”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



12 ianuarie 2012

Mihai Eminescu - Mărturii



 „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,
 Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,
   Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr
      Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul din luceafăr.”

   (Tudor Arghezi, Inscriptie pe amfora Lui)

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.[...] dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.” (Ion Luca Caragiale)

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om.
Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.” (Ion Luca Caragiale)

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată
răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin». În redacție muncea enorm de mult; cu superiorii era demn și neîncovoiat.” (D. Roşca)

 “[…] Relaţiunile cu această societate i-au atras poetului oarecare neplăceri. Întâi de toate, stima pentru talentul său şi deplângerea sărăciei în care trăia se prefăceau la aceşti oameni odihniţi într-o nobilă, dar  jignitoare pentru Eminescu, protecţiune. D-na Mite Kremnitz, foarte simţitoare pentru soarta profesorului ei de limba română, şi pentru care acesta pare să fi avut o vagă înclinaţiune, crezu că îi poate veni în ajutor oferindu-i 200 de lei drept onorariu. Eminescu, înroşindu-se până în vârful urechilor, răspunse cu un râs nervos: "Nu mi-aş fi închipuit că o doamnă atât de inteligentă ca d-ta nu e în stare să-şi dea seama că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui câştig material îmi dau osteneala de a o învăţa româneşte pentru ca să poată citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele. Drept dovadă de sinceritate nu ai să te superi pe mine dacă rump în bucăţele mici aceste hârtii." Ceea ce şi făcu sub ochii uluiţi ai sus-numitei doamne.” (G. Călinescu)

„Ştiu despre Eminescu mărturii directe care contrazic foarte multe imagini despre el. Venea elegant şi purta foarte bine, cu dezinvoltură şi prestanţă, fracul. Iată o primă negare a legendei conform căreia era tot timpul neglijent şi i se plimbau insecte suspecte pe guler. Pe urmă, dansa foarte bine vals şi era plăcut în conversaţie. Nu era un încruntat, ci un om care ştia să râdă şi să provoace râsul. Şi nu era nici veşnic sărac; altfel cum ar fi putut să-i trimită unei femei de care era îndrăgostit birje încărcate cu violete de Parma?  Cheltuieli nesăbuite, de fapt foarte... săbuite.  Asta ştiu eu despre Eminescu:  era un om fermecător, plin de spirit şi de umor. Pe urmă, era un om genial şi, ca orice geniu, probabil că era conştient de asta.  Şi se şi lăsa încurajat în a-şi asuma un statut de geniu, ceea ce l-a făcut să scrie şi lucruri mai puţin inspirate. „  (Alexandru Paleologu)

Mai mult ca poetul,
Răzvan Codrescu

Stihia lui de-a dreapta ne-a vegheat:
avea o frunte cât un prag de lume,
şi ochi stelari ca de-nceput de leat,
şi un arhanghel strajă lângă nume.

Păstor era de gânduri şi de vise,
pogorâtor din Vlahie cerească,
şi inima lui singur şi-o deschise
această una limbă românească.

Ştiind prin codri tainice poteci
şi peste creste drumurile lunii,
venea din veac şi se ducea în veci,
la cina lui de taină, cu nebunii...

Ci-n urmă, vai, crezând a-l fi-nţeles,
l-am ferecat în racla poeziei
pe cel făr` de întoarcere trimes -
pe Mihail, Luceafărul Pustiei!

„În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte...
Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?” (Tudor Arghezi)

Sfinx,
Răzvan Codrescu

Pios mi-avânt în pragul frunţii tale
firavă luntrea visului târziu
şi lunec lin pe mările astrale
spre ţărmul unde eşti de-a pururi viu.

Iertare-ţi cer, cu ce-a rămas din neam,
că nu ţi-am fost nici unii pe măsură,
că l-am ales pe Baraba şi te-am
desfăşurat din manta ta augură.

De nu ne-ai fost trimis spre înviere,
nu te purtăm cumva ca pe-un blestem?
Când limba ta e plină de putere,
se cade să te-ador sau să te tem?
Cum şezi plecat pe dâmb stelar, în zare,
tu însuţi pari un semn de întrebare...

„Eminescu a intuit de asemenea un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii. Scrisul său amar în unele articole pedagogice şi aproape în toate procesele verbale, este de data aceasta profetic: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii - oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii -  pedagogi; pe când adică va fi si şcoala -  şcoală, statul - stat şi omul -  om, precum e in toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire tocmai aceasta din urmă lipseşte şi nici în şcoli franţuzeşti nu se poate învăţa, pentru că se moşteneşte de la mamă".
În fine, actual este Eminescu şi prin problema atât de controversată a predării religiei în şcoli. Articolul „Învierea”, un editorial din Timpul, aşa cum se obişnuia în preajma marii sărbători a creştinităţii, arată că Evanghelia „această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", a avut mai mare influenţă asupra educaţiei omului, decât oricare alt sistem filosofic sau teologic, pentru că oferă un model, un prototip moral, Isus Hristos. În concepţia lui Eminescu omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om „ca tip de perfecţiune", după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Acesta este modelul christic. După el încearcă omul creştin a-şi modela viaţa sa proprie, combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Aceste consideraţii introductive sunt reactualizate pentru sublinierea raportului dintre instrucţie şi educaţie în şcoala primară, gimnazială şi liceală (raport nesocotit cu grave consecinţe în şcoala actuală) şi legat de aceasta, rolul religiei în învăţământ, expus, printr-un paralelism convingător şi clar: „Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor - escepţie făcând de cele înalte - ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie ".
Publicistica pedagogică a lui Eminescu este o componentă importantă a ziaristicii sale. Ca şi cea politică, economică sau socială ea cuprinde idei profunde care nu şi-au pierdut actualitatea şi care-i statornicesc un loc proeminent în istoria gândirii pedagogice româneşti.”



Întunericul şi poetul,
Mihai Eminescu

 Tu care treci prin lume străin şi efemer,

Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt
Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a ta nebuna lira,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, batrâna se leagana prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă framântă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele ?
Voi sa ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzica şi Drama… în dalbe sărbători
Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,
Şi muzica româna chemând din munţii-n nouri,
Din stelele cazânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte ?
Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,
Şi-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.




 

8 ianuarie 2012

Dascălul înţelepciunii - poem în proză

de Oscar Wilde
 
 
Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu,
şi chiar de când nu era mai mult decât un băietan, numeroşi dintre sfinţi, ca şi anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a naşterii sale, au fost aţâţaţi la mare minunare de
înţelepciunea gravă a răspunsurilor sale. 
 Şi când părinţii i-au dat haina de ceremonie şi inelul bărbăţiei, el le-a sărutat, şi
le-a lăsat acolo, şi a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulţi în lume care, fie nu-l cunoşteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaştere incompletă a sa, sau adorau zeii falşi care sălăşluiau în
crânguri şi cărora nu le păsa de adoratorii lor.
 Şi şi-a întors faţa către soare şi a călătorit, păşind fără sandale, şi a văzut sfinţii
mergând, şi purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită şi o ploscuţă din lut ars, pentru apă.
 Şi pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârşita
cunoaştere a lui Dumnezeu, şi-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ţinut straniu în care se aflau multe cetăţi.
 Şi a trecut prin unsprezece cetăţi. Şi unele dintre aceste cetăţi se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, şi altele erau aşezate pe dealuri. Şi în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit şi care l-a urmat, şi de asemenea o mare mulţime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, şi cunoaşterea lui Dumnezeu s-a răspândit în toată ţara,
şi mulţi dintre diriguitori au fost convertiţi, şi preoţii templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câştigul lor pierise, şi când îşi băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câţiva, soseau cu păuni şi cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul ţării
înainte de venirea lui.
 Totuşi, cu cât îl urma lumea mai mult, şi cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Şi el nu ştia de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, şi o făcea din deplinătatea acelei desăvârşite
cunoaşteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuşi.
 Şi, într-o seară, trecu şi de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi şi o mare mulţime de oameni îl urmau; şi el urcă pe un munte şi se aşeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, şi discipolii săi şedeau în jurul său, şi mulţimea
îngenunchiase în vale.
 Şi şi-a plecat capul pe mâini şi a plâns, şi i-a spus Duhului Său, 'De ce oare sunt
plin de mâhnire şi teamă, şi fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaş care păşeşte în
lumina amiezii?'
 Şi Duhul Său, răspunzându-i a zis: 'Dumnezeu te-a umplut cu desăvârşita
cunoaştere a Lui Însuşi, iar tu ai împrăştiat această cunoaştere, dând-o altora. Perla
nepreţuită ai împărţit-o, şi odăjdiile fără cusătură le-ai despărţit bucăţi. Acela care
dăruieşte înţelepciune se jefuieşte pe sine însuşi. El e ca acela care-şi dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înţelept decât eşti tu? Cine eşti tu să dai taina pe care
Dumnezeu ţi-a împărtăşit-o? Am fost cândva bogat, şi tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine.'
 Şi plânse iarăşi, pentru că ştia că Duhul său îi grăise adevărul, şi că le dase
celorlalţi desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, şi că se afla ca unul agăţat de poalele lui
Dumnzeu, şi că îl părăsea credinţa din pricina numărului acelora care credeau în el.
 Şi şi-a spus sie însuşi: 'Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruieşte
înţelepciunea se jefuieşte singur.'
 Şi după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ şi spuseră: 'Învăţătorule, vorbeşte-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârşita cunoaştere a lui Dumnzeu, şi nici un om în afară de tine nu are această
cunoaştere.'
 Iar el le-a răspuns zicând: 'Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer şi pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
 Şi s-au mâniat pe el şi i-au grăit lui: 'Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometaţi, la fel şi pe numeroasa mulţime pe care ai făcut-o să te urmeze?'
 Iar el le-a răspuns zicând: 'Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
 Şi mulţimea cârti împotriva lui şi-i spuse: 'Ne-ai dus în pustie, şi nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăieşte-ne despre Dumnezeu şi ne va fi deajuns.'
 Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece ştia că dacă le vorbea despre
Dumnezeu îşi arunca tezaurul.
 Iar ucenicii s-au îndepărtat întristaţi, şi mulţimea oamenilor reveni la casele lor. Şi
mulţi au pierit pe drum.
Şi când a rămas singur, s-a ridicat şi şi-a îndreptat faţa către lună, şi a călătorit
şapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Şi când luna a şaptea a pălit,
a ajuns la acel deşert care este pustiul Marelui Fluviu. Şi găsind o peşteră în care
sălăşluise un Centaur, o luă ca loc de aşezare, şi-şi făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, şi se făcu pustnic. Şi la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaştere a Sa şi a măreţiei Sale.
 Acum, într-o seară, pe când Pustnicul şedea în faţa peşterii în care îşi făcuse loc
de aşezare, zări un tânăr cu chipul rău şi frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase şi cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, şi în fiece dimineaţă se reîntorcea cu mâinile pline de purpură şi perle. Pentru că
era Tâlhar şi jefuia caravanele neguţătorilor.
 Iar Pustnicul îl privea şi-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
ştia că acela care grăieşte un cuvânt îşi pierde credinţa.
 Şi într-o dimineaţă, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură şi perle,
se opri şi se încruntă şi izbi nisipul cu piciorul, şi-i spuse Pustnicului: 'De ce te uiţi la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu 
m-a privit aşa mai înainte. Şi asta îmi stă ca un ghimpe şi mă tulbură.'
 Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: 'Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele şi se îndreaptă către tine.'
 Iar tânărul râse zeflemisitor, şi strigă la Pustnic cu un glas amar, şi-i spuse: 'Am
purpură şi perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poţi avea de mine? Şi pentru care pricină ai mila asta?'
 'Mi-e milă de tine,' spuse Pustnicul, 'pentru că nu ai cunoştinţă de Dumnezeu.'
 'Este această cunoştinţă a lui Dumnzueu un lucru de preţ?' întrebă tânărul, şi se
apropie de gura peşterii.
 'Este mai de preţ decât toată purpura şi toate perlele din lume,' răspunse Pustnicul.
 'Şi tu o ai?' spuse tânărul Tâlhar şi se apropie şi mai tare.
 'Cândva, într-adevăr,' răspunse Pustnicul, 'am stăpânit desăvârşita cunoaştere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărţit de ea, şi am împărţit-o celorlalţi. Totuşi,
chiar şi acum, câtă cunoaştere îmi rămâne este pentru mine mai de preţ decât purpura sau
perlele.’
 Şi când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura şi perlele pe care le
căra cu mâinile, şi scoţând o sabie ascuţită, din oţel curbat, îi spuse Pustnicului: 'Dă-mi,
pe dată, această cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o stăpâneşti, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aş ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea?'
 Iar Pustnicul şi-a întins braţele şi a spus: 'Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curţi ale lui Dummnezeu şi să-l laud, decât să trăiesc în lume şi să n-am
cunoştinţă de El? Ucide-mă dacă aceasta îţi este dorinţa. Dar nu voi lepăda cunoaşterea
lui Dumnezeu.'
 Iar tânărul Tâlhar îngenunche şi-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică şi-i
spuse Pustnicului: 'Fie cum vrei tu. În ceea ce mă priveşte, mă voi duce în Cetatea celor
Şapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, şi pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie.' Şi-şi ridică purpura şi
perlele şi se îndepărtă degrabă.
 Iar Pustnicul strigă după el şi se ţinu după el şi îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum şi-l imploră să revină, şi să nu intre în Cetatea celor Şapte
Păcate.
 Şi, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic şi
striga la el zicând: 'Ai de gând să-mi dai această cunoaştere a lui Dumnezeu care este mai
de preţ decât purpura şi perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate.'
 Şi întruna răspundea Pustnicul: 'Toate lucrurile câte le am ţi le-aş dărui ţie, în
afară de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
 Şi, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porţi roşii
ale Cetăţii celor Şapte Păcate. Şi din cetate veneau hohote mari de râs.
 Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, şi se pregătea să bată în porţi. Şi pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte şi-l prinse de poalele veşmântului şi zise: 'Întinde-ţi
mâinile şi aruncă-ţi braţele în jurul gâtului meu, şi lipeşte-ţi urechea de buzele mele, şi-ţi
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoaşterea lui Dumnezeu.' Şi tânărul Tâlhar se opri.
 Şi când Pustnicul i-a împărtăşit cunoaşterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ şi
plânse, şi o mare întunecime îl ascunse de cetate şi de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
 Şi cum zăcea acolo plângând, deveni conştient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă şi
părul ca o lână frumoasă. Şi El îl ridică pe Pustnic, şi-i spuse: 'Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârşita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi?' Şi El îl sărută.
 
traducere de Mihai Rădulescu 
 

Hoţul de străzi

de Adrian Berinde






La noapte, fur oraşul în care-am stat cu tine.
La noapte, cumpăr păsări din oase de mamut...
Şi mâine-n zorii zilei, pe-un tren sărit din şine,
îmi strâng vecinii-n geantă,
iau strada şi mă mut.
Am să mai trec o dată, de n-am uitat ceva,
prin locul unde timpul curgea pe lumânare...
Şi, cuibărit în stânca ce sta pe viaţa mea,
îmi şterg faţa de vară
ca să mă culc pe soare.
Îti voi cădea în palmă, din vremuri neştiute,
ca păsările calde în ţările de-apoi,
la ceasu-n care noaptea, din vrute şi nevrute,
ne deapănă pe umeri
şi-adoarme între noi.
Iar, din nisipul verde
al ceasului de sticlă,
să trag de torţi pământul abia ieşit din ou,
să-i pun pe sfârc oraşul rămas în scrumieră,
că trenul fără şine-i la mine pe birou.
Şi, răsfoind albumul cu poze prăfuite
de gânduri şi de urme, lăsate de vreo stea,
am să găsesc tristeţea şi străzile chircite,
oraşul tolănit la uşa mea.