Cuviosul Moise Arapul

Tulburătoarea poveste a uneia dintre cele mai mari convertiri consemnate în Istoria Bisericii

În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.

Deci, Moise, făcând tâlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sânge a vărsat şi a săvârşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tâlhăreşti ale lui se povesteşte şi aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înştiinţându-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-şi hainele şi punându-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecând Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întâmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luându-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mănăstire la biserică, zicând fraţilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?”. Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost căpetenie de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dânşii, dar şi alţi tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tâlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.

Mergând în schit la cuviosul Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lângă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării stă lângă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorându-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: „Caută spre apus”.

Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gâlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: „Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort. Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te”.

Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.

Sfântul ajungând vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculându-se, a ieşit din chilie, vrând să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, şi, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit şi au zis: „Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicându-le: „Să postiţi toată săptămâna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întâmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănânce puţină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, şi aflând toţi nobila lui purtare i-au zis părinţii înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, dar ai împlinit-o pe cea a lui Dumnezeu”.

Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârşit dintr-înşii?”. Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecând mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rânduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?”. Ca şi cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dânsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieşi afară”.

El, ieşind şi stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit şi când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, şi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinţii?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (cf. Psalmi 76, 4).

După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: „Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânşii: „Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.

Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din „Vieţile Sfinţilor” pe luna august, ziua 28)