(...din cartea - ”Măsura vremii: îndemn la normalitate”)
Nu putem fi fericiți decât în măsura în care suntem împliniți.Dar este împlinirea adusă de realizarea unui proiect ambițios care ne solicită întreaga viață? Poate fi și asta, dar nu în mod obligatoriu. Suntem împliniți, adică fericiți, în măsura în care ne cunoaștem locul propriu - în lume, în viața noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sunt împlinit. Greșeala pe care o săvârșim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desăvârșire, când, de fapt, noi nu suntem niciodată împliniți propriu-zis, ci întotdeauna într-o împlinire. A ști că trebuie să fiu aici și nicăieri altundeva, a simți că sunt acum, aici, în mod necesar, este o sursă de neîncetată fericire, indiferent de ceea ce realizez și de ceea ce nu realizez. Fiecare pas mă împlinește și îmi dă contur, întrucât fiecare pas îmi aduce aici-ul și acum-ul meu.
Întâlnirea cu rostul propriu ține de un dar special, caracteristic prin faptul că nu mai poate fi pierdut. Este vorba aici de un fel de nepătimire care nu mai poate cădea , în ciuda eșecurilor și păcatelor cotidiene. Este vorba mai ales despre o pace care rămâne netulburată, deși vede furtuna de-afară; tristeți pot veni în continuare, dar nu și întristarea, care încetează să mai stăpânească miezul inimii, fiind scoasă în afara ei.
„Rostul meu poate părea altora mic sau mare. Dar, cum zice părintele Arsenie Papacioc, „nu contează cât de mare este paharul, ci cât este de plin„. Dacă omul este icoană a lui Dumnezeu, el va fi împlinit după claritatea și puterea cu care-și va reflecta modelul: „Esența omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit și spre care tinde. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în modelul lui. De vreme ce omul este o icoană, existența lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuși „materialul„ creat, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înțeles de Sfinții Părinți în mod ontologic numai ca ființă teologică. Ontologia lui este iconică.
Dar asta înseamnă că aici-ul și acum-ul meu sunt de fapt ale Lui, ale modelului după care am fost făcut și, prin Tainele Bisericii, re-făcut. Sunt împlinit, adică deplin, pentru că sunt „plin„ în ciuda tuturor neputințelor, lipselor și păcatelor mele, pentru că „nu mai viez eu, ci viiază întru mine Hristos. Astfel „umplut„, sunt totodată golit de rosturi mincinoase.
Or, dacă mi-am primit rostul în și prin Biserică, înseamnă că tot aici mă pot împlini. Prin urmare, nu-l voi mai raporta la nici un altul și nici nu voi aștepta o confirmare exterioară Bisericii a calității sau autenticității lui. Faptul esențial este că rostul mi-a fost dăruit, este al meu și numai eu îl pot împlini. Cel care-și împlinește rostul-sau, mai bine zis, se lasă împlinit de rostul propriu-este egalul tuturor celor împliniți: un curelar din Alexandria nu era mai mic, ba dimpotrivă, decât marele Antonie din pustia Egipteană. Nu sensurile „mari„ ne împlinesc ; nu trebuie să căutăm în biografiile exemplare sensuri potrivite pentru noi; cel mult, putem aprecia în ele fidelitatea perseverentă cu care unii oameni s-au dedicat rostului propriu. Între un erou, un mare înțelept și un țăran împlinit în ceea ce face, nu este, în ordinea împlinirii, nici o diferență. Căci împlinirea nu trebuie înțeleasă în termenii performanței; împlinirea se înțelege la nivelul sensului , ceea ce înseamnă că sensul „bate„ spiritul , de vreme ce spiritul este cel care se ia după sensuri. Un om neîmplinit este un om lipsit de chip, indiferent de performanțele sale de-o viață, în timp ce un om împlinit este, după cum ne arată Mircea Platon: „un om care stă cu o icoană în față„. Un om împlinit este un om redevenit icoană, sursă de bucurie nesfârșită, apel neobosit, semn al singurei libertăți adevărate fiindcă este singura libertate dreaptă.
Întâlnirea cu rostul propriu ține de un dar special, caracteristic prin faptul că nu mai poate fi pierdut. Este vorba aici de un fel de nepătimire care nu mai poate cădea , în ciuda eșecurilor și păcatelor cotidiene. Este vorba mai ales despre o pace care rămâne netulburată, deși vede furtuna de-afară; tristeți pot veni în continuare, dar nu și întristarea, care încetează să mai stăpânească miezul inimii, fiind scoasă în afara ei.
„Rostul meu poate părea altora mic sau mare. Dar, cum zice părintele Arsenie Papacioc, „nu contează cât de mare este paharul, ci cât este de plin„. Dacă omul este icoană a lui Dumnezeu, el va fi împlinit după claritatea și puterea cu care-și va reflecta modelul: „Esența omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit și spre care tinde. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în modelul lui. De vreme ce omul este o icoană, existența lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuși „materialul„ creat, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înțeles de Sfinții Părinți în mod ontologic numai ca ființă teologică. Ontologia lui este iconică.
Dar asta înseamnă că aici-ul și acum-ul meu sunt de fapt ale Lui, ale modelului după care am fost făcut și, prin Tainele Bisericii, re-făcut. Sunt împlinit, adică deplin, pentru că sunt „plin„ în ciuda tuturor neputințelor, lipselor și păcatelor mele, pentru că „nu mai viez eu, ci viiază întru mine Hristos. Astfel „umplut„, sunt totodată golit de rosturi mincinoase.
Or, dacă mi-am primit rostul în și prin Biserică, înseamnă că tot aici mă pot împlini. Prin urmare, nu-l voi mai raporta la nici un altul și nici nu voi aștepta o confirmare exterioară Bisericii a calității sau autenticității lui. Faptul esențial este că rostul mi-a fost dăruit, este al meu și numai eu îl pot împlini. Cel care-și împlinește rostul-sau, mai bine zis, se lasă împlinit de rostul propriu-este egalul tuturor celor împliniți: un curelar din Alexandria nu era mai mic, ba dimpotrivă, decât marele Antonie din pustia Egipteană. Nu sensurile „mari„ ne împlinesc ; nu trebuie să căutăm în biografiile exemplare sensuri potrivite pentru noi; cel mult, putem aprecia în ele fidelitatea perseverentă cu care unii oameni s-au dedicat rostului propriu. Între un erou, un mare înțelept și un țăran împlinit în ceea ce face, nu este, în ordinea împlinirii, nici o diferență. Căci împlinirea nu trebuie înțeleasă în termenii performanței; împlinirea se înțelege la nivelul sensului , ceea ce înseamnă că sensul „bate„ spiritul , de vreme ce spiritul este cel care se ia după sensuri. Un om neîmplinit este un om lipsit de chip, indiferent de performanțele sale de-o viață, în timp ce un om împlinit este, după cum ne arată Mircea Platon: „un om care stă cu o icoană în față„. Un om împlinit este un om redevenit icoană, sursă de bucurie nesfârșită, apel neobosit, semn al singurei libertăți adevărate fiindcă este singura libertate dreaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu