...TIMIŞOARA...DE SĂRBĂTORI...

...la o plimbare prin faţa instanţelor de judecată...

Bună dimineaţa! Bună ziua! Bună seara! Şi un călduros salut tuturor prietenilor mei!
Aş vrea să vă plimbaţi alături de mine, prin intermediul amintirilor, pe coridoarele şi prin sălile instanţelor de judecată. De aceea, vă recomand să grăbiţi puţintel pasul, caci nu prea avem timp să le străbatem pe toate, aşa că...la drum!!!
Ce mai fac domnii judecători, procurori, avocaţi, reclamanţi, inculpaţi sau privitori învederaţi?
Ce să facă? Zi de zi în luptă cu răul, luptă asiduă pentru instaurarea dreptăţii şi triumful adevărului. Aşa o fi, oare?
Să vă întreb aşa, mai pe şoptite, ce credeţi, justiţia noastră e oarbă cu adevărat? Adică, mai pe înţelesul nostru, respectă ea îndatorirea de a nu ţine cont de persoana celor care i se adresează cu câte o plângere, de orice fel ar fi ea?
Există o vorbă românească, un fel de urare: să n-ai parte de maşina poliţiei, de maşina salvării şi de instanţa de judecată să-ţi facă dreptate, fiindcă dacă se întâmplă să ajungi la poliţie, la spital sau la proces, nu ştii unde sfârşeşti, fie prin arest, absolut nevinovat, fie la cele veşnice, bolnav de sănătate, fie pierzi şi ce-ai avut... Doamne fereşte!
Ştiţi cum e cu zicalele acestea, se trag din păţanii ale multor generaţii, din experienţă îndelungată, de-aceea ar fi bine să luăm aminte la dedesubturile lor, cine ştie, or fi purtând ele un strop de adevăr...Şi-acum...haideţi, haideţi...îndrăzniţi! Nu-i chiar aşa de speriat să intri într-un tribunal. Da' de unde! S-au amenajat majoritatea, sunt moderne, luminoase, n-avem de ce să ne fie frică.
Dar să ne aruncăm şi noi ochii, mai întâi, pe opisul de la registratură. De obicei, stă frumos aşezat la ghişeu, aşteptând să fie consultat. Astăzi însă lipseşte. Unde o fi? Să ne uităm în stânga şi în dreapta, poate-l zărim. Da, uite-l la moşulică în braţe! Săracul! E bătrân, pare obosit, s-a aşezat şi el pe bancă să-şi mai tragă sufletul, până găseşte ce caută răsfoind opisul. Haideţi să ne-aşezăm şi noi lângă el câteva clipe, că nu ne strică, şi noi venim cam de departe şi sunt multe scările pe care le-am urcat...Bătrânul urmăreşte atent cu degetul, oprindu-se în dreptul fiecărui număr de dosar. Nu ştiu dacă pricepe ceva, dar poate se supără dacă îl deranjăm. Să mai aşteptăm puţin...
Noi aşteptăm, dar, deodată, un domn avocat, mai tânar doar cu puţin decât bătrânelul de pe bancă, îmbrăcat la patru ace, cu servietă şi ochelari cu rame aurii, lăsaţi pe nas, se uită încruntat pe deasupra lor, de la ghişeul cu pricina. Aoleu, cred că-i trebuie opisul. Cu-o falcă-n cer şi cu una-n pământ se repede la moşulică şi-i smulge opisul din braţe, burzuluindu-se totodată la el: "Aici se consultă opisul? La ghişeu, de-aia e ghişeu! Ia-uite..."
Nu vă speriaţi, că nu cu noi are treabă. Da' parcă tot îţi vine să te strângi niţel în tine. Că doar te aştepţi de la asemenea oameni, îmbrăcaţi bine, eleganţi, pregătiţi, de pe coridoarele unui tribunal, să aibă şi un comportament elegant, nu unul ca de la stâna oilor. Oh, mă scuzaţi, dar nu-i prea bună comparaţia, n-au ei nici-o legătură, nici cu oile, nici cu păzitorii stânii, câinii adică, nici cu măgarii, cu ciobanii nici nu mai vorbesc, ei sunt oameni de treabă.
Ne uităm la bătrânel. Se ridică anevoie, explicând cu voce joasă:" Domnule, sunt bătrân, vin de departe, şi-am plecat dis-de-dimineaţă, sunt obosit, mă odihneam şi eu un pic!"
Iaca, domnule avocat, că ţi-a dat ţăranul o lecţie, vorbindu-ţi frumos şi liniştit. Ei, parcă-i pasă dumnealui...Cu nasul pe sus, şi-a potrivit ochelarii şi-a plecat ţanţoş în drumul lui, necatadicsind să-i acorde măcar o privire. De scuze...a uitat de mult, de când şi-o fi uitat şi respectul pentru cei mai în vârstă, respect ce l-or fi învăţat cândva şi pe el părinţii, care poate or fi trecut deja în altă lume.
Bătrânul ia opisul şi se aşează iar pe bancă. Haideţi să-i dăm o mână de ajutor. Lămurit, ni-l lasă nouă şi porneşte, şchiopătând de bătrâneţe, spre casa lui, mulţumind cu umilinţă.
Să ne vedem şi noi de treaba noastră. Dacă putem. Avocaţii se simt neapărat îndatoraţi să deranjeze pe oricine. O doamnă se repede şi ea spre opisul din braţele mele. Uşurel, doamnă, îmi vine să-i zic, am eu treabă cu el, nu se vede, căci încă îi mai port pică avocatului de mai înainte. Dar n-apuc să zic nimic, fiindcă îmi dau seama, într-o fracţiune de secundă, că numărul dosarului meu nu e pe-acolo şi că n-are nici-un rost să-i fac educaţie doamnei la vârsta pe care o are şi nici n-am chef s-o pun la punct. Îi predau opisul şi-o privesc doar cu o privire dezaprobatoare, pe care o observă. " Mă grăbesc!", explică ea în cele din urmă. Şi ce, zic în gând, asta-ţi dă dreptul să te porţi cum te porţi? O apostrofez, permiţându-mi să folosesc, în nerostirea mea, persoana a doua singular, aşa cum cred că merită...Nu zic însă nimic. Haideţi să plecăm de-aici, ne-am lămurit mai mult decât aveam nevoie.
Ei, şi-acum, după ce v-am dezamăgit un pic, vă invit să intrăm şi în sala de judecată. Vă mai amintiţi, dragii mei, cum sunt începuturile? Pline de necunoscut, neştiinţă şi emoţii. Ce să vă mai povestesc despre un proaspăt absolvent? Majoritatea am trecut prin experienţa acelor momente, când ai impresia că vii la locul de muncă direct de la grădiniţă, de parcă n-ai fi învăţat nimic, căci se întâmplă, adeseori, una să fie teoria şi alta practica.
De obicei, la şcoală înveţi definiţii şi clasificări şi nu cum să te comporţi în faţa instanţei de judecată, de exemplu...Asta ţine de practică. De practică, de practică, dar când te mai atacă din toate părţile şi emoţiile,..ce te faci? Ce să faci, rămâi lipit de scaun când trebuie să te ridici în picioare şi dacă dai peste un judecător care ţine la protocol, strigă în gura mare, să te ştie toată sala:" Vă rog să vă ridicaţi în picioare!"
Apoi te întrebi, ea, oare, că era o doamnă, le-o fi ştiut de la început pe toate? Nu se vede că eşti prea tânăr ca să ştii tot ce se învaţă pe parcurs, şi mai ai şi emoţii, încât ai prefera s-o iei la fugă...
Răbdare, domnilor judecători, cu începătorii din faţa dumneavoastră, nu uitaţi, aţi fost ca ei cândva! Şi la fel aţi tremurat, cu inima batându-vă să vă sară din piept, în faţa avocaţilor în vârstă, puşi pe fapte mari.
Căci trebuie să ştiţi, dragii mei, oamenii implicaţi într-un proces sunt fel de fel şi există printre ei personaje cărora le place spectacolul, aşa că fac un show din propria şedinţă de judecată, iar domnii avocaţi, dornici de a ieşi în evidenţă, îţi oferă pe gratis câte o expunere de toată frumuseţea asupra teoriei chibritului în drept, dar nu ştiu cât le stă gândul la dreptatea pe care sunt chemaţi să o înfăptuiască, cât mai ales la propriul lor orgoliu de a evolua ca un artist pe scenă.
Ca atare, iată-ne în sala de judecată. Ce ziceţi, e drăguţ? Mda!.. Haideţi să stăm puţin deoparte, să putem privi, din afară, câteva momente...Iată-i pe domnii avocaţi, mai vechi în tagmă, mai noi, îi poţi deosebi după cum sunt îmbrăcaţi, căci adesea vin cu roba pe braţ, şi după comportament. Cei cu experienţă sunt relaxaţi, au multă îndrăzneală, se plimbă de colo-colo, unde-i lista, nu e lista, lista cu numărul de ordine al cauzelor din ziua respectivă. Ia dosarul, du dosarul, alo, da, alo, ba, telefoanele sună întruna. Şi mai ales ţin neapărat să stea în faţă, exact pe băncile destinate avocaţilor. Doar e dreptul lor, nu? Începătorii şi consilierii juridici sunt mai smeriţi, se mişcă mai cu sfială şi nu tuşesc nici dacă stau pe rândul mai din spate, cu geanta sau mapele în poală, fiindcă n-au birou în faţă. Iar la urmă, lumea de rând, reclamanţi şi pârâţi, de toate soiurile, mai liniştiţi, mai obraznici, unii cu avocaţi, alţii se reprezintă singuri.
Poftiţi, să ne aşezăm şi noi în bancă.
Iată-l pe un domn' avocat, ce pare să aibă în jur de 80 de ani, abia îşi poartă vârsta până la, cum am spus, banca din faţă. Îl vede doamna preşedinte, căci a intrat completul de judecată. Îi atrage atenţia:" Domnule doctor,- e doctor în drept, vă şoptesc eu- să ştiţi că nu vă las să puneţi concluzii dacă nu vă îmbrăcaţi roba!" Şi începe o veritabilă tocmeală între bătrânul domn, doctor în drept, şi doamna preşedinte a completului asupra îmbrăcării robei: "Îmbrăcaţi roba!, Lăsaţi, doamnă, nu mă mai duc după ea!" etc. Eu îl înţeleg, să parcurgi iarăşi distanţa până la cabinet şi inapoi, nu e chiar cel mai plăcut lucru...Însă doamna preşedinte nu se dă bătută şi îl convinge. Îi spune că n-o să stea de vorbă cu el.

Începe şedinţa. Prima dată se iau amânările. Nu ştiu cum se face, dar majoritatea cauzelor domnilor avocaţi se strigă la amânări. Se judecă în special acelea fără avocat. Ei, e greu să pregăteşti bine un proces. Îţi trebuie timp. Este nevoie de două, trei amânări, cel puţin. Mulţi dau vina pe judecători pentru lungimea unui proces. Or fi având şi ei nevoie de probe la dosar . Ce credeţi, că-i uşor să faci lumină într-o cauză în care fiecare susţine că el are dreptate...
Lăsând la o parte gluma, munca judecătorului, care arde pe altarul cuvântului dreptate, este cu adevărat o luptă şi nu este una tocmai uşoară.
Suntem, cum am zis, în sala de judecată, dar într-o altă sală, cu un alt complet, format dintr-un singur judecător. Iată, o bătrânică se ceartă cu doamna judecător. "Doamnă, zice ea cu lacrimi în glas, e bucata mea de pământ...Ei sunt mulţi, ştiu ce să facă, au bani, da' eu...păcatele mele..."
" Maică, o întrerupe doamna, ţi-am spus să depui la dosar acte doveditoare..." "Eu am adus ce am ştiut!", răspunde bătrâna. "Dar ţi-am spus că dacă nu ştii ce să faci, să-ţi iei un avocat..." "Avocat..,se miră bătrâna, de parcă ar fi vorba despre una din cele şapte minuni ale lumii, de mult dispărute...Eu abia trăiesc din pensia mea...Auzi...avocat...!" "Maică, mai mult nu te pot lămuri, nu-mi dă voie legea!", intervine judecătoarea.
Haideţi acum să asistăm şi la pronunţarea dată în cauza bătrânei. Este şi ea prezentă în sală, supărată, aşteaptă, aşa de mărunţică în hainele ei negre.
Doamna judecător o anunţă: "Maică, ai pierdut procesul. Definitiv. Nu mai ai altă cale de atac."
Bătrâna mai încearcă să spună ceva despre bucata ei de pământ, dar judecătoarea n-o mai ascultă. La urma urmei, şi ea regretă, se citeşte pe chipul ei părerea de rău, dar ce-ar putea să mai spună? Poate bătrâna are dreptate, aşa cum susţine, , dar actele depuse la dosar de partea adversă spun altceva, iar instanţa pe baza acestora îşi pronunţă hătărârea. Bătrâna înţelege că e de prisos de-acum să mai stea. Pleacă cu paşii tremuraţi, ştergându-şi ochii plânşi cu un colţ al şorţului. Toţi cei aflaţi în sală o urmăresc cu priviri compătimitoare. Probabil că a pierdut o palmă de pământ din care trăia.
Cum pot fi ajutaţi astfel de oameni, care pe de o parte, nu ştiu ce au de făcut într-un proces, întrucât unii sunt chiar neştiutori de carte, iar pe de alta, pensia mică, de parcă n-ar fi, nu le permite să-şi angajeze un avocat care să le reprezinte interesele.. Există câteva facilităţi acordate de stat pentru cei cu venituri mici, dar numai cu privire la taxele de timbru, în vederea reducerii sau eşalonării lor, însă cei mai mulţi nu cunosc procedura, căci cine să le dea relaţii pe degeaba?
E trist că într-un veac ca acesta există oameni care se îmbăgăţesc furând, printr-o hotărâre judecătorească, lotul de pământ al unui bătrân neputincios. Nu se tem ei, oare, de nimic? Antiphon a lăsat scris că: "Cine crede că va putea face rău fără să sufere nimic, nu are minte!"
Să ne mutăm la altă instanşă, în alt oraş. Asistăm la şedinţa unui judecător simpatic, plin de voie bună, pe care-l simţi că e de bună credinţă. Iată că vine din spate o doamnă hotărâtă, cu o foaie în mână, şi se opreşte drept în faţa dumnealui: "Domnu' judecător, eu vreau să bag la dosar dovada asta!" "Doamnă, doamnă, staţi puţin, aici se vorbeşte când vă dau eu cuvântul. Una la mână. Şi a doua, la instanţa aceasta nu se bagă nimic, aici totul se depune!" Toată lumea râde! Deodată, cei din sală se relaxează şi nici un strop de încordare nu se mai simte împrejur.
O altă doamnă dă explicaţii în cauza ei:" Domnu' judecător, să ştiţi că eu nu sunt parte. Da' a murit cea care a pornit procesu', eu sunt doar rudă cu ea, şi de-atunci nu ştiu de ce mă tot cheamă să umblu cu moarta prin judecată, de nu se încheie odată..." "Şi cum, doamnă, întreabă judecătorul serios, umblaţi aşa, cu ea moartă pe-aici?" Iarăşi râd cei din sală. Râde şi cea care povesteşte.
Să zâmbim şi noi şi să plecăm în alt oraş. Aici, la Curtea de Apel, se află intr-una din sălile în care avem şi noi cauză o masă mare cât aproape toată încăperea, la care, de jur împrejur, stau completul, avocaţii şi părţile. Data trecută, la primul termen, s-a amânat cauza, fiind lipsă avocatul părţii adverse şi cerere de amânare la dosar. Atunci am făcut cunoştinţă cu masa asta, care permite tuturor să stea cu ochii pe tine când ţi se dă cuvântul. E mai uşor să stai numai în faţa judecătorilor, cu toată sala în spatele tău, parcă ai mai puţine emoţii. Dar aşa... Doamne, dă să fie cauza ultima!.. Să ne uităm pe listă: e chiar prima, asta da împlinire a dorinţei...Dar... încă o surpriză: nu e domnul avocat, n-a depus nici cerere de amânare la dosar, aşa că se propune lăsarea cauzei pentru a doua strigare. De acord! Şi pentru a doua, şi pentru a patra, domnul avocat e în continuare lipsă la apel. Şi...dragii mei, am rămas singuri în sală. Ce înseamnă să nu ai răbdare! Uite că există şi minuni!
Ni se dă cuvântul. Completul de judecată răsfoieşte dosarul. Când inchei ce ai de zis, după ce vorbeşti, vorbeşti, îţi susţii cauza adică, de-aia te-ai pregătit doar, unul din judecători te roagă s-o iei de la capăt, pentru că ei n-au apucat să fie atenţi. Cu mare plăcere, de ce nu? Răguşeala trece oricum, până la urmă.
Suntem deja în alt oraş, tot la Curtea de Apel. A făcut recurs opoziţia. Are şi un nou avocat. Primii, că i-a tot schimbat, erau tineri, cam fără experienţă, acesta e în vârstă, plin de zel şi plin de el. Se străduieşte să arate că îl ştie bine pe preşedintele completului. Îşi zâmbesc cu subânţeles. Nici nu ştii dacă o fac fără să-şi dea seama sau o fac intenţionat, ca să te descurajeze. Au un surâs de fiare din specii diferite, care s-au coalizat împotriva celei de a treia. Poţi intui de pe acum că recursul va fi admis. Măcar de s-ar preface că sunt de treabă. Dimpotrivă, totul e pe faţă, deschis.
La pronunţare eşti anunţat:"Recursul a fost admis. Adică aţi pierdut procesul." Ţi se şi dau explicaţii, pe gratis, ca să fii jignit încă o dată.
Te întrebi ce-o fi avut omul ăla cu tine, că doar nu te-a văzut decât de câteva ori şi nu i-ai făcut nimic, dar parcă are chef de-o răzbunare personală, pe când tu reprezinţi doar o instituţie. Eu mai bănuiesc că de răzbunat se răzbună, dar nu pe tine, ci pe judecătoarea care s-a pronunţat în apel, or fi având ei ceva de împărţit. Şi rânjeşte cu acelaşi rânjet de om incult şi prost crescut. Ce-o fi vrând să dovedească? Te doare, desigur, căci tu ştii adevărul, simţi că-l ştie şi el, dar a avut un interes să nu facă dreptate. Şi-ţi vine aşa, să mergi până în pânzele albe, dar într-un moment de luciditate îţi dai seama că nimeni nu ar avea de câştigat şi nici de pierdut dacă o laşi baltă. În cele din urmă, orice jertfă, luptă, victorie, nu sunt îndreptăţite dacă se are în vedere doar o idee, fără a lua în seamă toate cele din jurul ei, impunându-se a raporta ideea la persoana umană şi nu cocoţând-o pe ea, singură, pe un piedestal, căci aşa se nasc extremele şi alunecările în nefiresc, până la fanatism.
Alt oraş, altă instanţă. Mai la ţară, acolo unde judecătorii taie şi spânzură, au o părere de sine, de parcă ar fi Dumnezeu coborât pe pământ.
Proces penal. Infracţiune săvârşită cu sprijinul a două doamne avocat. Dar judecătorul este prieten cu acuzatul. Ca atare, este jertfită una dintre cele două doamne avocat, care îl şi reprezintă, cu tupeu, se potriveşte expresia de minune. Cu alte cuvinte, este admisă cererea de citare a ei ca martor. De parcă o să şi vină la audiere. Asta este o poveste SF. De ochii lumii, căci n-a venit, a profitat de situaţie doar ca să se retragă la fund, cum se spune. Iar noi, cei cu plângerea penală, suntem mai acuzaţi decât acuzatul, chiar şi fără cuvinte, pluteşte în aer reproşul că am apelat la această cale spre a ni se restabili situaţia anterioară. Păi, ce să fi făcut dacă prietenul judecătorului n-a dorit în nici un chip să rezolvăm problema pe cale amiabilă? Ştia el ce ştia...Erau toţi mână în mână...Instanţa nici nu ne ascultă. Şi judecătorul şi procurorul citează articole în defavoarea noastră, unul după altul. Când vreau să-i contrazic, îmi închide gura când unul, când celălalt, când cea de a doua doamnă avocat, care a preluat ştafeta reprezentării. Ţip şi eu, scoasă din sărite:" Vă rog să mă ascultaţi! Eu nu ştiu ce se întâmplă în instanţa aceasta..." Vreau să adaug că am nimerit la nebuni, dar mă abţin. Mai devreme, un deţinut le-a strigat verde-n faţă, fără nici o jenă, să-l scutească pe el cu dreptatea lor cu tot, fiindcă îi cunoaşte, toţi sunt o apă şi-un pământ şi-i este lehamite de ei. Iar ei tăceau chitic. Eu...îl dezaprobam în gând. Şi-mi venea, totodată, să mă ascund sub bancă, mi-era mie jenă de jena pe care ar fi trebuit s-o simtă ei...Acum îmi venea să-i dau dreptate deţinutului, în gura mare.
Judecătorul este surprins de tonul meu. "Vă rog, domnişoară, eu mă aflu într-o situaţie delicată!", mărturiseşte el naiv şi inocent. Ce să spun! Iaca, domn' judecător ne oferă pe tavă motive de strămutare a cauzei, dar nu s-a ajuns până acolo. Mai pot să spun că au câştigat lejer procesul. Câtă parte or fi având de cele câştigate, şi printr-un noroc ulterior, care ne-a scos din cauză ca instituţie, ştie numai Bunul Dumnezeu!
Haideţi, haideţi, să mergem la altă instanţă! Avem în faţă o judecătoare cam încruntată, cam bosumflată, cine ştie la ce să ne-aşteptăm şi de la ea...Avem şase cauze. Au acelaşi obiect, dar la instanţa de fond s-au despărţit în şase dosare, care acum sunt grupate trei câte trei, având câteva cauze diferite între ele. Haideţi s-o rugăm să le apeleze pe toate o dată. Dar ne-am găsit pe cine... Judecătoarea se răsteşte de-a dreptul:" Domnişoară, aici eu conduc. Nu ştiu cine conduce acolo la dumneavoastră de unde veniţi, dar aici eu conduc şedinţa de judecată. Vă rog să staţi jos!" Cred că a şuierat la sfârşit şi s-a stârnit un curent prin sală, căci prea am ajuns repede la loc pe scaun... După câteva secunde m-am ridicat iar. Le strigase pe toate. Cred, însă, că avea un spirit de contradicţie foarte dezvoltat şi predispoziţie spre ceartă, inclusiv atunci când i-am înmânat documentele, pe care doream să le depun la dosar, m-a repezit:" Vă rog să mi le daţi pe rând!" Numai să nu fie ca mine!
Ce nepotrivită purtare pentru un reprezentant al legii, care ocupă funcţii atât de importante, oameni la care cei de rând privesc cu teamă şi respect, iar ei se comportă ca vânzătoarea de la piaţă. Te aştepţi să-şi pună şi mâinile în şold şi să-şi strige în gura mare nemulţumirile pe care le au. Nu zic că n-or fi şi ei sătui de mizeria cu care se întâlnesc zi de zi, faţă în faţă cu tot felul de oameni, dar mă gândesc că nu acesta este motivul, ci îţi dai seama că s-au trezit cu voia bună lipsă la apelul de dimineaţă. Şi vin în faţa noastră cu o mină pe chip, ce numai de un judecător nu este demnă. Oameni de înaltă virtute morală se cere să fie magistraţii. Or fi fiind ei astfel?
Acestea fiind zise, dragii mei, vă urez şi eu să dea Dumnezeu să nu aveţi parte niciodată de maşina poliţiei, a salvării şi să nu fiţi niciodată implicaţi în nici un fel de calitate în procese.
A şti să fii om între oameni şi a-ţi face datoria de onoare, datorie pe care singur ai ales-o, aşezând-o cândva, poate, la nivel de ideal, ţine de conştiinţa de sine a fiecăruia, de bunul simţ, de respectul faţă de tine şi faţă de ceilalţi.
Dar să fim noi înşine, mai întâi, aşa cum le pretindem altora să fie, căci singurul om căruia îi putem spune să se schimbe suntem numai noi înşine.