...de Zorica LAŢCU
Când pomii-s ninşi de flori şi-nmiresmate,
Vin adieri din zări străluminate,
Când fluturi albi ca fulgii de zăpadă
Roiesc şi zburdă mici prin livadă;
Când râde firea-n mugurii de vie,
Vezi ca prin vis în iarba nou mijită
O cămăşuţă din lumini urzită.
Şi de te uiţi mai bine-n cămăşuţă,
O vezi pe Maica Domnului micuţă.
Şi lângă ea, torcând, stă Sfânta Ana,
Sub paşii lor a înflorit poiana.
Cu străluciri de mândre nestemate,
Deschis-au ochii flori nenumărate!
Micuţa şade-n iarbă lângă Mama,
Cu ochi uimiţi de mari ce sunt, ia seama
La fusul care zbârnâie în soare.
Ce zbârnâie - să fie fusul oare?
Mânuţele se-tind în sus şi cată,
Să prindă gâza neastâmpărată.
Şi cum ridică ochii în lumină,
Spre fus, Micuţa pare că se-nchină.
Şi din Apus vin stoluri de cocoare,
Nu-s ele cete mari de îngeri oare?
Căci sus o mână nevăzută ţine,
Cunună grea de aur cu rubine.
Şi cum priveam icoana asta dragă
A prins un înger clopotul să-l tragă.
Vecernia, blagoslovindu-mi visul,
Cu zvon de rugă umple Paraclisul.
Micuţa-mpărăteasă e mirată
Când vede-atâta lume adunată.
Şi de ruşine că o vede strana,
Se ghemuieşte-n poala Sfintei Ana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu