BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

19 aprilie 2010

DRUMUL SPRE NOI...


Azi m-am dus să-mi plătesc factura pentru cablul tv. La intrarea în incintă un domn mi-a ținut ușa, eu am ținut-o unei doamne. Domnul, cum era firesc, s-a așezat la rând, eu după dumnealui, doamna..., grăbită, direct la ghișeu, mai spre stânga, de acolo aștepta să-i vină rândul, numai că nu prea o interesa în urma cui ar trebui să plătească. Am privit-o, gândind: ”S-o vezi c-o să se bage chiar în fața mea, dar n-am de gând s-o iert...” Pentru mine vârsta mai înaintată nu este apanajul nesimțirii, ci cred că se impune să fie model de bun-simț, maniere, politețe. Domnul a plătit și doamna a dat să scoată și ea banii din portofel. I-am retezat-o: ”Sunteți după mine, doamnă... Ați intrat în urma mea...!” S-a bosumflat, i-am atras atenția că nu respectă linia de confidențialitate. S-a conformat, dar totodată îi explica altei doamne că i-am programat rândul nejustificat. Am întrerupt-o: ”V-am ținut ușa, doamnă, probabil că numai pentru atât și tot ar fi trebuit să rețineți că sunt înaintea dumneavoastră, numai că  unii dintre noi își uită corectitudinea și politețea  pe afară...!” Comenta pe un ton ridicat, fără ca să-i treacă prin cap că aș putea să am dreptate.
Ești bătrân, ești grăbit, nu te simți bine? Atunci cere să fii înțeles în mod respectuos, omenește. Toți ne grăbim astăzi și parcă avem cu toții câte ceva care ne doare, mai pe dinăuntru, mai pe dinafară, toți suntem bătrâni când e vorba de a le ști pe toate teoretic, numai comportamental nu prea suntem niște bătrâni frumoși, ci niște îmbătrâniți morocănoși, cărora toate li se cuvin...  Nu, nu pot să rabd tupeul! Admir curajul, dar detest nesimțirea, lipsa de civilizație. Iubesc iubirea propovăduită de Hristos, dar îmi rezerv dreptul de a o împărți cu discernământ. Îmi place să dăruiesc, dar nu înțeleg să cedez ceva ce mi-este luat cu forța, fără ca măcar să arăt că sunt conștientă de actul nefiresc, nelegal, neomenesc etc. la care sunt supusă. 
Am plecat și eu bombănind. De acolo m-am dus la dentist. Am ajuns mai devreme și mi-am dat un răgaz să admir ploaia. Ploua mărunt și repede. Printre stropi am revăzut chipul nepoțelului meu care mă asista în timp ce mă încălțam. Începusem să-i cânt: ”Suflet, suflet de copil, prin ce colț te-ai dus tiptil?” Se rezemase de ușa de la bucătărie, cu mâinile la spate, și mă privea, cu bărbia în piept, de jos în sus, foarte atent la melodie și versuri... Am revăzut ochii lui și-am uitat de toate. Pentru moment. Am zâmbit și-am intrat în cabinet. Numai că alte gânduri ce mă frământă de o vreme încoace și-au făcut loc. Mereu mă zbucium când simt că va trebui să aleg, ba între două rele, ba între două bune... Stăteam și așteptam cu obrazul în palmă... Medicul a ieșit brusc pe hol și mi-a surprins îngândurarea: ”De ce ești supărată? Nu mai fi! Vine primăvara! Îți spun că vine!” Eu îl cred pe cuvânt, un cuvânt ce m-a făcut să surâd din nou... Îmi plac oamenii străini de tine care văd, simt, înțeleg... Sunt unii atât de aproape care nu văd nimic, nu înțeleg nimic... Ce fericire și ce păcat!

Niciun comentariu: