BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

17 aprilie 2011

...gânduri

 
 


"Se povesteşte că în China, în anul 2698 î. Hr., domnia binefăcătoare  a Împăratului Galben a marcat  Epoca de Aur, când toţi oamenii aveau inima pură şi trăiau în prosperitate şi civilizaţie sporindă. Urmaşii săi, ale căror domnii au fost caracterizate de aceeaşi condiţie generală, au iniţiat observaţiile astronomice, calendarul şi regularizarea inundaţiilor. Toţi aceşti conducători nu au fost aleşi pe criteriul originii, ci al meritului. Astfel, se povesteşte despre unul care căuta un succesor la tron, că a auzit de un bărbat neînsurat, umil, pe nume, Shun: „Este fiul unui orb. Tatăl lui e tâmpit, mamă-sa mincinoasă, fratele vitreg înfumurat. Şi totuşi a reuşit să trăiască în armonie cu ei şi să se comporte ca un adevărat fiu. S-a ferit să ajungă rău.” Bazându-se pe forţa acestei laude, Împăratul a decis să-i dea lui Shun două din fiicele sale de soţie şi să-i studieze comportamentul. Acesta a trecut cu succes proba. „Vino tu, Shun, i-a spus Împăratul. Am examinat vorbele tale privitoare la problemele în care ai fost consultat. Au fost reuşite şi-au dat rezultate bune timp de trei ani. Vrei să te sui pe tronul imperial?” Shun s-a codit, întrucât nu credea că posedă meritele necesare unei asemenea misiuni, dar finalmente a acceptat ca Împăratul să abdice."(O istorie a Chinei, Rayne Kruger)
Iată cum, cu 3000 de ani î. Hr., în China, o ţară şi astăzi neîncreştinată în întregime, Împăraţii erau aleşi după merite. Dar nu acest aspect aş vrea să-l aduc în discuţie, ci faptul că păgânul Shun, deşi trăia alături de ai lui, persoane cu tare fizice şi morale, ceea ce contrazice susţinerea că în vremea aceea toţi oamenii aveau inima pură,  se ferise să ajungă rău. Inclusiv noi, creştinii, am găsi, în literatură şi pretutindeni în jur, exemple de oameni ce şi-au păstrat frumuseţea interioară în mijlocul celor răi şi nebuni.
Totuşi, mulţi ar spune: „Eram tânăr, idealist, dar viaţa m-a schimbat. Şi anturajul, proastele influenţe.” Ne apără o astfel de justificare de umbra lăsată peste seninul privirii  în care se oglindea până mai ieri Însuşi Dumnezeu?
Stau şi mă întreb de ce nu ne-am dori, tineri fiind, să ne provocăm anturajul ferindu-ne să facem răul, străduindu-ne să rămânem aşa cum inima dinlăuntrul nostru arde să fie şi cum conştiinţa ne dă ghies că bine şi frumos ne-ar şade s-o urmăm.  De ce nu am visa, dat fiind că cele mai multe vise se înalţă din noi în tinereţea cea vie şi neliniştitoare, să fim urmaţi, copiaţi în exemplul cel bun? De ce ne-o fi atrăgând, dimpotrivă, adesea, mai mult nonconformismul, care îndeamnă la răzvrătirea împotriva a tot ce este condamnat de conştiinţa noastră? Cu riscul ca, mai apoi, în liniştea nopţii, să împărțim multe ceasuri cu viermele cuibărit în sufletul nostru o dată cu alegerea de a fi altfel, mai ”cool”, mai ”afară din tipare”.  Chiar dacă viermele acesta ronţăie neadormit din bucuria aceea pe care vom fi simţind-o când ne-am dat în spectacol, când am atras privirile celor din jur cu o înjurătură, cu un machiaj strident şi grosolan, cu o ţinută ieşită din tiparele bunului-simţ etc.
Am urcat într-o zi în tramvai. Nu mai ştiu dacă o dată cu mine sau mai târziu a urcat un grup de adolescenţi. Băieţi şi fete. Fetele erau tare guralive. Băieţii mai liniştiţi. Ele râdeau. Tare şi ascuţit. Deodată mi-au izbit urechile câteva replici aruncate între două fete. Nu pot să le reproduc.  Astfel de înjurături le-am auzit arar de tot ieşind din gura unor bărbaţi foarte nervoşi. Dar fetele se „complimentau” fără urmă de revoltă.
Îmi imaginam două tinere „boschetare”, vulgare, prost îmbrăcate, fără dinţi în gură. Am întors capul împinsă de curiozitate. Şi-am putut să văd două tinere îmbrăcate decent, frumoase. Tinereţea le strălucea pe chip. Nu pot să afirm nici cel puţin că aveau o privire blazată sau că lipsea din ea cu desăvârşire inocenţa. Nu, o licărire jucăuşă le sclipea în ochi. Se amuzau. Una  a izbucnit: „Ce tot se uită lumea asta la noi? Suntem aşa de interesante?” În jur, oameni în vârstă, majoritatea. Tăceau jenaţi, cu ochii plecaţi. Râsetele, acompaniate de limbajul „modern”, au continuat.
Tinerii au coborât după câteva staţii. O tăcere de plumb s-a lăsat în urma lor. Doar roţile tramvaiului pe şine îşi cântau cântecul fără să ţină cont de stânjeneala călătorilor.
Multă vreme m-am întrebat ce găseau interesant copilele acelea în cuvintele pe care le rosteau. Cum de le puteau gândi? Oare nu la ardeau buzele rostindu-le?
Trag nădejde însă că vor depăşi această perioadă din viaţa lor, în care se simţeau pe culmi atrăgând priviri dezaprobatoare cu înjurături de birjar. Că tinereţea le va trage de mânecă şi vor redeveni deplin frumoase, la chip şi la suflet, ferindu-se tot mai mult să facă răul.
Într-unul din poemele sale „Despre vină şi pedeapsă”, Khalil Gibran susţine:
„…aşa cum o singură frunză devine nu numai galbenă atunci când se desprinde din ram, dar păstrează şi tăcuta înţelepciune a întregului copac, la fel cel care greşeşte nu poate face rău, fără a fi pătruns de voinţa voastră, a tuturor…
Iar când unul dintre voi cade, el cade pentru cei din urma lui, avertizându-i asupra unei pietre de împiedicare. Vai, el cade şi pentru cei din faţa lui, care s-au încrezut în repeziciunea şi stabilitatea mersului lor şi nu au dat deoparte piatra de împiedicare…
Cel drept nu rămâne nevinovat pentru faptele celui păcătos, iar cel curat pe mâini nu îşi păstrează curăţenia datorită înfăptuirilor păcătosului…
Căci ei stau împreună în faţa soarelui aşa cum aţa albă şi cea neagră sunt împletite împreună.”
Fie ca niciodată să nu ajungem  pietre de împiedicare pentru cei din jur. Să ne rugăm să ne fie zborurile atrase de lumina soarelui şi nu de întunericul lumii căzute.

Niciun comentariu: