până la lacrimi şi până la sânge
îmi doresc
să intre Iisus în Templul iubirii de azi
cu biciul adevărului să dărâme
tarabele negustorilor de dragoste,
tarabele pline
de prezervative anticoncepţionale manuale de sex
filme reviste pornografice şi
toate celelalte lucruri
de care au nevoie demonii
ca să se culce cu oamenii...
oare chiar nu vedem
că ce se dă azi drept dragoste
lasă în urmă
tot mai multă spaimă, tot mai multe suflete schilodite şi
tot mai multă moarte?
că războaiele mondiale
s-au mutat în dormitoare
şi industria de armament
în supermarketuri?
ce credeţi că sunt milioanele de avorturi?
oare nu cele mai inocente victime
ale acestor silenţioase şi aseptice războaie?...
şi după ce tarabele negustorilor de dragoste
vor fi dărâmate
Hristos va întinde pe masa altarului
cina Lui
şi ne va da să gustăm
iubirea cu care putem îmbrăţişa pe oricine fără teamă
fără frica de păcat şi eşec
fără teama de a nu fi înţeleşi greşit, părăsiţi
de a răni, de a fi trădaţi de propriul corp ori de "subconştient"
o dragoste sigură
o dragoste veşnică
o dragoste a cărei îmbrăţişare
naşte
tinereţe-fără-bătrâneţe
şi
viaţă-fără-de-moarte...
dragostea care ar da
fiecăruia dintre noi
îndrăzneala de a intra
Întrebat de Ernest Bernea ce este timpul, ţăranul român spune că: "timpul este aşa, ceva aşezat acolo în ceas, dar veacul este altul". Ca tot omul, ţăranul român trăieşte un timp istoric, dar nu se suprapune cu el. Sufleteşte el trăieşte un veac. Iar veacul sunt moşii şi strămoşii lui, crucile din cimitirul satului unde sunt îngropaţi părinţii şi rudele lui, apoi în veac intră şi ziua de azi pe care o trăieşte şi ziua de mâine care nu ştie cum va fi, dar o aşteaptă şi, mai presus de toate, în depărtarea lor se află "zarea veşniciei".
- Ce rezistă în lumea asta?, întreabă filosoful.
- Nimic!, răspunde ţăranul, că tot ce este în lumea aceasta e trecător ca lumea!... Numai ce este din cealaltă lume rezistă... Că alea-s de la Dumnezeu!
Există aşadar un timp românesc care ne-a izbăvit şi care ne va izbăvi întotdeauna. În acest timp vremea trece, dar în fiecare clipă a ei poartă un strop de eternitate. Ştiind aceasta, de fapt dându-i-se să ştie, ţăranul român nu s-a grăbit niciodată "să facă istorie". Căci istoria pentru el nu este timpul în sine, ci o margine a lui şi aia cea mai perisabilă. Şi de aceea istoria a fost pentru el o cumplită pierdere de timp din timpul preţios ce i s-a dat. Astfel judecat, în pripă, superficial, de pe marginea istoriei, poporul acesta se arată a fi astăzi profund nepuntincios, târât de lipsa de talent de a fi în rost cu lumea. Privit însă din centrul timpului, neamul ăsta a avut şi are o profundă vocaţie.
Să stea de vorbă cu eternitatea, în timp ce ea trece invizibilă pentru mulţi alţii. Şi astfel, în timp ce el contempla însetat veşnicia, alţii se măcinau istoric.
Gânditorul de la Hamangia este moneda contemplativă a neamului românesc în lume. Acest gânditor a fost pus, însă, în mod nefiresc să facă istorie. Nu este natura lui! O minte profană ce alunecă cu "talent" pe gheţuşul gândirii contemporane, făcând piruete virtuoase pe inima deja fragilă a acestui popor, în aplauzele frenetice ale spectatorilor, ar scoate concluzia că acest neam a fost închis în faţa lumii. Nimic mai fals! Căci profunzimea gândirii şi a aspiritului fac punţi acolo unde cuceritorul dărâmă poduri. Creatori de poteci sufleteşti către alţii am fost de când ne ştim! Numai că pe aceste poteci au venit spre noi nu numai prieteni, nu numai suflete pe care totdeauna le-am primit cu inima deschisă, ci şi duşmani.
Şi astfel, cum pentru alţii războaiele erau fireşti, erau viaţa şi vocaţia lor, pentru noi au fost profund nenaturale. Când am fost forţaţi să le ducem, le-am purtat cu cinstea disperată a omului ce nu mai are nici o şansă. Curajul nostru n-a fost unul de tip eroic, ci unul martiric. Soldaţii noştri se duceau să moară pentru Dunmnezeu şi ţară, nu ca să-l omoare pe duşman! Şi de aceea nu avem vocaţia urii, a răzbunării. Gânditorul de la Hamangia priveşte undeva departe, dincolo de timpul în care a fost plămădit. Moştenirea aceasta de privi dincolo de istorie , neignorând-o, e aurul nostru sufletesc. De fapt, Gânditorul acesta ne-a fixat o dată pentru totdeauna într-un timp în care nisipul clepsidrei nu se opreşte niciodată din curgerea lui şi de aceea noi n-am simţit niciodată nevoia s-o răsturnăm. Un dialog firesc, ca o respiraţie continuă cu nemurirea. Sămânţa aceasta profund gânditoare ca o sensibilitate a eternităţii însăşi a fost şi este în continuare crucificată în mod barbar. Ceva îmi spune că Gânditorul trebuia să moară inutil pe fronturile de luptă, doar aşa, ca să se apere. Dar Gânditorul n-avea vocaţie de luptător şi atunci singurul lucru pe care-l ştia era să moară, retrăgându-se singur, discret din lumea asta din care apăruse. În amfora aceasta veche stă sămânţa cea tăcută a martirului român. Udată de ploaia creştină ce s-a abătut ca o binefacere cerească pe această ţară, sămânţa asta unică s-a apucat să-nflorească "în calea răutăţilor". Iar pe acest pământ au apărut lanuri de cruci neştiute ce se leagănă în depărtarea ţării, în liniştea de seară a unui vânt ce le mângâie sfâşietor. Şi astfel, Grădina Maicii Domnului e brăzdată de ogoare de suferinţă neştiută. Iar din jertfa asta atât de smerită a crescut şi creşte în continuare poporul român.
...se-apropie iarna... şi ce anotimp ne îmbie mai acătării decât cel alb şi rece să aprindem focul şi să urmărim, cuibăriţi la gura sobei, una imaginară, dacă nu avem decât un calorifer prin preajmă, povestea veche, veche a prinţesei Albă ca Zăpada!
