Cristi Iordache

...poezii de dragoste ( pe poet îl găsiţi la adresa:  http://montecristoconte.blogspot.com/ )

Cu inima în palme

femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
cortina cade când poetul nu-i şi pier deodată ane şi marii

Mi-e noaptea lumină


Eşti dama de ghindă
cu pântec de jar,
cu rouă pe gene
şi sâni tremurând.
În sobă un lemn
găunos de stejar,
trosneşte „cu moartea
pre moarte călcând”.

Aş plânge cenuşa,
dar flăcări mai sunt,
mi-e noaptea lumină
ce-apune în zori,
închide-mă-n tine
(pământul mi-e ciunt)
şi fi-vom, femeie,
doi nemuritori.

Clădeşte-te-n pieptu-mi
de coapsele-ţi torc,
vânează, felino,
scântei de amor
când buzele-mi sclave
pe pântec iau foc.
Eşti dama de ghindă-
îţi sunt slujitor.

Te pierde în mine
şi uită de cer.
E noapte, stăpâno,
scăparăm de zi,
durerea e moartă,
pământul stingher,
să naştem o lume
şi-apoi ne-om trezi,

cu lacrimi şi buze
s-o luăm de la cap
atât cât ne-ajută
stejarul arzând
şi cât alte cioturi
în sobă încap.
Cenuşă ni-i moartea,
„pre moarte călcând”.

 Ultimul trecător

După lucrare Dumnezeu şade

cu palmele curate.

La răscruce, femeie,

îngerul cu aripi albe nu mai cade.

Aştepţi neclintită,

cu părul răvăşit pe poteci

şi ochii pribegi prin gânduri şi noapte.

Noroiul ţi-a-nghiţit picioarele reci

Şi-ţi muşcă din fruntea-ncreţită.

Sunt ultimul trecător

care ştie să-ţi poarte

noroiul

şi părul

şi gândul.

Aşează-te-n palmele mele crăpate!

Emisfere

Am plecat desculţ să ajung
la tine
atât de departe pe pietre
desculţ
doar să ajung la tine înainte de
răsărit

Pereţi plini de mucegai tencuiala umflată nu pot să mă sprijin
nici măcar să-i ating
este simplu voi face o casă
cândva din lemn
de brad

Dormi atât de departe
nu m-ai vedea când m-aş căţăra
desculţ
până în vârf
desculţ pe coloana infinitului să cădem la tine înainte de
răsărit

Am în stânga lumânarea şi în dreapta ţigara
este frig şi beznă
ieri a cedat instalaţia asta veche de o sută de ani
cafeaua e rece fumez si beau între două emisfere
flacără şi scrum

Dacă ai simţit miros de lemn de brad şi tutun
dacă ai văzut lumina şi urme de tălpi
eşti atât de departe să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit


Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată

Cristi Iordache - E misfere
   

Femeie - tiNe nu se moare

Femeie,

-n tiNe, tiNe, tiNe

îmi curge sângele-n amonte

şi-s orb şi primul pas mă strânge

rămân cu palma-n diaclază

lumina-mi s-a ascuns şi plânge...

femeie,-n tiNe-i rob şi conte



şi bate,

bate-mă c-o rază

din norii tăi să fiu, să fiu

aval şi talpă, râu cu gheare

să fiu în tiNe, tiNe, viu

cât moartea lângă noi e trează,

în tiNe, tiNe nu se moare,

tu ştii prea bine


şi eu ştiu.

Pleoape

Se zbăteau, albaştri.

Am auzit aripile ochilor tăi, din adânc.

Pescăruşii, valurile şi pleoapele

mă izbeau de ţărmul abrupt,

ca viaţa.

Se zbăteau, verzi.

Am auzit foşnetul ochilor tăi, din munţi.

Brazii, iarba şi pleoapele

dansau a dor

de viaţă.



Se zbăteau, gri.

În trei degete îmi ţineam inima, pe stâncă

şi am auzit clipitul ochilor tăi,

precum pulsul meu dintre

cer şi pământ.

Nu ştiu dacă am plecat mai departe spre albastrul cerului,

nici dacă m-am zdrobit de verdele brazilor.

Talpa mea era gri

ca piatra

şi vântul

şi viaţa



şi ochii tăi,

când nu sunt albaştri sau verzi.

CristiNe

Eşti goală, femeie,
pe-o insulă pustie
ivită din mări pentru tiNe.
Seninul, femeie, îţi plouă
pe trup apa vie
şi plouă
nebunul din mine.
Şi plouă.
Îmi spune, te rog:
„picăturile mele,
aşa-i că-s virgine
şi n-ating pământul?”
Se plimbă pe piele
ca stropii de rouă,
fiorii prin tiNe.
De rouă.
Pe insula asta
nisipul nu doare,
iar cerul şi marea-s divine.
Mă plouă şi tu,
mă plouă cu soare;
doar nouă ne suntem
christiNe.
Doar nouă.

Nu ca şi când

Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.

Eu sunt cu tine, rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.

De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.

Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns, că-i sărutat,
Copila mea, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!

Te-am regăsit, iubito 

Lasă-mă să te privesc, să te privesc, privesc
În noapte la un pâlpâit de lumânare
Să-ţi sorb conturul, Venus şi să ţi-l dăltuiesc
Cu ochi născuţi perechi- oglinzi scânteietoare.

Lasă-mă să te respir, să te respir, respir
Prin fum şi iz de jumătăţi de beţişoare,
Să tremurăm iubito, ţâşninind din trupuri mir
Şi sacadat să ne-mbătăm de-nmiresmare .

Lasă-mă să te ating, să te ating, ating
Dogoare focu-n sobă, la fel noi suntem jar.
Când piepturile noastre pe palme se preling
Ne plânge pielea crudă şi îngerii tresar.

Lasă-mă să te iubesc, să te iubesc, iubesc.
Topiţi în încleştări, Eros să ne cunune.
Pe pântece de lotus buzele moi şoptesc,
În unduiri de nimfă-ţi curg lacrimi nebune.

.................................................................
-S-a luminat de ziuă, ţi-e frică de ceva?
-Să nu te pierd iubite, ne vom mai revedea?