Eu şi un câine vagabond

Frunze moarte...
copaci despuiaţi...
cer înnorat...

soare posac...
şi paşii mei obosiţi
pe-o margine de lac...
Ce vrei tu, câine vagabond?
mă urmăreşti supus...
nu am ce-ţi da,

că am şi sufletul sărac
şi capul gol de gânduri...
nu ştiu ce vreau
şi nici ce fac...
Hei! De unde vii tu oare?
Lăţos cum eşti
şi jigărit

câte picioare ai primit
şi câţi de lângă ei în grabă
cu ură te-au gonit?
L-am mângâiat...
şi m-a privit...
de-ar fi putut,
de-ar fi vorbit,
eu ştiu că mi-ar fi mulţumit...
nu pentru gest
ci pentru că,
o biată arătare,
a întâlnit un suflet trist,
ori, cât e el în stare,
nu se mai simte amărât
şi-atât de singur
în lumea asta mare...