”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



4 decembrie 2008

...la o plimbare prin faţa instanţelor de judecată...


Bună dimineaţa! Bună ziua! Bună seara! Şi un călduros salut tuturor prietenilor mei!
Aş vrea să vă plimbaţi alături de mine, prin intermediul amintirilor, pe coridoarele şi prin sălile instanţelor de judecată. De aceea, vă recomand să grăbiţi puţintel pasul, caci nu prea avem timp să le străbatem pe toate, aşa că...la drum!!!
Ce mai fac domnii judecători, procurori, avocaţi, reclamanţi, inculpaţi sau privitori învederaţi?
Ce să facă? Zi de zi în luptă cu răul, luptă asiduă pentru instaurarea dreptăţii şi triumful adevărului. Aşa o fi, oare?
Să vă întreb aşa, mai pe şoptite, ce credeţi, justiţia noastră e oarbă cu adevărat? Adică, mai pe înţelesul nostru, respectă ea îndatorirea de a nu ţine cont de persoana celor care i se adresează cu câte o plângere, de orice fel ar fi ea?
Există o vorbă românească, un fel de urare: să n-ai parte de maşina poliţiei, de maşina salvării şi de instanţa de judecată să-ţi facă dreptate, fiindcă dacă se întâmplă să ajungi la poliţie, la spital sau la proces, nu ştii unde sfârşeşti, fie prin arest, absolut nevinovat, fie la cele veşnice, bolnav de sănătate, fie pierzi şi ce-ai avut... Doamne fereşte!
Ştiţi cum e cu zicalele acestea, se trag din păţanii ale multor generaţii, din experienţă îndelungată, de-aceea ar fi bine să luăm aminte la dedesubturile lor, cine ştie, or fi purtând ele un strop de adevăr...Şi-acum...haideţi, haideţi...îndrăzniţi! Nu-i chiar aşa de speriat să intri într-un tribunal. Da' de unde! S-au amenajat majoritatea, sunt moderne, luminoase, n-avem de ce să ne fie frică.
Dar să ne aruncăm şi noi ochii, mai întâi, pe opisul de la registratură. De obicei, stă frumos aşezat la ghişeu, aşteptând să fie consultat. Astăzi însă lipseşte. Unde o fi? Să ne uităm în stânga şi în dreapta, poate-l zărim. Da, uite-l la moşulică în braţe! Săracul! E bătrân, pare obosit, s-a aşezat şi el pe bancă să-şi mai tragă sufletul, până găseşte ce caută răsfoind opisul. Haideţi să ne-aşezăm şi noi lângă el câteva clipe, că nu ne strică, şi noi venim cam de departe şi sunt multe scările pe care le-am urcat...Bătrânul urmăreşte atent cu degetul, oprindu-se în dreptul fiecărui număr de dosar. Nu ştiu dacă pricepe ceva, dar poate se supără dacă îl deranjăm. Să mai aşteptăm puţin...
Noi aşteptăm, dar, deodată, un domn avocat, mai tânar doar cu puţin decât bătrânelul de pe bancă, îmbrăcat la patru ace, cu servietă şi ochelari cu rame aurii, lăsaţi pe nas, se uită încruntat pe deasupra lor, de la ghişeul cu pricina. Aoleu, cred că-i trebuie opisul. Cu-o falcă-n cer şi cu una-n pământ se repede la moşulică şi-i smulge opisul din braţe, burzuluindu-se totodată la el: "Aici se consultă opisul? La ghişeu, de-aia e ghişeu! Ia-uite..."
Nu vă speriaţi, că nu cu noi are treabă. Da' parcă tot îţi vine să te strângi niţel în tine. Că doar te aştepţi de la asemenea oameni, îmbrăcaţi bine, eleganţi, pregătiţi, de pe coridoarele unui tribunal, să aibă şi un comportament elegant, nu unul ca de la stâna oilor. Oh, mă scuzaţi, dar nu-i prea bună comparaţia, n-au ei nici-o legătură, nici cu oile, nici cu păzitorii stânii, câinii adică, nici cu măgarii, cu ciobanii nici nu mai vorbesc, ei sunt oameni de treabă.
Ne uităm la bătrânel. Se ridică anevoie, explicând cu voce joasă:" Domnule, sunt bătrân, vin de departe, şi-am plecat dis-de-dimineaţă, sunt obosit, mă odihneam şi eu un pic!"
Iaca, domnule avocat, că ţi-a dat ţăranul o lecţie, vorbindu-ţi frumos şi liniştit. Ei, parcă-i pasă dumnealui...Cu nasul pe sus, şi-a potrivit ochelarii şi-a plecat ţanţoş în drumul lui, necatadicsind să-i acorde măcar o privire. De scuze...a uitat de mult, de când şi-o fi uitat şi respectul pentru cei mai în vârstă, respect ce l-or fi învăţat cândva şi pe el părinţii, care poate or fi trecut deja în altă lume.
Bătrânul ia opisul şi se aşează iar pe bancă. Haideţi să-i dăm o mână de ajutor. Lămurit, ni-l lasă nouă şi porneşte, şchiopătând de bătrâneţe, spre casa lui, mulţumind cu umilinţă.
Să ne vedem şi noi de treaba noastră. Dacă putem. Avocaţii se simt neapărat îndatoraţi să deranjeze pe oricine. O doamnă se repede şi ea spre opisul din braţele mele. Uşurel, doamnă, îmi vine să-i zic, am eu treabă cu el, nu se vede, căci încă îi mai port pică avocatului de mai înainte. Dar n-apuc să zic nimic, fiindcă îmi dau seama, într-o fracţiune de secundă, că numărul dosarului meu nu e pe-acolo şi că n-are nici-un rost să-i fac educaţie doamnei la vârsta pe care o are şi nici n-am chef s-o pun la punct. Îi predau opisul şi-o privesc doar cu o privire dezaprobatoare, pe care o observă. " Mă grăbesc!", explică ea în cele din urmă. Şi ce, zic în gând, asta-ţi dă dreptul să te porţi cum te porţi? O apostrofez, permiţându-mi să folosesc, în nerostirea mea, persoana a doua singular, aşa cum cred că merită...Nu zic însă nimic. Haideţi să plecăm de-aici, ne-am lămurit mai mult decât aveam nevoie.
Ei, şi-acum, după ce v-am dezamăgit un pic, vă invit să intrăm şi în sala de judecată. Vă mai amintiţi, dragii mei, cum sunt începuturile? Pline de necunoscut, neştiinţă şi emoţii. Ce să vă mai povestesc despre un proaspăt absolvent? Majoritatea am trecut prin experienţa acelor momente, când ai impresia că vii la locul de muncă direct de la grădiniţă, de parcă n-ai fi învăţat nimic, căci se întâmplă, adeseori, una să fie teoria şi alta practica.
De obicei, la şcoală înveţi definiţii şi clasificări şi nu cum să te comporţi în faţa instanţei de judecată, de exemplu...Asta ţine de practică. De practică, de practică, dar când te mai atacă din toate părţile şi emoţiile,..ce te faci? Ce să faci, rămâi lipit de scaun când trebuie să te ridici în picioare şi dacă dai peste un judecător care ţine la protocol, strigă în gura mare, să te ştie toată sala:" Vă rog să vă ridicaţi în picioare!"
Apoi te întrebi, ea, oare, că era o doamnă, le-o fi ştiut de la început pe toate? Nu se vede că eşti prea tânăr ca să ştii tot ce se învaţă pe parcurs, şi mai ai şi emoţii, încât ai prefera s-o iei la fugă...
Răbdare, domnilor judecători, cu începătorii din faţa dumneavoastră, nu uitaţi, aţi fost ca ei cândva! Şi la fel aţi tremurat, cu inima batându-vă să vă sară din piept, în faţa avocaţilor în vârstă, puşi pe fapte mari.
Căci trebuie să ştiţi, dragii mei, oamenii implicaţi într-un proces sunt fel de fel şi există printre ei personaje cărora le place spectacolul, aşa că fac un show din propria şedinţă de judecată, iar domnii avocaţi, dornici de a ieşi în evidenţă, îţi oferă pe gratis câte o expunere de toată frumuseţea asupra teoriei chibritului în drept, dar nu ştiu cât le stă gândul la dreptatea pe care sunt chemaţi să o înfăptuiască, cât mai ales la propriul lor orgoliu de a evolua ca un artist pe scenă.
Ca atare, iată-ne în sala de judecată. Ce ziceţi, e drăguţ? Mda!.. Haideţi să stăm puţin deoparte, să putem privi, din afară, câteva momente...Iată-i pe domnii avocaţi, mai vechi în tagmă, mai noi, îi poţi deosebi după cum sunt îmbrăcaţi, căci adesea vin cu roba pe braţ, şi după comportament. Cei cu experienţă sunt relaxaţi, au multă îndrăzneală, se plimbă de colo-colo, unde-i lista, nu e lista, lista cu numărul de ordine al cauzelor din ziua respectivă. Ia dosarul, du dosarul, alo, da, alo, ba, telefoanele sună întruna. Şi mai ales ţin neapărat să stea în faţă, exact pe băncile destinate avocaţilor. Doar e dreptul lor, nu? Începătorii şi consilierii juridici sunt mai smeriţi, se mişcă mai cu sfială şi nu tuşesc nici dacă stau pe rândul mai din spate, cu geanta sau mapele în poală, fiindcă n-au birou în faţă. Iar la urmă, lumea de rând, reclamanţi şi pârâţi, de toate soiurile, mai liniştiţi, mai obraznici, unii cu avocaţi, alţii se reprezintă singuri.
Poftiţi, să ne aşezăm şi noi în bancă.
Iată-l pe un domn' avocat, ce pare să aibă în jur de 80 de ani, abia îşi poartă vârsta până la, cum am spus, banca din faţă. Îl vede doamna preşedinte, căci a intrat completul de judecată. Îi atrage atenţia:" Domnule doctor,- e doctor în drept, vă şoptesc eu- să ştiţi că nu vă las să puneţi concluzii dacă nu vă îmbrăcaţi roba!" Şi începe o veritabilă tocmeală între bătrânul domn, doctor în drept, şi doamna preşedinte a completului asupra îmbrăcării robei: "Îmbrăcaţi roba!, Lăsaţi, doamnă, nu mă mai duc după ea!" etc.
Eu îl înţeleg, să parcurgi iarăşi distanţa până la cabinet şi inapoi, nu e chiar cel mai plăcut lucru...Însă doamna preşedinte nu se dă bătută şi îl convinge. Îi spune că n-o să stea de vorbă cu el.
Începe şedinţa. Prima dată se iau amânările. Nu ştiu cum se face, dar majoritatea cauzelor domnilor avocaţi se strigă la amânări. Se judecă în special acelea fără avocat. Ei, e greu să pregăteşti bine un proces. Îţi trebuie timp. Este nevoie de două, trei amânări, cel puţin. Mulţi dau vina pe judecători pentru lungimea unui proces. Or fi având şi ei nevoie de probe la dosar . Ce credeţi, că-i uşor să faci lumină într-o cauză în care fiecare susţine că el are dreptate...
Lăsând la o parte gluma, munca judecătorului, care arde pe altarul cuvântului dreptate, este cu adevărat o luptă şi nu este una tocmai uşoară.
Suntem, cum am zis, în sala de judecată, dar într-o altă sală, cu un alt complet, format dintr-un singur judecător. Iată, o bătrânică se ceartă cu doamna judecător. "Doamnă, zice ea cu lacrimi în glas, e bucata mea de pământ...Ei sunt mulţi, ştiu ce să facă, au bani, da' eu...păcatele mele..."
" Maică, o întrerupe doamna, ţi-am spus să depui la dosar acte doveditoare..." "Eu am adus ce am ştiut!", răspunde bătrâna. "Dar ţi-am spus că dacă nu ştii ce să faci, să-ţi iei un avocat..." "Avocat..,se miră bătrâna, de parcă ar fi vorba despre una din cele şapte minuni ale lumii, de mult dispărute...Eu abia trăiesc din pensia mea...Auzi...avocat...!" "Maică, mai mult nu te pot lămuri, nu-mi dă voie legea!", intervine judecătoarea.
Haideţi acum să asistăm şi la pronunţarea dată în cauza bătrânei. Este şi ea prezentă în sală, supărată, aşteaptă, aşa de mărunţică în hainele ei negre.
Doamna judecător o anunţă: "Maică, ai pierdut procesul. Definitiv. Nu mai ai altă cale de atac."
Bătrâna mai încearcă să spună ceva despre bucata ei de pământ, dar judecătoarea n-o mai ascultă. La urma urmei, şi ea regretă, se citeşte pe chipul ei părerea de rău, dar ce-ar putea să mai spună? Poate bătrâna are dreptate, aşa cum susţine, , dar actele depuse la dosar de partea adversă spun altceva, iar instanţa pe baza acestora îşi pronunţă hătărârea. Bătrâna înţelege că e de prisos de-acum să mai stea. Pleacă cu paşii tremuraţi, ştergându-şi ochii plânşi cu un colţ al şorţului. Toţi cei aflaţi în sală o urmăresc cu priviri compătimitoare. Probabil că a pierdut o palmă de pământ din care trăia.
Cum pot fi ajutaţi astfel de oameni, care pe de o parte, nu ştiu ce au de făcut într-un proces, întrucât unii sunt chiar neştiutori de carte, iar pe de alta, pensia mică, de parcă n-ar fi, nu le permite să-şi angajeze un avocat care să le reprezinte interesele.. Există câteva facilităţi acordate de stat pentru cei cu venituri mici, dar numai cu privire la taxele de timbru, în vederea reducerii sau eşalonării lor, însă cei mai mulţi nu cunosc procedura, căci cine să le dea relaţii pe degeaba?
E trist că într-un veac ca acesta există oameni care se îmbăgăţesc furând, printr-o hotărâre judecătorească, lotul de pământ al unui bătrân neputincios. Nu se tem ei, oare, de nimic? Antiphon a lăsat scris că: "Cine crede că va putea face rău fără să sufere nimic, nu are minte!"
Să ne mutăm la altă instanşă, în alt oraş. Asistăm la şedinţa unui judecător simpatic, plin de voie bună, pe care-l simţi că e de bună credinţă. Iată că vine din spate o doamnă hotărâtă, cu o foaie în mână, şi se opreşte drept în faţa dumnealui: "Domnu' judecător, eu vreau să bag la dosar dovada asta!" "Doamnă, doamnă, staţi puţin, aici se vorbeşte când vă dau eu cuvântul. Una la mână. Şi a doua, la instanţa aceasta nu se bagă nimic, aici totul se depune!" Toată lumea râde! Deodată, cei din sală se relaxează şi nici un strop de încordare nu se mai simte împrejur.
O altă doamnă dă explicaţii în cauza ei:" Domnu' judecător, să ştiţi că eu nu sunt parte. Da' a murit cea care a pornit procesu', eu sunt doar rudă cu ea, şi de-atunci nu ştiu de ce mă tot cheamă să umblu cu moarta prin judecată, de nu se încheie odată..." "Şi cum, doamnă, întreabă judecătorul serios, umblaţi aşa, cu ea moartă pe-aici?" Iarăşi râd cei din sală. Râde şi cea care povesteşte.
Să zâmbim şi noi şi să plecăm în alt oraş. Aici, la Curtea de Apel, se află intr-una din sălile în care avem şi noi cauză o masă mare cât aproape toată încăperea, la care, de jur împrejur, stau completul, avocaţii şi părţile. Data trecută, la primul termen, s-a amânat cauza, fiind lipsă avocatul părţii adverse şi cerere de amânare la dosar. Atunci am făcut cunoştinţă cu masa asta, care permite tuturor să stea cu ochii pe tine când ţi se dă cuvântul. E mai uşor să stai numai în faţa judecătorilor, cu toată sala în spatele tău, parcă ai mai puţine emoţii. Dar aşa... Doamne, dă să fie cauza ultima!.. Să ne uităm pe listă: e chiar prima, asta da împlinire a dorinţei...Dar... încă o surpriză: nu e domnul avocat, n-a depus nici cerere de amânare la dosar, aşa că se propune lăsarea cauzei pentru a doua strigare. De acord! Şi pentru a doua, şi pentru a patra, domnul avocat e în continuare lipsă la apel. Şi...dragii mei, am rămas singuri în sală. Ce înseamnă să nu ai răbdare! Uite că există şi minuni!
Ni se dă cuvântul. Completul de judecată răsfoieşte dosarul. Când inchei ce ai de zis, după ce vorbeşti, vorbeşti, îţi susţii cauza adică, de-aia te-ai pregătit doar, unul din judecători te roagă s-o iei de la capăt, pentru că ei n-au apucat să fie atenţi. Cu mare plăcere, de ce nu? Răguşeala trece oricum, până la urmă.
Suntem deja în alt oraş, tot la Curtea de Apel. A făcut recurs opoziţia. Are şi un nou avocat. Primii, că i-a tot schimbat, erau tineri, cam fără experienţă, acesta e în vârstă, plin de zel şi plin de el. Se străduieşte să arate că îl ştie bine pe preşedintele completului. Îşi zâmbesc cu subânţeles. Nici nu ştii dacă o fac fără să-şi dea seama sau o fac intenţionat, ca să te descurajeze. Au un surâs de fiare din specii diferite, care s-au coalizat împotriva celei de a treia. Poţi intui de pe acum că recursul va fi admis. Măcar de s-ar preface că sunt de treabă. Dimpotrivă, totul e pe faţă, deschis.
La pronunţare eşti anunţat:"Recursul a fost admis. Adică aţi pierdut procesul." Ţi se şi dau explicaţii, pe gratis, ca să fii jignit încă o dată.
Te întrebi ce-o fi avut omul ăla cu tine, că doar nu te-a văzut decât de câteva ori şi nu i-ai făcut nimic, dar parcă are chef de-o răzbunare personală, pe când tu reprezinţi doar o instituţie. Eu mai bănuiesc că de răzbunat se răzbună, dar nu pe tine, ci pe judecătoarea care s-a pronunţat în apel, or fi având ei ceva de împărţit. Şi rânjeşte cu acelaşi rânjet de om incult şi prost crescut. Ce-o fi vrând să dovedească? Te doare, desigur, căci tu ştii adevărul, simţi că-l ştie şi el, dar a avut un interes să nu facă dreptate. Şi-ţi vine aşa, să mergi până în pânzele albe, dar într-un moment de luciditate îţi dai seama că nimeni nu ar avea de câştigat şi nici de pierdut dacă o laşi baltă. În cele din urmă, orice jertfă, luptă, victorie, nu sunt îndreptăţite dacă se are în vedere doar o idee, fără a lua în seamă toate cele din jurul ei, impunându-se a raporta ideea la persoana umană şi nu cocoţând-o pe ea, singură, pe un piedestal, căci aşa se nasc extremele şi alunecările în nefiresc, până la fanatism.
Alt oraş, altă instanţă. Mai la ţară, acolo unde judecătorii taie şi spânzură, au o părere de sine, de parcă ar fi Dumnezeu coborât pe pământ.
Proces penal. Infracţiune săvârşită cu sprijinul a două doamne avocat. Dar judecătorul este prieten cu acuzatul. Ca atare, este jertfită una dintre cele două doamne avocat, care îl şi reprezintă, cu tupeu, se potriveşte expresia de minune. Cu alte cuvinte, este admisă cererea de citare a ei ca martor. De parcă o să şi vină la audiere. Asta este o poveste SF. De ochii lumii, căci n-a venit, a profitat de situaţie doar ca să se retragă la fund, cum se spune. Iar noi, cei cu plângerea penală, suntem mai acuzaţi decât acuzatul, chiar şi fără cuvinte, pluteşte în aer reproşul că am apelat la această cale spre a ni se restabili situaţia anterioară. Păi, ce să fi făcut dacă prietenul judecătorului n-a dorit în nici un chip să rezolvăm problema pe cale amiabilă? Ştia el ce ştia...Erau toţi mână în mână...Instanţa nici nu ne ascultă. Şi judecătorul şi procurorul citează articole în defavoarea noastră, unul după altul. Când vreau să-i contrazic, îmi închide gura când unul, când celălalt, când cea de a doua doamnă avocat, care a preluat ştafeta reprezentării. Ţip şi eu, scoasă din sărite:" Vă rog să mă ascultaţi! Eu nu ştiu ce se întâmplă în instanţa aceasta..." Vreau să adaug că am nimerit la nebuni, dar mă abţin. Mai devreme, un deţinut le-a strigat verde-n faţă, fără nici o jenă, să-l scutească pe el cu dreptatea lor cu tot, fiindcă îi cunoaşte, toţi sunt o apă şi-un pământ şi-i este lehamite de ei. Iar ei tăceau chitic. Eu...îl dezaprobam în gând. Şi-mi venea, totodată, să mă ascund sub bancă, mi-era mie jenă de jena pe care ar fi trebuit s-o simtă ei...Acum îmi venea să-i dau dreptate deţinutului, în gura mare.
Judecătorul este surprins de tonul meu. "Vă rog, domnişoară, eu mă aflu într-o situaţie delicată!", mărturiseşte el naiv şi inocent. Ce să spun! Iaca, domn' judecător ne oferă pe tavă motive de strămutare a cauzei, dar nu s-a ajuns până acolo. Mai pot să spun că au câştigat lejer procesul. Câtă parte or fi având de cele câştigate, şi printr-un noroc ulterior, care ne-a scos din cauză ca instituţie, ştie numai Bunul Dumnezeu!
Haideţi, haideţi, să mergem la altă instanţă! Avem în faţă o judecătoare cam încruntată, cam bosumflată, cine ştie la ce să ne-aşteptăm şi de la ea...Avem şase cauze. Au acelaşi obiect, dar la instanţa de fond s-au despărţit în şase dosare, care acum sunt grupate trei câte trei, având câteva cauze diferite între ele. Haideţi s-o rugăm să le apeleze pe toate o dată. Dar ne-am găsit pe cine... Judecătoarea se răsteşte de-a dreptul:" Domnişoară, aici eu conduc. Nu ştiu cine conduce acolo la dumneavoastră de unde veniţi, dar aici eu conduc şedinţa de judecată. Vă rog să staţi jos!" Cred că a şuierat la sfârşit şi s-a stârnit un curent prin sală, căci prea am ajuns repede la loc pe scaun... După câteva secunde m-am ridicat iar. Le strigase pe toate. Cred, însă, că avea un spirit de contradicţie foarte dezvoltat şi predispoziţie spre ceartă, inclusiv atunci când i-am înmânat documentele, pe care doream să le depun la dosar, m-a repezit:" Vă rog să mi le daţi pe rând!" Numai să nu fie ca mine!
Ce nepotrivită purtare pentru un reprezentant al legii, care ocupă funcţii atât de importante, oameni la care cei de rând privesc cu teamă şi respect, iar ei se comportă ca vânzătoarea de la piaţă. Te aştepţi să-şi pună şi mâinile în şold şi să-şi strige în gura mare nemulţumirile pe care le au. Nu zic că n-or fi şi ei sătui de mizeria cu care se întâlnesc zi de zi, faţă în faţă cu tot felul de oameni, dar mă gândesc că nu acesta este motivul, ci îţi dai seama că s-au trezit cu voia bună lipsă la apelul de dimineaţă. Şi vin în faţa noastră cu o mină pe chip, ce numai de un judecător nu este demnă. Oameni de înaltă virtute morală se cere să fie magistraţii. Or fi fiind ei astfel?
Acestea fiind zise, dragii mei, vă urez şi eu să dea Dumnezeu să nu aveţi parte niciodată de maşina poliţiei, a salvării şi să nu fiţi niciodată implicaţi în nici un fel de calitate în procese.
A şti să fii om între oameni şi a-ţi face datoria de onoare, datorie pe care singur ai ales-o, aşezând-o cândva, poate, la nivel de ideal, ţine de conştiinţa de sine a fiecăruia, de bunul simţ, de respectul faţă de tine şi faţă de ceilalţi.
Dar să fim noi înşine, mai întâi, aşa cum le pretindem altora să fie, căci singurul om căruia îi putem spune să se schimbe suntem numai noi înşine
.

22 noiembrie 2008

...cum să nu ne legăm pătimaş de oameni, de viaţă!?...












"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra!"; este un citat din cartea TREI CAMARAZI, de Erich Maria Remarque.
Ce putem face atunci când, trăindu-ne viaţa, ne obişnuim cu anumite trăiri şi cu tot ceea ce ne înconjoară şi toate, în cele din urmă, rămân amintire? Ne legăm sufleteşte de oameni, de locuri, de lucruri. Poate ne stă în obicei ca dimineaţa să privim pe geam şi să ne salute bucuros copacul de la fereastră. Şi intr-o zi, din cine ştie ce motive, nu mai este. Şi parcă ceva, adânc şi dureros, tresare în noi. Poate chiar nu l-am băgat în seamă niciodată şi abia acum observăm că el făcea parte din nimicurile existenţei noastre şi nu ne este totuna că, iată, a plecat aşa, fără să ne spună nimic, dus de cine ştie ce mână rea, care, uite, habar nu are că a aprins intr-o inimă o părere de rău. Era vorba de un copac. Şi doar ipotetic. Dar ce ne facem atunci când cu adevărat trebuie să ne luăm rămas bun de la locuri în care am lăsat o parte din viaţa noastră, de la oameni care au însemnat mult pentru noi? "Să te întâlneşti ca să te desparţi, asta-i viaţa, să te desparţi ca să te întâlneşti, ăsta-i cântecul speranţei!", citeam în Torente. Adevărat! Şi totuşi, există şi un timp al despărţirii definitive în această viaţă. Ce anume ne dă puterea de a le suporta pe toate? De unde îşi ia omul curajul de a merge înainte, ştiind că mâine se va mai întâlni cu astfel de clipe, în care simte că nu mai poate răbda, ajungând să-şi spună: " Dacă nu mor acum, nu mai mor niciodată!" De durere.

Dacă ne aşezăm aşa, ca bătrânii frumoşi, să analizăm, calm şi obiectiv, prin căte trece omul în viaţă, ne vom da seama că mai nimic nu este pentru totdeauna, deşi poate ca anumite întâmplări, la care uneori nici nu ne aşteptăm, care ne aduc în cale ceva sau pe cineva, ne-am dori să nu aibă termen limită al duratei în care vor sta în preajma noastră. Iar dacă o relaţie de rudenie, prietenie, iubire, se sfârşeşte, după un timp, cine e de vină? Şi dacă, iată, trebuie să plecăm în alt loc, în altă ţară, departe de cei pe care-i iubim, cui să reproşăm aceasta? Şi ce e mai greu, să ai de ales sau să nu existe nici o altă cale decât cea care se aşterne înainte, necunoscută, implacabilă, pe care nu ai vrea nici în ruptul capului să păşeşti?
Prea multe intrebări, nu? Pe cei care sunt deja sătui de aventura vieţii, mi-i imaginez surâzând ironic în timp ce citesc cele înşirate aici şi, blazaţi, poate vor gândi:" Eh, ce să tot batem câmpii, viaţa e viaţă, o trăim cum putem şi ajungem la capăt. Ce rost are atâta filosofie, ce să tot despici firul în patru? Doar tot în zadar este, viaţa nu te întreabă cum ţi-ar plăcea să traieşti. Pe unii îi paşte norocul, pe alţii... Dumnezeu cu mila...!"
Ştiu eu?
Pe mulţi i-am auzit spunând acestea, dar , privindu-i, m-am gândit că au îmbătrânit degeaba, in ochii lor nu poţi citi nimic, se uită la tine cu o expresie goală, nici bucurie, nici împăcare, nici răzvrătire, nimic. O banală resemnare, ai putea jura că astfel de oameni se aşază în barca vieţii, dar nu pun niciodată mâna pe vâsle, se lasă în voia curentului, unde i-o duce, i-o duce, dar din când în când îşi permit să izbucnescă:" Ce rost are! Mi-e totuna! Viaţa asta nenorocită!"
Însă viaţa asta are de dăruit, celor care o trăiesc cu toată fiinţa lor, şi multă frumuseţe!
Spuneam că suntem adeseori nevoiţi să părăsim pe cineva ori să fim părăsiţi de cineva. Dar şi părăsirea poate fi de mai multe feluri. Una temporară, care nu presupune ruperea definitivă a unei relaţii sau una din care plecăm cu gândul de a nu mai privi înapoi. Când luăm noi hotărârea, fiindcă o dorim, trecem mai uşor peste moment, dacă această despărţire a fost provocată de voinţa noastră, dacă însă este provocată de celălalt, printr-un comportament care ne afectează negativ, deşi am vrea să dureze, nu mai este atât de simplu să o accceptăm. Dar cel mai greu ne este atunci când cel drag ne trădează aşteptările, fie el părinte, frate, prieten ori iubit.
Poţi renunţa la un părinte, oricum ar fi el? Să închizi aşa... uşa în urma ta...pentru totdeauna...Să nu vrei să mai ştii nimic de el? Ori ca părinte la un copil? Aici lucrurile sunt mai complicate. Cel puţin aşa par...Veţi spune poate că depinde şi de părinte şi de copil, cum or fi fiind fiecare. Poate că sunt de evitat convieţuirile în comun alături de oameni lângă care viaţa devine un calvar. Oricum, există indivizi ce întorc spatele din egoism, neiubire, nepăsare...
Dar eu vreu să povestim despre situaţii în care suntem nevoiţi să trecem prin durerea clipei în care pleacă de lângă noi, aparent fără motiv, cel de care ne-am legat sufletul. Cum facem faţă? Unde evadăm? De ce ne agăţăm? Se spune că timpul le rezolvă pe toate, dar până trece timpul, noi avem de suportat tăişul durerii. Până când se va aşterne uitarea, nu ne suspendăm inima nicăieri. Dimpotrivă...suntem chiar mai sensibili şi le simţim pe toate mai acut. Ce-ar trebui să facem pentru a nu alege metode care ne distrug? Firea omenească e slabă şi alunecăm în prăpăstii care nu ne uşurează povara. Căci nu ne poate salva băutura, cu toată uitarea temporară pe care o induce, nici drogurile, nici nopţile pierdute, intr-un fel sau altul, prin cine ştie ce coclauri, nici relaţiile dubioase cu persoane străine de nevoile noastre...Şi-atunci, unde să căutăm alinare? Pe umărul cui, lângă cine, încotro s-o apucăm? Spre ce ne îndreptăm, puşi faţă în faţă cu o pierdere, fie ea de orice natură?
"A şti să pierzi e o adevărată artă!", zicea cineva. Dar cine îţi oferă diplomă de artist în acest domeniu? Sigur că trecând prin încercări de acest fel, se verifică limitele omului, dar nu e nicidecum o distracţie.
Spre cine se întoarce primul nostru gând într-un moment în care cerul se prăbuşeşte peste noi? Şi dacă tot cade cerul pe noi, n-ar fi cumva potrivit să privim chiar spre el? Să-l privim drept în faţă? Să aruncăm în el pumnii întrebărilor noastre care ne frământă, la care nu avem răspuns şi nici nu înţelegem de ce am fost aleşi să suferim ce suferim...Cum să ne dezlegăm frumos de orice trăiri minunate de ieri, fără să ne încărcăm cu ură, cu dorinţă de răzbunare, cu resentimente faţă de cei care le-ar merita, aşa cum înghionteşte primul gînd pe care îl simte omul crescând în mintea lui, după durerea provocată de alţii.
Iată ce sfat ne dă părintele Teofil Părăian în cartea "Gânduri bune pentru gânduri bune", folosindu-se şi sfinţia-sa de cuvântul sf. Isidor Pelusiotul, care zice că: " răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere. Dacă încearcă cineva să scrie pe apă, vede că nu rămâne nici-o urmă, oricât ar scrie, se astupă imediat linia pe care o faci. Răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere, să-l treci cu vederea. Şi sunt oameni, care neavând dragoste, sunt pomenitori de rău, sunt chinuiţi de pomenirea răului, de faptul că nu pot uita, nu pot uita un rău care le-a fost făcut de cineva. Ar trebui să avem în vedere credinţa lucrătoare în iubire, pentru a duce cu toţii o viaţă superioară, o viaţă liniştită, o viaţă plină de bunătate, pentru că unde-i iubire, e fericire, dar trebuie ca iubirea să fie mântuită, să fie salvată, să fie curăţită, să fie purificată. Nu e mai fericit omul ca atunci când iubeşte şi când se ştie iubit. Iubirea însă să ne-o dirijăm cu credinţa. Dacă simţim cumva nişte carenţe în sufletul nostru în ce priveşte credinţa şi iubirea, să cerem ajutorul cel de la Dumnezeu, conştienţi fiind că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi că numai Dumnezeu poate să împlinească ceea ce noi, cu puterile omeneşti, nu putem împlini."
Iată că dacă ne apucăm să descoasem cuvintele părintelui Teofil, vom înţelege că noi, cei care ne declarăm credincioşi, ar trebui să nu luăm deloc în seamă un rău, orideunde ar veni el spre noi, ci îmcărcându-ne cu iubire, să răspundem cu iubire, cu iertare, fiindu-ne mai degrabă milă de nedesăvârşirea celor care au îndreptat spre noi neputinţa lor în a iubi. Altfel, nu vom fi deloc mai presus de aceia, dacă le vom răspunde cu aceeaşi monedă.
Părintele Teofil iubeşte mult tinerii şi spune că la tinereţe oamenii sunt mai capabili de iubire decât la bătrâneţe, sunt mai proprii pentru iubire.
Aş vrea ca, ajungând aici, să relatez două amintiri despre tineri.
Prima întâmplare s-a petrecut cândva pe malul Begăi, în Timişoara. Este un loc iubit de toţi tinerii, indiferent de anotimp, de-alungul lui întâlneşti grupuri-grupuri sau perechi ce ţin companie râului. Eu însămi iubesc Timişoara în special pentru frumuseţea de pe malul Begăi sau Begheiului, cum îi spun timişorenii pe limba lor.
Era într-o primăvară, când omul simte nevoia să ia în braţe natura şi să se lase îmbrăţişat de ea. Eu şi o verişoară ne-am aşezat exact pe bordura canalului, cât mai aproape de verdele undelor, lângă sălciile plângătoare. Şi-au simţit nevoia să se aşeze lângă noi doi adolescenţi cu o chitară. Aveau plete, semn că erau rockeri, cum de altfel s-au şi prezentat. Din vorbă în vorbă s-au oferit să ne cânte la chitară. Au interpretat câteva acorduri dintr-o melodie a celor de la Mettalica şi apoi, brusc, şi-au adus aminte de Puştoaica lui Ovidiu Haidu. Au început să o fredoneze. Mai târziu, ne-au mărturisit faptul că ei scriu poezii. "Şi despre ce anume vorbiţi voi în poeziile voastre?", i-am întrebat noi. "Despre dragoste...", au răspuns ei scurt. Iar unul dintre ei a continuat, după câteva clipe în care a stat pe gânduri, privind lung în apă:"Scriem despre cum e să fii îndrăgostit de o fată şi ea să nu ştie, iar tu să nu-i poţi spune de teamă că nu vei fi crezut. Şi-atunci , strigi aşa, în neant, nimănui, TE IUBEEEEESC!"
Şi ca şi când s-ar fi ruşinat de acea mărturisire, s-au ridicat, au plecat şi nu i-am mai întâlnit niciodată. Însă am păstrat, ca dar de la ei, această frumoasă amintire, în care eu îi las, adeseori, să ridice un colţ al tainelor pe care le poartă un suflet de adolescent.
Altădată, la un film fiind, pe rândul din faţa mea se afla tot un grup de adolescenţi. Unul dintre ei era tare agitat, nu-şi găsea nicidecum locul. Îi tot povestea ceva celui de lângă el. Cum filmul nu începuse încă, se putea vorbi tare şi, vrând nevrând, auzeau şi cei din preajmă cele pe care şi le spuneau. Am remarcat că repetau des un nume: Laura. La un moment dat, o fată de vârsta lor a venit lângă cel fără astâmpăr. Era frumoasă, roşea mereu. Am auzit cum a întrebat-o dacă îi dă voie s-o sărute pe obraz. Fata i-a îngăduit, a roşit toată şi-a fugit val-vârtej. Băiatul s-a întors spre cel de lângă el, fericit cum rar am văzut pe cineva, şi repeta intruna:" Mi-a dat voie s-o sărut! Înţelegi, mi-a dat voie s-o sărut pe obraz! Mă, tu ai auzit, mă!"
Nu ştiu cât îl preocupa pe vecinul de scaun bucuria lui, dar eu, una, am aflat, aşa, fără să vreau, că şi băieţii au aceleaşi manifestări ca şi fetele, atunci când se cred neobservaţi.
Aşa-i la tinereţe! De-am putea să ne dăm voie să rămânem la fel mereu, până la adânci bătrâneţi, însă omul, cu timpul, devine convins că trebuie să se lase schimbat de viaţă. "Viaţa te schimbă!", zic toţi. Eu mă întreb, dacă tot ne schimbă, de ce nu ne face mai buni, mai veseli, mai încrezători, mai iubitori? Cine anume ne obligă să-i dăm voie vieţii să ne schimbe, să ne manipuleze, ca pe nişte biete marionete?
Dar, întorcandu-ne la întrebările de început, am să amintesc o părere a părintelui Arsenie Boca:" ...răutatea, fie a celui care o face, fie a celui care răspunde la ea cu răutate, este un rod al mândriei. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi a umplerii sufletului de răutate. Ce e de făcut? În momente de limpezime de minte, că sunt, să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău, care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem în noi ceva neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa şi nu dreptatea noastră, să căutăm, că mai este cineva care ne-ar mai putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat, căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Aşa începe smerita cugetare care normalizează mintea. Aceasta nu e o virtute a firii, ci e izvorul smereniei, e Harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărţi, nici de la îngeri, ci de la El să învăţăm că este blând şi smerit cu inima şi vom afla odihnă sufletelor noastre.
Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii duhovniceşti. Când însă ne mai adâncim sufletele şi acolo unde ne aşteaptă Hristos, la orice taină a Bisericii, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul de bântuielile mândriei. De la această experienţă începem să iubim crucea lui Hristos şi crucea noastră. "
Aşadar, ne va fi uşor să trecem peste dureri şi suferinţe îmbrăcându-ne în bunătate, iubire creştinească, iertare, încercând să purtăm ceea ce nu putem evita cu suflet mare, liniştit, cu credinţa că tot ce ne e dat să primim fără voia noastră putem să transformăm în bine, apelând la ajutorul Celui de Sus, iar minunile există şi au fost lăsate pentru noi. Şi ce minune poate fi mai mare decât aceea de a iubi, să iubim oricând, pe oricine, asemeni lui Dumnezeu, "a cărui dragoste, spune părintele Savatie Baştovoi, adesea ne sminteşte şi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa, pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste."( citat din cartea parintelui Savatie, "Dragostea care ne sminteşte")
Aşa am fost meniţi să iubim şi noi. Câţi reuşim aceasta? Dar cel puţin îl putem ierta pe cel care ne-a greşit, dacă se întoarce şi ne spune că-i pare rău şi are puterea de a rosti: "Iartă-mă!"? Doar şi noi vom fi greşind şi am avut ori vom avea nevoie de iertarea celuilalt şi a lui Dumnezeu.
"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra." De aici am pornit. Pe scurt, suntem îndemnaţi să trăim detaşaţi de toate, într-un fel sau altul liberi, primindu-le pe toate cu bunăvoinţă. Putem? Probabil că da! Avem la dispoziţie o viaţă întreagă spre a învăţa această lecţie. Frumos ar fi s-o mai putem lua încă o dată de la capăt, având experienţa atâtor ani. Mulţi zic:" Ei, de-aş fi de 25 de ani, cu mintea de la 40..." Tare sunt curioasă dacă am alege să trăim altfel sau am alege să facem aceleaşi greşeli. Desigur, unii gândesc că ar încerca să nu rateze anumite ocazii în care s-ar fi putut distra mai copios. Treaba lor!
Discuţia rămâne deschisă...De comentat e uşor, practica ne omoară...
Dar, orice-ar fi, este necesar sa nu uităm nici o clipă că, fără Hristos, noi singuri nu putem face nimic...


ANII TREC CA NORII
de Traian DORZ
Anii trec ca norii, perii-ncărunţesc,
vremurile-s altfel, totul e-n schimbare,
zilnic se preface tot ce-i pământesc,
numai Adevărul este-acelaşi soare.\
Iarba se usucă, frunza cade iar,
apa-şi face vaduri, altele intruna,
peste toate-n lume plânge-un " în zadar",
numai în iubire cânt-un "totdeauna".
Vara arzi în soare, iarna arzi în ger,
ce te-ncântă astăzi, mâine ţi-e povară,
toate apasă duhul, toate-l strâng ca-n fier,
numai conştiinţa sfântă e uşoară.
Toţi sunt ca şi tine: slabi şi schimbători,
cei aproape astăzi ţi-s departe mâine,
oamenii, ca anii-s aburi trecători,-
numai Domnul, singur, neschimbat rămâne.
Nu-ţi lega de nimeni inima acum,
ca să nu ţi-o smulgă ruperea ce vine!
Leagă-ţi-o de Domnul, lumea-i vis şi fum,
Singur El rămâne veşnic lângă tine!

...răspuns la o întrebare, găsit în cartea părintelui Constantin NECULA, "Provocările străzii"


















Cum să ne sfinţim viaţa, când trăim într-o lume atât de complicată?

Răspunsul părintelui:


Am să vă spun cum...Pe o baltă un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta... Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că-i atât de aproape de baltă, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrăneasca tubulatura florii.
Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, crează o undă. Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte drept în braţele ţântărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie... de vreo 24 de ore, cam cât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel care se blocase acolo, este izbăvit! Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!
Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!

16 noiembrie 2008

...despre artă şi artişti...citate din cartea PENTRU CĂ MĂ IUBEŞTI, de Noelle HENRY














"...sunetul desăvârşit este nedespărţit de nobleţea interioară. Meschinăria, invidia, ipocrizia, iubirea de sine, egoismul, lipsa de credinţă, se reflectă în timbrul unei vioare, al unui violoncel, al unui flaut, ca şi acela al glasului, şi produc o sonoritate aspră, metalică şi fără suflet. Nobleţea, sacrificiul, devotamentul, simplitatea, curăţenia, dau măreţia, adâncimea, substanţa, măduva, dulceaţa, calitatea aceea mişcătoare care-ţi merge până în fundul sufletului şi îl umple de încântare.

Baronul nu împărtăşea teoria preferată a maestrului că este nevoie de calităţi morale pentru a fi un mare artist. Când un artist are focul sfânt şi l-a înţeles, nimic nu i-l mai poate smulge. Ştie, şi ştie pentru totdeauna. Are astfel o putere neînchipuită. Nici excesele, nici o viaţă stricată, nici desfrâul, nici chiar meschinăria şi răutatea nu-i pot răpi ceea ce ştie. Depăşind toate acestea, va avea întotdeauna puterea să exprime focul dumnezeiesc, frumuseţea: pe Dumnezeu, dacă termenul acesta este socotit mai potrivit.De aceea atâţia artişti au o viaşă dublă şi poate exista o prăpastie între omul şi artistul din acelaşi individ. Artistul are în mâinile lui binele şi răul, se joacă cu ele, este stăpânul lor, ajunge un fel de demon! Această putere, această superioritate, dau una dintre senzaţiile cele mai fierbinţi, mai puternice, mai înflăcărate; cine le-a simţit o dată, nu se mai poate lipsi de ele.De altfel, ce-i aceea răul, ce-i aceea binele?
- Ceea ce spui este adevărat, Weisefort, îl aprobă dirijorul. Această putere aproape magică a artistului nu este, totuşi, decât un aspect al artei, un corolar de neînlăturat. Adevăratul artist îl dispreţuieşte ca pe o ispită vulgară. Adevăratul artist se ocupă de lucrul său, nu de succes şi nici de puterea pe care arta lui i-o poate da asupra celorlalţi, şi aici intervin calităţile pe care le propovăduiesc eu muzicanţilor mei.

...................................................................
Ceea ce te cucereşte la Mozart, este faptul că, la baza muzicii sale, există prezenţa morţii şi a veşniciei. Muzica lui Mozart este neliniştea, viaţa urmărind în goană ceva, într-o furtună uşoară de dorinţe, într-un vârtej scânteietor, dar pândită fără cruţare, fără îndurare, cu încăpăţânare, la fiecare cotitură, de veşnicie, de moarte. Contrastul acesta sfâşietor, groaznic, dă acestei muzici puterea ei şi stăpânirea asupra sufletului".



13 noiembrie 2008

Tristă e viaţa de mort, de Miron Radu PARASCHIVESCU

Cu ţărâna stau în gură
Şi cu viermii mă tot cert
Că nu poci să ies din groapă
Să te bat şi să te iert...
(Cântic lăutăresc)



Spuie altul cât o vrea
Că-i mai bine mort pe lume,
Eu o ţiu mereu pe-a mea:
Că n-am gust de-ngropăciune!
Dacă-i vorba după mine,
Eu morţiş mereu voi ţine
Şi mereu la fel voi spune,
Chiar când traiul nu-mi convine:
Decât mort tot viu mai bine.

Ce e drept, când mori sărac,
Şi de n-ai un sfanţ la tine,
Cei din preajmă scaldă-ţi fac
Şi de jeg te spală bine.
Da' nici mort scăldat nu-i treabă:
De pe stârv, precum ştim toţi,
Şi păduchii fug degrabă,
Că nu-şi fac din el ospăţ.

Însă eu şi dacă ştiu
că-n cearceaf n-o să mă-nfăţ,
Tot prefer soios, dar viu,
Nu lăuat şi în sicriu!

Cât trăieşti, poţi să n-ai straie,
Dar când mori nu'ş cum se face
( Chiar de n-ai avut lăscaie)
S-o găsi cin' să te-mbrace
Cu cămaşă, pantalon,
Guler ştaif şi papion,
Ca să poci dormi în pace.
Da' eu spun: şi rupt în coate
Însă viu, pe cât se poate!

Nu găsesc că-i vreo scofală,
Să fii mort şi-n strai bogat,
Nici nu cred că e vreo fală
Să fii stârv şi pomădat,
Că decât aşa găteală
Viu prefer-şi-n pielea goală,
Cum pe lume am venit,
Nu să plec din ea-nţolit!

Alţii au la-nmormântare
Câte-un praznic serios
Cu prescure şi mâncare,
Cu pilaf şi crap cu sos;
Şi mai au pe lângă ei
Damigene, două-trei,
Ca să-şi toarne în pahare
Din vinaţul sângeriu.
Mă gândesc ce rău mi-ar pare
Chiar atunci să nu mai fiu!..
Ei să tragă rânduri-rânduri
Şi io-n pardesiu de scânduri...

De mă-ntrebi pe mine-anume
Tot ce cred, tot ce-mi doresc
Şi mai sper într-astă lume,

D-apăi vreau să chefuiesc
Colea-n lege, de se poate,
Cu cei ce-mi ciocnesc la moarte
Şi-n sughiţuri mai şoptesc:
"Iartă-l, Doamne, de păcate!"
Că de-o fi şi-o fi să mor,
Cel puţin atât să ştiu:
Că-s şi eu la masa lor,
Nu ei, chef - iar eu, sicriu!

D-apăi muzici şi fanfare,
Toba, goarna, contrabasul,
Cănd eşti mort, ce rost mai are
Că tu, neam, nu le-auzi glasul?!
Eu, pe ele, drept vă spui,
Aş juca o sârbă-ntâi,
Altfel, geaba parastasul!
Şi pe urmă, tras de-o gloabă,
Să mă ducă toţi la groapă,
Că nici tobe, nici ţambale
Nu mă-ntorc dintr-astă cale!

Numai una, v-o spui drept,
Mi-ar plăcea s-o ştiu plângând
Când, cu mâinile pe piept,
Stau închis şi nu cuvânt:
Pe gagica mea a dulce
Că ea ştie când m-or duce,
Cine mă bagă-n pământ
Părpălindu-mă pe jar,
Pe când ea n-avea habar.
Si-atuncea întins în dric
Să m-aleg şi eu, măcar,
Cu un strop oricât de mic
Din privirea-i de cleştar;
Şi-aşa mort, privind la ea,
I-aş zâmbi din racla mea.

Deşi, fraţilor, mă tem
Că şi mort, de-o văz că plânge,
Ca scăpat dintr-un blestem
Aş sări din cinci coşciuge
Buzna dând de sub capac
Ca s-o mângâi şi s-o-mpac
Văzând lacrima că-i curge,
Fiindcă mândrii-i ochişori
Nu te lasă nici să mori!

Că de-o fi de tot s-o pierd,
Nici s-o bat, nici s-o dezmierd
De la altul când îmi vine,
Vă spui drept nu prea-mi convine.
Şi-apoi ce mare scofală:
Când mă pupă şi mă-nşeală
Eu să stau răpus de boală!?
De-aia strig în gura mare:
Poat' să spuie cât o vrea
Filosoful nu ştiu care
Cum că viaţa nu-i grozavă,
Eu o ţiu mereu pe-a mea
Că de moarte, nici o grabă!

11 noiembrie 2008

...fragmente din ZORBA GRECUL, de Nikos KAZANTZAKIS...




"Era un turc batrân, vecin cu noi. Tare batrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le spăla, el îşi gătea şi curăţa podeaua. Seara venea la noi. Se aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi. Acest Hussein-aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, ca şi cum m-ar fi binecuvântat:" Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva. Eşti prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare. Ascultă-mă fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte caturi ale cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului Îl cuprinde. Aşa încât, ia seama, Alexis, să nu răneşti niciodată inima omului!"
..................................................................
N-am putut să închid ochii toată noaptea. O privighetoare care se auzea pentru prima oară în seara aceea umplu singurătatea noastră cu o tristeţe neîndurătoare şi simţii deodată că îmi curg lacrimile. Mă înăbuşeam. În zori m-am sculat şi, din uşă, am contemplat marea şi pământul. Mi se părea că lumea se schimbase într-o noapte. În faţa mea, pe nisip, o mică tufă de scaieţi, ieri încă prăpădită şi mohorâtă, se acoperise cu minuscule floricele albe. În aer plutea un îndepărtat şi suav parfum de lămâi şi portocali înfloriţi. Am înaintat, am făcut câţiva paşi. Nu mă mai săturam de minunea veşnic reînnoită. Deodată, am auzit în spate un strigăt voios. M-am întors. Gol până la brâu, Zorba se sculase, se repezise şi el la uşă şi privea, emoţionat, noua primăvară.
- Ce e asta? exclamă el,uimit. Minunea asta, jupâne, albastrul care se mişcă acolo, cum se cheamă? Mare? Mare? Şi ăsta cu şorţ verde înflorat? Pământ? Cine e artistul care le-a făcut? Pe cinstea mea, jupâne, e prima oară că văd asta. I se umeziseră ochii.
- Ei, Zorba, i-am strigat, ai înnebunit?
- De ce râzi? Nu vezi? E-o vrăjitorie pe undeva, jupâne.
O zbughi afară, începu să ţopăie, se dădu de-a dura prin iarbă, ca un mânz de primăvară.
Soarele îşi făcu apariţia. Am întins palmele să se încălzească. Crengile înmugureau, piepturile se umflau, sufletul înflorea şi el ca un copac; simţeai că sufletul şi corpul sunt plămădite din aceeaşi substanţă.
Zorba se ridicase, cu părul plin de rouă şi de pământ.
- Iute, jupâne! îmi strigă el, să ne îmbrăcăm, să ne facem fercheşi. Azi e sfeştania. Popa şi dregătorii satului se vor grăbi să vină. Dacă ne-ar vedea tăvălindu-ne prin iarbă, ce ruşine pentru societate! Haide, să scoatem gulerele scrobite şi cravatele! Să scoatem măştile de oameni serioşi! Nu face nimic dacă n-ai cap; pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită un scuipat! "
.................................................................


2 noiembrie 2008

...PRIETENUL MEU...CHRIS...






...culori de început de toamnă în ...TIMIŞOARA...şi RACLA cu moaştele Sfântului IOSIF de la PARTOŞ...








































...fragment din cartea părintelui SAVATIE BAŞTOVOI, CURAJ ŞI LIBERTATE ÎN ORTODOXIE...




Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.
Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, " sărmani", cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om "sărman" este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl intâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti... Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: "Aliluia, aliluia, aliluia!" Atunci îl întrebi- pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui- şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem pînă în "satul din apropiere" şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în "cetatea din apropiere", adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai aferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.
Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo:"Unul seamănă, altul udă, altul culege". Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.
Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem ca apostolul:" Doamne, lucrează Tu!", noi spunem:"Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!" şi încercăm să-i convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. "Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!". Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

BĂTRÂNEŢEA POETULUI TÂNĂR, de Nicolae DABIJA

Iese adesea la şosea
în mâini cu două-trei garoafe.
Era o vreme când scria.
Acum oferă autografe.

La ciudăţenii - ne-ntrecut:
iarba o prinde cu agrafe...
Scrie pe frunze autografe,
căci cărţi nici nu a prea avut.

Sau trecători opreşte mut...
"N-aveţi un toc şi o hârtie?!
Căci mi-a venit o poezie,
şi pân-acasă pot s-o uit..."

Ei îl privesc cu înţelesuri.
Şi doar copiii când îl văd
se bucură,-l descos de versuri,
şi-l bat la urmă cu omăt.

Dar zice zâmbetu-i boem,
când mugurii tresar în tei:
în lumea asta, dragii mei,
mai e nevoie de poem!

Odată copilaşii când
l-au fost înconjurat, suav-
moartea s-a pus, şi ea, în rând
ca să îşi ieie-un autograf.

Iar când ajunse-n dreptul lui
şi i-a întins, stupid, caietul:
"Rog semnătura să ţi-o pui..."-
"Să mergem!"- a-ngânat poetul.

Mai multe seri s-au perindat,
nimeni de-atunci nu l-a văzut,
dar nimeni nici nu s-a-ntrebat:
bătrânul, unde-a dispărut

Doar l-al copiilor ciorchine
le pare rău , că nu-l mai văd,
căci de atuncea n-au pe cine
să-l bată iarna cu omăt.

ELEGIA TRISTEŢII DIN PREA MULTĂ IUBIRE, de Nicolae DABIJA

Vai, zic, ce 'naltă şi ce sfântă seară!
Vai, firul ierbii cum se roagă, drept!
Şi inima-ţi cum prinde să mă doară,
de parcă s-ar afla la mine-n piept.

Şi vai, mai zic, atâta depărtare
se-aşterne între mine, cel de azi
şi cel ce căuta, mai ieri, îmi pare,
să dezlipească cerul prins de brazi.

Se sălciază apa-ntr-o fântână,
pacea atârnă de-un cuvânt pripit
şi steaua tot mai grea e de ţărână-
şi mi-e ruşine că sunt fericit.

De ce atâta te iubesc, de ce
tu, cea mai dragă, ai am fi iubită,
în lumea sta când încă mai e
atâta dragoste ne-mpărtăşită?

Vai, iarba se retrage în sămânţă,
poemul se retrage în cuvânt.
Când fericirea mi-i ca o căinţă,
c-a mea e lumea, că iubesc, că sunt.

De nu te-aş fi iubit aşa fierbinte
din clipa sfântă-n care ne văzum-
m-aş fi retras prea poate,-ntre cuvinte
să mă îmbăt cu vechiul lor parfum.

Cum prinţi se retrăgeau la monastire
şi, tunşi monahi, sub ceruri fumegate-
notau, în nopţi, pe margini de psăltire
poeme de iubire, împăgânate.

Vai, surdă-i fraza şi-i cuvântul mut-
şi-mi pare că aceasta-i poezia_
o pasăre captivă ce-a crescut
încât n-o mai încape colivia.

Izvoarele se-mpuţinează-n lume,
cuvintele abia pot încheia o pace;
pe bolţi ghilite vântul mână spume
şi ca o bubă liniştea se coace.

Trec, vai, pe sub salcâmii daţi în floare,
de dânşii şi de stele sunt iubit,
şi de o fată cu gura de sare-
şi mi-i ruşine că sunt fericit.

MELODIE FĂRĂ SFÂRŞIT, de Nicolae DABIJA

De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.
I-am zis morţii, moarte hai,
cât n-am fost ajuns în rai

sau la belzebut zălog,
lasă-mă s-o văd, te rog,
măcar cu un ochi, cumva-
că mi-i tare dor de EA.

Moartea-mi zise, surâzând:
- O să treacă, şi- curând...

Trece-o zi şi-o săptămână-
moartea mă poartă de mână
şi, ca pe-un prunc, mă dezvaţă
de lumine şi de viaţă.

-Lasă-mă doar o clipită
s-o mai văd pe cea iubită,
teamă mi-i- de-această pară-
c-am să mor a doua oară.

Starostea-mi cuvântă, blând_
-O să treacă, şi curând...

Trec de iad şi trec de rai,
- Lasa-mă, mortiţă, hai,
pe cea binecuvântată
s-o mai văd măcar o dată...

Ea-mi răspunde, îngânând_
-O să treacă, şi curând!

Trece-un an şi înc-o sută:
tânga mea e şi mai multă.
Şi-nc-un secol a trecut-
dorul meu e şi mai mult.

- Ardere-ai, moarte, să arzi-
cum ard fulgerele-n brazi,
să te aibă lutul rece,
că dorul meu nu mai trece.

Hodoroaga-mi zice,-ncet:
- O să trecă...

- Nu te cred!!!-
strig din somn morţii trezind.
Domnu-n rugăciune stând
îl aud din cer oftând_
- Nu mai trece-aşa curând.
Nu mai trece-aşa curând.
.......................................
De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.