!
De aceea si trece examenul cu brio si ia o nota peste calificarea maxima, ia - cum ar veni - zece plus. Se alege - doar ea, numai ea - din toti si toate carora Iisus le-a facut o minune pentru ca L-au rugat si au crezut in EL, se alege, ea singura, cu apelativul: O, femeie!. Vocativul acesta exclamativ e absolut unic in Evanghelii. Tot unic este si adjectivul “mare” din sintagma “mare este credinta ta". Nimanui nu-i spune Domnul mare este credinta ta. Si tot nimeni nu se invredniceste de cinstitoarea, aleasa, suprema invoire: "Fie tie dupa cum voiesti". Nu (ca celorlalti) “dupa credinta ta", ci “dupa cum voiesti". E o nuanta care nu ne poate scapa. Rezultatul, fireste, e acelasi in toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit - si nu se cade a nu fi luat aminte. Hananeencei i se acorda har peste har, se vede limpede ca Examinatorul dupa ce a caznit-o doreste acum sa o copleseasca. Si o cinsteste cum stie EL, clatinat si indesat, din belsug si din prea plin, boiereste, imparateste.

Hananeanca e rasplatita in conformitate si proportional cu greutatea examenului la care a fost supusa si potrivit calitatii raspunsurilor date. Domnul pare a fi voit sa-i spuna : Aferim ! Asa te-am vrut! Iar neobisnuita asprime ba si incrancenare a Domnului asa, numai asa (desigur) se explica. Prin hotararea de a harazi pe hananeanca unui examen de grad inalt.
Fericita hananeanca! A luat premiul intai cu cununa de la Invatatorul, Care pe multi i-a miluit, pe cativa i-a laudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un Examinator mai intai fara mila iar apoi fara de rezerve in distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta ca intre insusirile placute Domnului I-au starnit bucuria si admiratia: credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, bunacuviinta, smerenia si inteligenta. Credinta, dezinteresarea, staruinta, smerenia le stim indeobste ca necesare si binevenite. Dar cazul hananeencei ne arata si dovedeste ca tot atat de puternice si de pretioase sunt calitatile mai putin accentuate de comentatori : curajul, politetea, inteligenta. Domnul iubeste pe credinciosi, pe altruisti, pe staruitori. Si nu mai putin pe curajosi, pe cuviinciosi, pe inteligenti. Frica, obraznicia si prostia nu-s placute lui Hristos. Hananeanca - lipsita de aceste urate insusiri - ne-o spune deslusit. Osebitul ei succes la exceptionalul examen semnifica biruinta unor virtuti crestine de noi nu indeajuns proslavite.
Fie ca raspunsul pe care-l vom da la sfarsitul mai lungului examen ce este viata fiecaruia dintre noi sa se invredniceasca si el desigur nu de mentiunea “magna cum laude”, obtinuta de femeia hananeanca, insa macar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecatorului, de nota buna!

Apa cea vie (Femeia samarineancă)
 ...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")



Daca episodul femeii hananeence poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever), al samarinencii nu-i decât urmarirea unui duel aprig si fara crutare. Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, în tacerea si arsita amiezii de vara, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta-nevazuta a elementului apa va fi în curând completata prin manifestarea Duhului însusi) -  doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut în femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi necaldicele, vrednice a fi provocate si cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12) - nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) -  este prezentarea unui duel. Analogia între cele doua ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamânt. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o înfipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura înzestrata cu inteligenta si cu judecata, mândra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a învinge cu orice pret!
De aceea, Domnul procedeaza mai întâi fara graba, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii si parca încercându-si, masurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei - situatia ei matrimoniala (bine ai zis ca nu ai barbat…) - va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul în paralel cu duelul, scapara de la prima încrucisare a sabiilor:
- Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
- Samarineanca (artagoasa, mândra, ca sa faureasca numaidecât o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?
- Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.
- Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce în ce mai ironica, trecând de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!
- Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodata.
- Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, întelegând ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.
- Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat): Cheama-ti barbatul.
- Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.
- Hristos (începe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…
- Samarineanca (stie sa se plece în fata adevarului): Tu esti prooroc!
- Hristos (se dezvaluie din ce în ce mai mult) enunta doua principii: a) va veni ceasul si acum este; b) se cuvine sa ne închinam lui Dumnezeu numai în duh si adevar.
- Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.
- Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!
În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfârsit. Hristos e în afara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însa ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este înca în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea? Pentru ca sa fie vadit termenul de împlinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei în fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este! Sovaielile, amânarile, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: înclinarea în duh, nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele “Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avram, Sfânta Fecioara si Domnul însusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa mortilor. Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atât e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: când da, boiereste da, când se descopera, o face desavârsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se împotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pâna în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fântânii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala) - se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit în întregime, neconditionat, se supune înfrânta, întocmai - si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta - ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia îsi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.
Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de învaluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga în cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspândeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfipta si îndrazneata, dar nobila si curajoasa, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija în faza aceasta a desfasurarii minunatei întâmplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile în Sihar si-i foarte probabil ca în casa ei a salasluit.
Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadenta neîncetat mai sacadata, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeancei se vadeste în credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se revelează adevarul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuita cinste se învrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se împartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama îi vrea de îndata ai Lui, lasând toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie, fie ea cât de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept sa ne-o închipuim vazuta cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.
Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul în calitatea Sa de vânator (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea în duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plângaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumânari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerabdatori. Î
În duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacând-o, din trufasa potrivnica, în ucenica si apoi mucenita a Sa.
Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte dârze si oricarui crez adevarat - o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.
Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste, dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.
Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-înteleasa, mecanica, în stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorâta dintr-o convingere precedata de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria. În ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce - lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard - atunci când sufletul aflat în rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.


 Cazul Zaheu
 ...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")


Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel, de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist  - cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace, şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse. Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat. Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi, ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ, cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.
Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.
Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate un om nou.
Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.
Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).
Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.
El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).
Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.
Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche.
Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu" (Efeseni 4, 22-24).
Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).
Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).
Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-1 da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.
Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…
Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou.
Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.
Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.
Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire.
Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut, cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.
Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

Argumente de piatră şi de inimă într-o dispută pe viaţă şi pe moarte

...de Antonie Plămădeală ("Cuvinte duhovniceşti")



Pe Iisus L-au ispitit mulţi şi de multe ori. Fariseii şi cărturarii, în care se luau la întrecere viclenia cu ştiinţa de carte, erau în aceeaşi măsură maeştri în arta ispitirii. Abili în mânuirea silogismelor, pe care le exersau în templu precum grecii în agora, îşi făceau din aceasta o plăcere ascunsă, pe graniţa dintre viciu şi virtute. Se pricepeau să ridice nimicurile la rang de probleme şi să scadă problemele la nivelul nimicurilor, "strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila", cum îi descrie Iisus în cel mai extraordinar portret pe care li l-a putut face cineva în istorie. Credeau că pot jongla cu religiile gândirii în aşa fel încât balanţa dreptăţii să încline întotdeauna de partea lor şi să rămână în picioare în toate disputele, infailibili, ca acele jucării cu plumbul centrului de greutate reglat o dată pentru totdeauna şi pentru orice împrejurare.
Şi-au încercat îndemânarea şi cu Iisus. Evangheliştii ne spun cum căutau să-L prindă în cuvânt, să-I descopere fisuri în logica gândirii, a propovăduirii şi a faptelor. Îl provocau anume, se legau de orice, cu intenţia de a-L face să-şi dezică principiile prin fapte şi faptele prin inconsecvenţe.
Ştim că replica Lui a fost întotdeauna promptă şi surprinzătoare, mai ales prin felul cum ştia să iasă din spaţiul temei în care Îl circumscriau, crezând că Îl pot obliga să intre în foarfecele logicii lor. Iisus ştia să le opună întotdeauna, pe neaşteptate, un tertium datur care le închidea gura şi le bloca mecanismele minţii, întorcând împotriva lor propriile lor argumente, fără drept de apel. Le făcea astfel întrebările de râs, schimbându-le veninul în apă chioară, tocmai atunci când se umflau mai tare în suficienţa lor.
Iată-i năvălind încă o dată în templu, scandalizaţi de o circumstanţă, înarmaţi cu pietre şi târând după ei ceea ce gândeau că va putea fi în sfârşit un argument nou şi hotărâtor împotriva lui Iisus, pe care nu prea reuşiseră până atunci să-L învingă în disputele biblice.
Au aruncat la piciorul unei coloane o femeie prinsă în adulter.
Cine ştie cât o vor fi pândit şi cu câtă amănunţită premeditare, cu câtă delectare anticipată vor fi imaginat confruntarea din dimineaţa aceea, în care Iisus urma să fie, în sfârşit, adus în situaţia de a se recunoaşte învins.
Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, urmau sa-I pună o singură întrebare, dar o întrebare la care oricum ar fi răspuns, El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu "da" şi "nu", dar şi "da" şi "nu" erau cu pierdere! Şi-L şi imaginau dând din colţ în colţ ca să găsească o ieşire despre care ei ştiau dinainte că nu exista.
Avertismentul: "Vai vouă cărturarilor şi fariseilor!", care în taină bucura inimile vameşilor şi ale păcătoşilor,  îi înspăimânta nu atât pentru că se temeau de pedeapsa lui Dumnezeu, cât pentru faptul că opinia publică începuse să vadă în ei ceea ce erau cu adevărat: nişte făţarnici cu pretenţii de sfinţi, roşi la adânc de răutate şi mândrie. Nu cei mai buni, cum voiau să pară, ci tocmai dimpotrivă, cei mai răi, "morminte văruite", "şerpi, pui de vipere", din aceia care "fac totul numai ca să fie văzuţi de oameni" şi care "pun sarcini grele asupra altora, iar ei nici cu degetul nu le mişcă". Iisus îi dezbrăca de aparenţele strălucitoare şi le denunţa chipul adevărat, prin cuvinte aspre, grele, necruţătoare.
(...)
Şi iată-i la momentul întrebării. Marcos, poate chiar cel care va fi imaginat toată punerea la cale, s-a apropiat de El, aproape atingându-I obrazul, dar cu privirea dinainte triumfătoare îndreptată spre cei cu care venise, aproape I-a cântat întrebarea, insinuând un fel de regret ce se voia fals, şi batjocura evidentă în felul în care inflexiunea vocii caracteriza titlul pe care I-l dădea:
- "Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?"
Ingenios. Erau răi, dar nu erau proşti. Dacă le-ar fi spus că nu e de părere s-o omoare cu pietre, pe loc ar fi avut dreptul şi datoria să-L omoare şi pe El cu pietre, căci aşa poruncea Legea cu privire la apărători. Erau de altfel pregătiţi pentru aceasta. Dacă ar fi răspuns că trebuie s-o ucidă, ar fi însemnat că-şi reneagă propria învăţătură, a ietării şi a iubirii, ceea ce ar fi însemnat pe loc compromiterea şi discreditarea Lui în faţa ucenicilor şi a celor care Îl urmau.
Planurile de acasă nu s-au potrivit însă cu cele din templu.
Ei n-aveau de unde să ştie că Cel cu care voiau să se înfrunte public dispunea de resurse intelectule şi spirituale deosebite de ale lor, de altă calitate şi, la nevoie, inspirate şi dintr-o altă ordine de gândire, din alt sistem logic, cu mai multe valenţe decât cele ale lui "da" şi "nu". Nu spusese Isaia, că gândirea dumnezeiască este diferită de cea omenească, deci cu mai multe posibilităţi?
Valenţele acestei alt fel de gândiri vin din aceea că aria premiselor lor e mult mai largă. Cât atotştiinţa lui Dumnezeu. Gândirea aceasta este desigur atributul lui Dumnezeu, desigur şi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, o avea. În împrejurări deosebite o pot avea şi cei cărora El le deschide ochii minţii, cum spune evanghelistul (Luca 24, 31): aceştia capătă şi ei "gândirea lui Hristos" (I Cor. II, 16).
Fariseii şi cărturarii acestei dimineţi din templul din Ierusalim nu ţineau însă şi nici nu voiau să ştie despre Iisus mai mult decât că este un răzvrătit, unul care instiga la călcarea Legii lui Moise, şi se străduiau s-o poată dovedi. Cu mintea şi cu logica lor. Lăsaţi deci în voia minţii lor (Rom 1, 28), capabilă în acest caz doar de răspunsuri între "da" şi "nu", ori-ori, ei erau siguri că Iisus va opta obligatoriu între acestea două şi erau gata să-L silească sub ameninţarea Legii, dacă n-ar fi facut-o.
Dar acel altfel de răspuns, la care ei nu se aşteptau, exista totuşi.
Iisus a lărgit uşor de tot sfera întrebării, doar atât cât ai coborî-o din minte în inimă, fără s-o modifice deloc. Că doar nu gândim numai cu mintea. Chiar Moise ştia de gândirea prin inimă (Fac 6, 5), şi Sf. Pavel face trimitere tot la "cugetele inimii" când scria evreilor. Gândim cu mintea şi cu inima, şi cu tot ce alcătuieşte fiinţa noastră de trestie gânditoare (Pascal).
Mai întâi s-a aplecat într-un genunchi şi a început să scrie cu degetul pe praful sau pe nisipul pardoselii templului, pentru moment poate numai pentru a le îndrepta atenţia în altă parte. S-o lase o clipă pe femeia înfricoşată de moarte să-şi vină în fire. De altfel ea era acolo numai în rol de pretext, ceea ce Iisus ştia foarte bine şi Îi era milă de ea. O foloseau împotriva Lui. O pândiseră anume pentru aceasta. O cunoşteau. Fusese o pradă uşoară. Dar ea nu ştia, şi chiar dacă ar fi ştiut, aceasta nu i-ar fi schimbat situaţia.
Va fi sperat ea o schimbare de sentinţă în cazul în care răspunsul lui Iisus ar fi fost: "nu, n-o ucideţi?" Nu ştim. Ea nu ştia cine este Iisus şi nu ştia deocamdată că era altfel decât ei, un om bun. Până atunci toţi o toleraseră. O cunoşteau doar. Îi ştia şi ea. Poate că doar pe Iisus nu-L cunoştea, fiindcă venise din nord, din Galileea. Dacă era vreo minune de aşteptat, în orice caz nu de la El o aştepta. În orice caz, n-a făcut către El niciun gest de implorare. Rolul Lui de arbitru n-o interesa. Poate chiar o înspăimânta. Trecuse de aceea de gesturile inutile.
E de presupus că, deşi femeie, neîndatorată să ştie prea multe, ştia totuşi opreliştile şi ameninţările Legii lui Moise şi ştia câte ceva şi despre farisei. Ştia probabil că nici Legea, nici fariseii când se hotărau s-o aplice, nu cunoşteau îndurarea. Ştim şi noi că orice ar fi răspuns Iisus, dacă răspunsul ar fi fost cu "da" sau "nu", ea tot ar fi fost ucisă cu pietre. Ei nu-L instituiseră pe Iisus judecător pentru ea, ci pentru El însuşi. Soarta ei era dinainte decisă, de când se hotărâseră să suspende îngăduinţa de până atunci şi s-o aducă drept argument împotriva lui Iisus. Soarta Lui era cea care urma să se decidă acum.
Fariseii nu ştiau că altfel era scris să fie sfârşitul lui Iisus.
Fiindcă tot mai ţipau la Dânsul, silindu-L să le răspundă o dată, Iisus s-a ridicat şi, privindu-i pe rând şi adânc în luminile ochilor, prin care le citea inimile şi sufletele şi toată viaţa, ca Unul căruia nimic din ce e acoperit nu I se putea ascunde, le-a răspuns în sfârşit calm, liniştit, stăpân pe ceea ce spunea:
- "Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei." (Ioan 8, 7).
Au încremenit. Ar fi strigat la El, ar fi protestat. Dar nu erau în stare de nimic. Nu era răspunsul pe care îl aşteptau ei, dar răspundea la întrebare. Dar cum răspundea: răsturna totul pe dos. Îi implica pe ei în procesul în care se credeau doar judecători. Şi pe măsură ce pentru ei totul se complica, în aceeaşi măsură pentru Iisus se simplifica. Reuşise El să se plaseze în afara dilemei, iar ei căzuseră în ea, întocmai ca în rânduiala proverbului.
Şi totuşi nu-i oprise să arunce cu pietre. Îi implica în luarea deciziei, dar nu-i oprea s-o execute. Retrimitea judecata cazului la o instanţă pe care ei n-o prevăzuseră: conştiinţa lor. Îi obliga să se oglindească ei înşişi, mai întâi, în oglinda Legii, să şi-o aplice lor înşile şi numai după aceea s-o aplice şi femeii. Ştia că altfel nu le putea înmuia inimile învârtoşate şi nu le putea îndoi minţile mândre.
Restituindu-le dosarul în condiţiile acestea, Iisus nu putea fi învinuit că nesocoteşte Legea. Şi iată că nu putea fi învinuit nici că-şi trădează propria Sa învăţătură, a iertării şi a dragostei.
Iisus nu se pronunţase nici asupra valorii Legii, nici asupra legitimităţii sentinţei, în cazul în speţă. Găsise însă modalitatea de a transfera pronunţarea în sarcina lor, a întrebătorilor cu piatra în mână. În fapt, găsise mijlocul de a-i face să se autoacuze ca judecători. Şi ai femeii, şi ai Lui.
Găsise propoziţiunea cheie, sentinţa unică prin care, în acelaşi timp, se apăra de Lege şi de fanaticii ei şi făcea loc în conştiinţe Legii Sale noi. Căci Iisus nu se eschiva de la răspuns, dar şi-l pregătea cu tact şi cu răbdare. Femeia aceasta marca momentul teoretic al ieşirii de sub incidenţa Legii Vechi şi al intrării sub prevederile celei Noi. O dată cu ea, şi cu întreaga propovăduire a lui Iisus, Vechiul Testament va face deîndată, ireversibil de data aceasta, drumul de la piatră la inimă, pe care îl incepuse mai de mult, prin profeţi, dar nu-l putea desăvârşi decât prin Iisus.
Iisus face pasul de la Moise la Sine, cu discreţie, cu fineţe, convingând, iată, doar prin câteva cuvinte, printr-o sentinţă de aparenţa cea mai simplă, schimbând Vechiul cu Noul, potrivit cu asigurarea că nu venise să strice, ci să împlinească, să completeze, să îmbunătăţească. Moise însuşi ar fi recunoscut delicateţea cu care a propus Iisus schimbarea şi, cu toate că adesea nereţinut în dialogul cu Dumnezeu, mai ales la mânie, acum nu s-ar mai fi putut plânge că ar fi fost violentat. Ceea ce fusese bun odată, pe vremea lui şi pentru un popor nomad şi capricios, nu mai era acum. Omenirea se schimbase, poporul scos din Egipt se aşezase, mentalităţile evoluaseră. Dinamica vieţii, civilizaţia şi cultura, exigenţele vremii, toate impuneau o nouă ordine spirituală. Venise "plinirea vremii" de schimbare şi înnoire.
Tocmai de aceea venise El. Acum.
Dar, deocamdată, fariseii şi cărturarii, rămaşi în afara momentului crucial ce se desfăşura sub ochii lor, orbi la "plinirea vremii", încă nu aruncaseră pietrele din mâini şi femeia tot mai agoniza la piciorul coloanei, privind buimacă la mulţime, o clipă potolită, şi la Cel care izbutise s-o potolească. Nu prea înţelegea ce se petrece.
Iisus, bucuros mai întâi de tăcerea, de ezitarea, de perplexitatea lor, a întrevăzut şi posibilitatea ca dintr-o clipă într-alta să arunce totuşi cu pietrele în femeie, de îndată ce, treziţi din înmărmurire, puterea Legii ar fi învins în ei propria stare de vinovăţie şi confuzia de moment. Ipocriţi şi făţarnici erau ei mai de mult, aşa încât o făţărnicie în plus sub acoperirea Legii, declarând în faţa lui Iisus conştiinţe curate, nu ar fi adăugat prea mult la murdăriile cu care şi aşa erau de mult acoperiţi. Iisus a bănuit că erau în stare să se aranjeze cu conştiinţele lor la repezeală. De aceea nu le-a dat răgazul s-o facă şi să se dezlănţuiască. Trebuia să meargă mai adânc în conştiinţele lor adormite. Trebuiau prinşi asupra faptului ca şi femeia, ca să nu mai poată tăgădui.
Îngenunchind din nou, nu s-a mai uitat deloc la ei, ci le-a atras iarăşi privirile spre ceea ce a reînceput să scrie cu degetul pe nisipul fin de pe pardoseala templului.
Bătea un vânt uşor şi, pe măsură ce scria, vântul ştergea cuvintele şi El scria altele, şi altele...
Cei din faţă citeau şi, pe măsură ce citeau, lăsau uşor pietrele în jos, aplecându-se şi aşezându-le fără zgomot, ca pe nişte obiecte fragile, lângă picioarele lor, apoi îşi făceau loc, tăcuţi, printre cei din spatele lor, şi întorcându-se dispăreau undeva spre ieşire, lăsând altora locul în faţă. Şi tot aşa, alţii şi alţii ajungeau în faţă şi aceştia, la rândul lor, lăsau pietrele jos şi se retrăgeau fără cuvânt, învinşi.
Se zice că Iisus scria pe nisip păcatele lor cele mai ascunse, fărădelegile lor cele mai mari.
"Şi a rămas Iisus singur şi femeia", ne spune bucuros Ioan, care va fi fost pe undeva prin preajmă, ascuns după vreo coloană, trezit şi el din coşmarul acestei dramatice dimineţi.
Abia atunci şi-a ridicat Iisus ochii şi s-a ridicat şi El, senin, deloc surprins că aprigii preopinenţi dispăruseră ca prin minune, şi privind blând femeia, descumpănită încă între teamă şi mirare, între moarte şi viaţa ce i se dăruise împotriva oricărei speranţe, o întreabă parcă aşa, doar ca să intre în vorbă cu ea şi s-o mângâie omeneşte, după spaima prin care trecuse:
- "Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?"
Totuşi, întrebarea n-a fost doar ca să fie. Ea ne mai dezvăluie ceva. Dacă eram cumva gata să ne mai punem întrebări în legătură cu răspunderea personală a celor care nu făceau altceva, ucigând cu pietre, decât să împlinească Legea lui Moise, ea ne asigură că "ei" osândeau şi că asupra lor apăsa răspunderea faptei. Legea nu trebuia împlinită mecanic, ci cu un anumit discernământ.
Şi ne mai spune ceva: că "niciunul"  din ei nu avea autoritatea civilă să osândească în numele Legii, pe de o parte pentru că nu erau judecători, ci doar pârâşi, şi, cât priveşte autoritatea morală, toţi erau de aceeaşi teapă ca şi femeia, deci toţi erau pasibili de pedeapsa uciderii cu pietre, potrivit aceleiaşi Legi sub care căzuse femeia. Nimic nu-i îndreptăţea să se excepteze pe ei înşişi de la rigorile Legii. Numai constrânşi de Iisus, care le-a umblat puţin prin conştiinţe cu un detector de păcate infailibil, n-au săvârşit o nouă nelegiuire.
- "Niciunul, Doamne.", a răspuns femeia mirată, istovită, neştiind cum să fie, poate încă temându-se de El.
Potrivit principiului enunţat de El însuşi, Iisus ar fi fost singurul care ar fi avut dreptul să arunce în toţi cu pietre, în femeia şi în pârâşii care îşi recunoscuseră aceeaşi vină. El era fără de păcat. Pe cărturari şi farisei i-a lăsat să plece, ruşinaţi, "mustraţi fiind de cuget", după aprecierea lui Ioan, poate îndreptăţiţi. Femeii i-a spus:
- "Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti." (Ioan 8, 1-11).
Acest "nici eu" ne descoperă tocmai faptul  că El ar fi avut dreptul moral s-o osândească şi că exista motiv de osândă. Iisus confirmă astfel ordinea morală din lume, valoarea şi necesitatea rânduielilor şi a legilor, răspunderea pentru călcarea lor. Dar nu operează automat cu legea morală. Ea trebuie, în primul rând, lăsată pe seama judecătorilor rânduiţi anume pentru aceasta (Jud. 2, 16; I Sam. 7, 15) şi, în afară de aceasta, pe seama lui Dumnezeu, ca Cel ce va restabili echilibrul şi echitatea finală (Rom. 2, 16). Iisus personal, între a-şi exercita dreptul de a osândi şi pe cel de a ierta, l-a preferat întotdeauna pe acesta din urmă. Zicea mereu: Învăţaţi ce înseamnă "Milă voiesc, iar nu jertfă" (Matei 9, 13), iar Iacob, fratele Său, moştenise de la El încrederea că "Mila biruieşte judecata" (Iac. 2, 13).
Întâmplarea cu femeia păcătoasă s-a petrecut aievea. Nu face parte dintre parabolele lui Iisus. Tradiţia ne spune că femeia iertată L-a urmat pe Iisus în toţi anii propovăduirii, până la Golgota, şi că a fost chiar una dintre mironosiţele care L-au pregătit pentru îngropare şi L-au văzut apoi, după Înviere, în lumina slavei Sale celei dumnezeieşti. Atunci desigur va fi înţeles în sfârşit totul.