BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

7 ianuarie 2009

O FEMEIE MĂNÂNCĂ UN MĂR, de Geo BOGZA, vol. ANII ÎMPOTRIVIRII



De la Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniţă. E cel mai bun mijloc pentru a ajunge în Ţara Moţilor. Sunt aproape o sută de kilometri, pe care mocăniţa îi face cam în cinci ore. Sunt două mocăniţe. Una pleacă din Turda, alta din Abrud, cam în acelaşi timp, aşa că la jumătatea drumului se întâlnesc şi îşi mai reîmprospătează forţele, scoţând mult fum pe coş. Pe urmă pleacă mai departe.
Mocăniţele trag în Ţara Moţilor, pe o linie îngustă de jucărie, câte trei-patru vagoane. Împărţite şi ele în clase. În clasa întâia şi a doua călătoresc ofiţeri, funcţionari ai statului sau negustori veniţi după aur. Lume de toate felurile, amestecată.
În clasa a treia nu e nici un fel de amestecătură. E viaţa adevărată de aci, din Ţara Moţilor. Oameni cu cojoace enorme de piele de oaie întoarse pe dos, pe când, în contrast izbitor cu acest veşmânt polar, pe vârful capului, cei mai mulţi poartă abia o tichiuţă, o pălărie plată, ca o farfurie întoarsă cu fundul în sus. Şi gerul e întotdeauna de la minus douăzeci de grade.
În trenul acesta, încă înainte de a ajunge în inima Ţării Moţilor, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mâncând un măr şi felul cum moţii privesc munţii. Pe urmă n-am mai văzut nimic atât de adânc, atât de revelator.
Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, moţii priveau munţii. Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stânci aspre şi învălmăşite. Moţii îi priveau. Tăcuţi, pe gânduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se deschideau, lăsând să se strecoare munţii înăuntru, în fâşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cât mai îndelung. Erau moţi care se întorceau din câmpie. Nu priveau munţii. Îi sorbeau încet printre pleoape.
În vagon, mai veneau de la Turda un acar de la calea ferată şi nevasta lui. Oameni tineri. Femeia avea mâini mici şi o eleganţă naturală în gesturi, o eleganţă simplă, care urca la suprafaţă din adâncimea oaselor, ca şuviţa limpede a unui izvor. Avea ochi negri, vii, şi uitătura mirată, ca de veveriţă. Cu toate că tânără, faţa începuse să fie brăzdată. Privind desfăşurarea peisajului, sau altă desfăşurare, interioară, de sentimente, se încrunta uneori. Fruntea ei avea atunci ceva agresiv. O agresivitate concentrată şi amară.
La o staţie, o femeie vindea mere dintr-o traistă. Un om gros, îmbrăcat nemţeşte, s-a coborât şi a cumpărat. Bărbatul femeii, ceferistul, avea o tabacheră cu tutun. Omul care cumpărase mere isprăvise tutunul. Atunci el i-a spus ceferistului: poftim un măr pentru nevasta dumitale şi dă-mi şi dumneata să fac o ţigară, că mi-am terminat tutunul.
Femeia a pus mărul alături pe bancă. Bărbatul a scos un briceag, l-a deschis şi a îndemnat-o să mănânce darul omului gros, care acum îşi pufăia mulţumit ţigara.
Femeia a început să mănânce mărul. Mari actriţe ale lumii, unde sunteţi să vedeţi pe această ţărancă, pe această femeie din Ţara Moţilor, mâncând un măr? Mânca? Mânca; şi în acelaşi timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu munţii.
Întâi a luat mărul şi l-a privit câteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admiraţie şi bucurie, puţin tristă, puţin amară, în faţa acelui lucru pe care îl avea în mână. Cred că numai pescuitorii de perle au privit în felul acesta splendorile smulse din fundul oceanului.
Pe urmă a început să taie mărul cu briceagul. Dar cum aş putea să reproduc în cuvinte eleganţa din gesturile acelei femei? Nu numai că nu era nimic obişnuit, nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se împărtăşeşte dintr-un mister. Când lua bucata de măr şi o ducea spre gură, buzele ei păreau că murmură o rugăciune.
Mi-am adus aminte de Biblie şi de rugăciunile pe care le spuneau primele seminţii de oameni ori de câte ori întâlneau elementele vitale ale naturii. Atunci când se spălau pe mâini cu apa râurilor, atunci când vedeau soarele, atunci când se pregăteau pentru marea bucurie de a mesteca o bucată de pâine făcută din grâul pământului .
Între gesturile vechi de două mii de ani ale acelei femei din Munţii Apuseni, urmaşă a Dacilor şi a Agatyrşilor, şi gesturile femeilor din Biblie nu era nici o deosebire. Aceeaşi simplitate neînvăţată, necopiată după modele dinafară, ci pornind dinăuntru, din străfundul oaselor. Aceeaşi divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelui, de a putea face gesturi, de a mesteca între măsele esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr.
În acest timp, vagonul de clasa a treia, mocăniţa, celelalte vagoane, pătrundeau tot mai mult în inima munţilor acoperiţi de zăpezi imense
.

Un comentariu:

zamo.ca spunea...

Superb! Multumesc.