...acelora care cică nu mai au nevoie să mă spovedesc la ei, ca să ştiu ce fac, fiindcă îmi citesc blogul... dragii mei, stiţi ce făceam acum câteva clipe? Citeam... Ce? La Medeleni... Ah, Doamne, ce urâtă e lumea uneori, dar ce bun prilej să evadezi printre cuvintele cărţilor pe care le iubeşti... Mă cuprinde o duioşie fără margini când dau iama în poveştile lui Ionel Teodoreanu... Ce frumoşi sunt oamenii din cărţile lui, chiar dacă mai şi greşesc şi mai sunt şi trişti... Mi-e atât de dragă Olguţa şi felul subtil, învăluit într-o înţelegere ca de mătase, în care Teodoreanu o obligă să vorbească, dincolo de cuvinte, cu cel pe care orice copil şi l-ar dori drept tată. Ştiţi ceva, dacă Mădălina Manole şi-ar fi adus aminte că poate găsi cuvinte care să-i fie balsam pentru suflet când toate păreau de neîndurat, astăzi ar râde cu gândul la ziua de ieri... Şi Dumnezeu? De ce L-o fi uitat? N-o judec, ferească Dumnezeu, îmi pare atât de rău de ea, că mi se rupe sufletul... De-aş fi fost prietena ei... Dumnezeu s-o ierte în mare mila Sa!
Eu,acum, am sufletul plin de atâta bucurie, încât am vrut să o împărtăşesc cu voi!
Vă sărut pe toţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu