...gânduri

Vi s-a întâmplat să auziți în jurul dumneavoastră cum se folosesc  oamenii de Dumnezeu și cuvântul lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei și faptele lor murdare? Sau de cuvinte mari, ce nu-și găsesc locul în susținerile lor? Mie adeseori.

Ca urmare a negânditelor  acte normative din ultimul timp,  și la mine la lucru au avut loc disponibilizări.  Felul în care au fost organizate nu a fost tocmai obiectiv, ca să folosesc un termen rezonabil.  Unii colegi  s-au trezit că au fost cuprinși pe lista celor care trebuia să dea examen, altora li s-a înmânat direct dispoziția de desfacere a contractului de muncă. Aceștia din urmă au fost cei mai nemulțumiți.

Am înțeles cu toții că, într-un fel sau altul, s-a încercat să se scape de cei incomozi sau incompetenți sau de  cei care au avut meciuri cu șefii. Ce mai știu este că unii dintre cei prinși în diverse războaie cu șeful direct și-au făcut-o și cu mâna lor. Au provocat, au fost trufași, au luat peste picior, li s-a părut că sunt mai pregătiți și mai deștepți decât cel pus să le aprobe răspunsurile la petiții. Poate erau, poate nu. Cert este că atunci când te pui cu un șef care suferă la rândul lui de mândrie,  nu e sigur că victoria va fi de partea ta.

Așa că, iată-l și pe unul dintre colegii  mei de birou, certat cu șeful  direct,  chemat să-și ridice dispoziția de rămas-bun,  proaspăt aprobată de șeful cel mare.  Altă colegă cumula pensia cu salariul și se afla în aceeași situație. Alți doi urmau să dea examen.

Primii doi  s-au revoltat, au apelat la sindicat, la instanța de judecată, din ceea ce auzeam povestindu-și între ei. Îi susțineam moral, fiindu-le aproape colegial, omenește.  Nimănui nu-i este ușor să afle că e nevoit să-și caute de lucru  de luna viitoare. Sau că deși a dat o dată examen, iar trebuie să se apuce de învățat

Și totuși, unii din cei puși direct pe liber au făcut cerere să li se permită să rămână în  locul colegelor aflate în concediu pentru creșterea copilului. Li s-a aprobat. L-am întrebat pe colegul supărat pe șefu`, pe care îl bănuia că este capul răutăților, dacă nu s-a gândit și el la o astfel de variantă.  S-a lăudat că el are principii și că preferă  să nu rămână acolo unde  nu este dorit.

Ei bine, exact în ziua următoare ultimei  zile de preaviz ne-a surprins revenind la serviciu. I se oferise un loc de muncă pe perioadă determinată. Eram curioasă cum mai stă cu principiile. Am înțeles  singură că i se potrivea și lui povestea cu vulpea și strugurii.

Până la urmă, a plecat un singur coleg, acesta  efectiv avea planuri să o ia de la capăt în altă parte și  intenționat nu scrisese la  examen. Dintre colegii din biroul meu.

Între timp, colegul cu principiile ne-a spus că se plânsese, în scris, la vreo opt autorități. Mă rog, fusese dreptul lui.

De curând, un alt coleg de birou ne-a adus la cunoștință faptul că aflase dintr-o anume sursă cum că se plânsese în reclamație și de noi, ceilalți colegi ai lui. Informa că x a fost șoferul șefilor, de-aia el este ocrotit, și-a permis să-și facă și masterul în timp ce lucrează; colegii care au teren profită  ca să chiulească. Și asta din cauză că domnul cutare, șeful lor, cel cu care el avusese un meci personal,  nu-și face treaba, nu-i  controlează, și ne mai mirăm că țara asta merge cum merge.

Am rămas cu toții pe gânduri. Una este să reclami  procesul de disponibilizare și alta este să-ți ataci colegii, să te pretezi la a-ți pune eticheta de turnător, pe motiv că trebuie să-l pui la punct pe cel pe care îl bănuiești , doar îl bănuiești, că ți-a purtat sâmbetele.
Oricine poate să observe răutatea, dorința de răzbunare din demersul colegului meu. Și invidia, mai ales invidia. Ar fi putut să aleagă o cale mult mai onorabilă, să nu menționeze nici cel puțin numele șefului, ci să atace instituția. Era de ajuns.
Dacă cineva m-ar fi întrebat ce cred eu că ar face colegul meu într-un astfel de moment al vieții lui, cu mâna pe inimă aș fi putut să afirm că în niciun caz nu și-ar amesteca și colegii  în problemele personale; asta a fost părera mea despre el, până mai ieri.

Într-o zi, bătea câmpii despre adevăr. Nu știu în ce context, că șușotea, repeta cu voce tare doar – "Eu o să spun adevărul". Nu m-am abținut să nu zic, așa, ca și când nu m-aș fi adresat lui:  "Un adevăr prin care îți  trădezi  în același timp colegii e un adevăr pătat, nu are nicio valoare, căci e lipsit de iubire".
M-a întrebat ce vreau să spun cu asta, trebuie să se simtă cineva?  "Doar dacă are vreo muscă pe căciulă", am mai zis. A răspuns că el se simte cu musca pe căciulă. "Înseamnă că ai de ce", am replicat și eu.

Din vorbă în vorbă, a confirmat ceea ce eu încă nu voiam să cred; s-a justificat că nu se simte vinovat deloc, din cauză că e sigur că oricine ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost dat afară pe nedrept.

Ei, pe marginea unei astfel de motivații ne-am ciondănit, eu sunt mai slobodă la gură și mai colerică de felul meu și am ridicat și tonul. Colegul cu pricina și colega care îl susține nu ridică niciodată tonul la nimeni , îi perie pe fiecare, au vocea numai lapte și miere, însă în spate îi clevetesc pe toți... cât cuprinde. Toți suntem probabil vrednici doar de sila lor, căci adesea spun că le este scârbă de locul  în care muncesc. Numai că noi nu înțelegem cine îi ține cu forța. Plecând de bunăvoie ar fi făcut loc altora, ce ar fi apreciat la adevărata lui valoare un serviciu, bun sau rău,  în vremuri de criză.   

Colega  mi-a mărtusrisit că ea nu iartă pe nimeni, cine îi face rău, e așteptat la cotitură. I-am atras atenția că nu este tocmai un mod creștinesc de a-ți trăi viața. Nu contează. Doar eu sunt lipsită de caracter, pentru că nu pot să tac în fața minciunii, a fățărniciei, a prostiei, a răutății și nu prea știu să fiu diplomată. De fapt, nu prea știu să fiu vicleană, căci diplomația presupune o doză de viclenie.  Aș avea nevoie de o porție mare de duh de înțelepciune, dar mi-o ia înainte temperamentul și nu știu cât reușesc să fac cunoscut din ceea ce vreau să transmit celorlați, când nu am răbdarea necesară spre a le vorbi cu blândețe.
Ceea ce mă intrigă pe mine foarte tare este că acești doi colegi ai mei își arogă calități de Don Quijote doar  când vine vorba de ceea ce nu merge bine în  cadrul instituției, între colegi,  cât ai bate din palme ar numi ei omul și șeful potrivit la locul potrivit, ar schimba câte în lună și-n stele,  dar în ceea ce sunt ei puși să facă, în scopul pentru care s-au angajat, rezolvarea problemelor cetățenilor, nu sunt mai deloc revoluționari, nici măcar râvnitori. Și, slavă Domnului, ar avea ocazia să se lupte în fiecare zi cu mori de vânt de toate mărimile și categoriile... și nu numai cu mori de vânt. În domeniul nostru găsim teren de luptă berechet. Și teren și adversari. Luptătorii, cavalerii jerfitori  pentru dreptatea omului de rând  cam lipsesc. Din păcate... Apropo, cred că ei nu cunosc povestea bărbatului care își dorea  și el să schimbe lumea, cam cum visăm cu toții când suntem adolescenți.  Visătorul acela a ajuns  în final la concluzia că e de-ajuns ca să se schimbe pe el însuși, să se sfințească, și se va face lumină și in jurul lui.

Mă gândesc mereu  la discuția respectivă . Mă pune pe gânduri ușurința cu care  ajungem să ne urâm unii pe alții,  pentru simplul fapt  că după o  restructurare la serviciu unii rămân, iar alții trebuie să plece, potrivit unor hotărâri despre care cei mai mulți nu au habar în ce temei s-au luat.   Iar cei afectați se simt îndreptățiți să apeleze la orice mijloace pentru a-și face dreptate ori  numai pentru a obține o amărâtă de satisfacție. Și sub pretext că spun "adevărul", lovesc în stânga și în dreapta, pornind rotițele unei mașinării odioase, bucuria diavolului.

Dacă te apuci să-ți torni colegii fără ca nimeni să-ți ceară, fără să fie nevoie (la ce i-o fi servit colegului meu  să adauge in petiția lui  că eu chiulesc, de exemplu, când lui i s-a tras totul de la sfidarea cu care își tratase șeful, de care nici nu era sigur, până la urmă;  nu e sigur nici dacă eu sau alt coleg chiulim, nu ne-a verificat niciodată cât stăm pe teren), ce se va întâmpla dacă se vor întoarce vremuri în care vom fi torturați să spunem și ce știm și ce nu știm despre ceilalți?  Înseamnă că noi suntem niște micimi de oameni, în comparație cu cei din temnițele comuniste. Dacă al meu coleg, cu principii, a ales o astfel de cale la vârsta de 50 de ani, cum s-ar comporta tinerii educați în mijlocul lumii corupte de astăzi? Și câți lupi în blană de oaie mai stau ascunși oare printre noi?

Tot stau și mă întreb.

Vineri seara am fost la Sfântul Maslu. Părintele meu duhovnic a predicat. Fiecare cuvânt al său a fost ca o alifie pentru fiecare rană a inimii mele. La sfârșitul săptămânii, după contactul cu atâția oameni, încărcați cu probleme, mai mult sau mai puțin reale, ajung acasă uneori ca și când aș fi fost hăitută.

Dar peste sufletul meu obosit se așază, binefăcător, vindecător, cuvântul părintelui meu.

Și întotdeauna mi se pare că mie, personal, îmi vorbește, după cum sunt sigură că toți cei prezenți simt la fel. Și biserica e plină.

A amintit că în vremea asaltului unei cetăți creștine din răsărit de către musulmani, creștinii au rămas fără bani pentru înzestrarea armatei. Au cerut ajutor de la creștinii din apus. Condiția a fost să slujească  împreună Sfânta Liturghie în Biserica Sfânta Sofia. Banii au venit, slujirea a început și cetatea a căzut, exact în timpul slujbei, în mâna musulmanilor, semn că acel compromis nu fusese pe placul lui  Dumnezeu.

Domnitorul musulman,  trecându-și în revistă cucerirea, a descoperit că existau câteva gospodării foarte înstărite și se mira cum de totuși nu se găsiseră banii necesari pentru armată chiar în cetate. I-a convocat pe bogătașii creștini la palat. S-au prezentat și i-a întrebat de ce nu-și oferiseră bogățiile pentru a-și apăra cetatea. Cel mai îndrăzneț, făcându-și calculele, în semn de supunere, a spus  că așteptau să-i cucerească armata otomană, ca să i le ofere lui. La acest răspuns de trădare a neamului și credinței, însuși turcul s-a simțit scârbit și pe loc le-a tăiat capul la toți.

Dar despre trădătorii de colegi... ce-or fi gândit conducătorii autorităților care au citit petițiile? Nu știu ce gândeau ei, dar știu ce gândește Hristos: să încerci să-i aduci în rânduiala firească a omului chemat să semene cu Dumnezeu, fără a-i exclude din iubirea ta.

 

Ada Milea  si  Adrian Berinde - Bluzme