Copilăria mea

   

 

                                      Adesea mi-amintesc copilăria mea,

Cu vise împletită și scânteieri de stea...
Mi-e dor să fiu prințesa ce poartă rochii lungi,
Din garderoba mamei, cu flori, buline, dungi...

Eu tatăl să-mi iubesc ca sarea în bucate.
Degeaba-i împărat, nu le știa pe toate.
Să sufăr alungată și prințul să-mi găsesc
Și-alăturea de el pe veci să-mpărățesc.

Din bâta mamei crudă, ce-ades mă pedepsea,
Să-mi fac spad-ascuțită, să-mpart dreptatea mea, 

Căci azi sunt cavaler, și nu așa, oricare,
Al Mesei cea Rotundă să fiu e o onoare.

Iar mâine sunt Sheriff, cu un pistol la brâu,
Îi urmăresc pe hoți la margine de râu,
Cu-o gașcă de băieți mă-ntrec la cățărat
În sălciile bătrâne și în salcâmii-nalți.

Și-am să mai plec prin lume, ce este strâmb să-ndrept,
Să-i aflu pe nemernici și să-i apuc de piept,
Să îi adun pe toți, strângându-i la un loc,
I-aș arunca-ntr-o groapă și-apoi să le dau foc.

Dar uit de toata astea, mă întristeaz-adânc,
Mai bine mă mărit, m-am săturat să plâng.
În rochia-alb-a mamei, pantofii ei cu toc,
Cu străbunic-alături prin curte-ncing un joc.

Mi-e dor să mă ascund cu-o carte-mprumutată,
Pe rupte s-o citesc, pe toată dintr-o dată.
Ce foame! Nu mi-e sete! Nu-mi trebuie nimic!
Acum sunt în balon! Jules Verne m-a însoțit!

Să plâng, chiar și trei ceasuri, să îl conving pe tata
La cinema la 8 să-și lase și el fata,
Să fiu cu-ai mei prieteni la filmul preferat,
”Întoarcerea lui Jedi” rebelii i-a salvat.

Mi-e dor s-alerg desculță prin lanuri verzi de grâu,
Să-mi ud poala rochiței jucându-mă la râu,
Să-mi prind la piept genunchii într-un amurg roșcat
Și să oftez in taină visând la un baiat!

  Mi-e dor să simt cum seara se-apleacă peste sat,
Să ma închin sfioasă când clopotele bat,
Mi-e dor s-ascult în noapte al broaștelor concert
Și-al greierilor cântec să mă adoarmă-ncet!

  O, Doamne, Sfinte Doamne, de toate mi-este dor,
Rămase azi in urmă prin timpul călător,
Să fiu, măcar în joacă, ce nicicând nu pot fi,
Putem mari să visăm că suntem iar copii?